Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Punct de vedere al ÎCCJ ref. cererea de soluționare a unui conflict de natură constituțională
04.04.2019 | JURIDICE.ro


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Marți, 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat publicității punctul său de vedere cu privire la cererea de soluționare a unui conflict de natură constituțională, care formează obiectul dosarului nr. 642E/2019 al Curţii Constituţionale.

„PUNCT DE VEDERE
privind cererea de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională

A. Sub aspectul admisibilităţii cererii:

Cu privire la cererea care formează obiectul dosarului nr. 642E/2019, vă rugăm să constataţi inadmisibilitatea acesteia, întrucât nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării, potrivit paragrafelor nr. 57 şi nr. 59 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018, publicată în M. Of. nr. 1.076 din 19 decembrie 2018.

În conformitate cu dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e), Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, constituie o prerogativă care, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018, publicată în M. Of. nr. 1.076 din 19 decembrie 2018, îl vizează exclusiv pe preşedintele Camerei Deputaţilor, neputând forma obiectul delegării.

În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 538/2018, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

57. Prim-ministrul deţine un loc aparte – primus inter pares – în structura Guvernului, Constituţia asigurându-i, pe lângă prerogativa esenţială de conducere a Guvernului şi coordonare a activităţii membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor ce le revin [art. 107 alin. (1) ], un statut special şi o poziţie de autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, exclusive. Acestea vizează, în esenţă, raporturile sale cu Parlamentul şi cu Preşedintele României, raporturi ce sunt, însă, indisolubil legate de rolul constituţional al Guvernului. Astfel, Preşedintele României desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru [art. 85 alin. (1) ], urmând ca acesta să ceară votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin. (2) ]; prim-ministrul poate cere participarea Preşedintelui României la şedinţele Guvernului şi în alte situaţii decât cele prevăzute de art. 87 alin. (1); prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în art. 91 alin. (1) şi (2), art. 92 alin. (2) şi (3), art. 93 alin. (1) şi art. 94 lit. a), b) şi d) [art. 100 alin. (2) ]; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate [art. 107 alin. (1) fraza a doua]; prim-ministrul propune Preşedintelui numirea şi revocarea unor membri ai Guvernului [art. 85 alin. (2) ], precum şi desemnarea unor interimari [art. 107 alin. (4) ]; propune Parlamentului aprobarea noii structuri sau compoziţii politice a Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală [art. 85 alin. (2) şi (3) ]; semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern [art. 108 alin. (4) ]; prim-ministrul are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională [art. 146 lit. e) ]; Guvernul este demis dacă prim-ministrul se află într- unul din cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, prevăzute la art. 106 sau se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile [art. 110 alin. (2) ]; spre deosebire de ceilalţi membri ai Guvernului, prim-ministrul nu poate fi revocat de Preşedintele statului [art. 107 alin. (2) ]. Toate aceste competenţe /prerogative de ordin constituţional îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim- ministru. (…)

59. Aşa fiind, Curtea constată că atribuţiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere şi de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorităţi publice constituţionale, cum ar fi Preşedintele României, Parlamentul, Curtea Constituţională, precum şi de coordonare a activităţii membrilor Guvernului, cu respectarea atribuţiilor ce le revin. Aceste atribuţii concretizează rolul eminamente politic şi exclusiv al prim-ministrului în realizarea programului de guvernare, prin asigurarea îndeplinirii măsurilor adoptate în planul politicii interne şi externe a ţării. Este evident că aceste atribuţii exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim- ministrului în structura statutului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, numit în funcţie potrivit normelor constituţionale.

Considerentele nr. 57 şi nr. 59 ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018 includ în sfera prerogativelor exclusive, care nu pot forma obiectul delegării, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, prevăzut în art. 146 lit. e) din Constituţie.

Includerea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională în sfera prerogativelor exclusive, nesusceptibile de delegare, nu poate opera numai pentru unul dintre titularii enumeraţi în dispoziţiile constituţionale ale art. 146 lit. e) (prim-ministru), ci pentru toţi titularii enumeraţi în cuprinsul acestor dispoziţii constituţionale, considerentele general obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018 fiind pe deplin aplicabile în cazul Preşedintelui României, al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

În consecinţă, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională poate fi exercitat doar de către preşedintele Camerei Deputaţilor şi nu poate forma obiectul delegării.

În acelaşi timp, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, căruia îi sunt delegate, cu caracter general, atribuţiile preşedintelui acestei Camere, nu poate exercita o atribuţie ce constituie o prerogativă exclusivă şi proprie a preşedintelui Camerei Deputaţilor, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 538/2018, şi anume sesizarea instanţei de contencios constituţional, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie.

În cauză, se constată că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională nr. 1/1019/LD din 22 martie 2019, care formează obiectul dosarului nr. 642E/2019 al Curţii Constituţionale, nu a fost formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor, ca titular exclusiv al dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, ci de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

În partea introductivă a cererii, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor invocă dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţia României, care, aşa cum s-a arătat, se referă exclusiv la preşedintele Camerei Deputaţilor, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, care se referă la cererea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, precum şi dispoziţiile art. 34 lit. e) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ce reglementează atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. a), b), c) şi e) din Constituţia României, republicată. Niciuna dintre dispoziţiile invocate nu îi conferă vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie.

În Decizia nr. 2 din 16 martie 2019 privind delegarea atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor, publicată în M. Of. nr. 212 din 18 martie 2019, se prevede că, în perioada 16-24 martie 2019, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor vor fi exercitate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreşedinte al Camerei Deputatilor.

În conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 538/2018, delegarea generală a atribuţiilor preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate include delegarea perogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituţională cu o cerere pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie.

În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, invocate ca temei legal al Deciziei nr. 2 din 16 martie 2019, alături de dispoziţiile art. 34 ce reglementează atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor. Niciunul dintre aceste texte nu prevede posibilitatea încredinţării atribuţiilor ce constituie prerogative exclusive, conferite de Constituţie în considerarea persoanei preşedintelui Camerei Deputaţilor. Astfel, potrivit art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor:

(1) Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor.

(2) Vicepreşedinţii conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor.

(3) În perioada în care preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României, atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor se exercită de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedintele Camerei Deputaţilor.

(4) Fiecare vicepreşedinte coordonează şi activitatea unor comisii permanente stabilite de Biroul permanent, prin hotărâre a acestuia.

(5) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la alin. (4), vicepreşedintele coordonator poate participa la lucrările comisiilor, fără drept de vot, prezentând informări Biroului permanent.

Faţă de cele ce preced, în plus faţă de impedimentul stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 538/2018 care exclude posibilitatea delegării atribuţiei de a sesiza Curtea Constituţională în baza art. 146 lit. e) din Constituţie, examinarea dispoziţiilor art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor conduce la concluzia că aceste dispoziţii fac numai o referire generală la încredinţarea unor atribuţii, iar nu la încredinţarea atribuţiilor care constituie prerogative exclusive şi proprii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor.

B. Sub aspectul fondului cererii:

Cu privire la cererea care formează obiectul dosarului nr. 642E/2019 al Curţii Constituţionale, vă rugăm să constataţi inexistenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respectat pe deplin atât dispoziţiile legale incidente în evoluţia legislativă a acestora, cât şi mecanismul de verificare a propriei competenţe stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, pentru următoarele argumente:

a) Legiuitorul a învestit de drept pe toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie.

b) Învestirea de drept a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu competenţa de a soluţiona în primă instanţă cauze de corupţie este susţinută şi de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, care prevăd o facultate, iar nu o obligaţie a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a constitui comptele specializate.

c) Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile Completului de 5 judecători nr. 233 din 12 decembrie 2013 şi nr. 18 din 30 ianuarie 2014) a confirmat specializarea ope legis a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie.

d) Evoluţia legislativă infirmă interpretarea dată textelor de lege prin punctul de vedere cuprins în sesizare.

1) În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 161/2003 [1], pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.

În strânsă corelare cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma prevăzută în Legea nr. 161/2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 [2], art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat, în sensul că personalul prevăzut la alin. (1) şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, iar personalul prevăzut la alin. (2) şi (3) beneficiază de o majorare cu 30% pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie.

În aplicarea dispoziţiilor legale invocate, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 109/2004, nota care a stat la baza adoptării acestui ordin referindu-se la desemnarea, cu caracter permanent, a judecătorilor Secţiei penale, pentru a participa la judecarea infracţiunilor de corupţie. În acest context, precizăm că, în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul adoptării Ordinului nr. 109/2004 (7 mai 2004), desemnarea se realiza de către preşedintele instanţei. Această concluzie rezultă, cu claritate, şi din Ordinul ministrului justiţiei nr. 688/C din 6 martie 2003.

Prin Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 [3], legiuitorul a prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 următoarele:

(5) Personalul prevăzut la alin. (1), judecătorii care compun completele de judecată specializate în infracţiunile de corupţie – potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare -, procurorii care participă la judecarea acestor cauze, preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adjuncţii săi şi procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie beneficiază de un spor de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară. Personalul din Parchetul Naţional Anticorupţie prevăzut la alin. (2) şi (3) beneficiază de un spor de 30% pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie pe care o desfăşoară.

Examinarea dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, conduce la concluzia că legiuitorul, enumerând judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie distinct de judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, a exclus posibilitatea ca, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi a considerat, prin efectul legii, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.

Stabilirea specializării, prin efectul legii, reprezintă o opţiune a legiuitorului care a reflectat o realitate consfinţită în Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 109/2004 şi continuă să reflecte o realitate, rezultată din condiţiile impuse de lege pentru accesul la funcţia de judecător al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – condiţii ce implică parcurgerea ierarhiei instanţelor judecătoreşti, un nivel de specializare şi o experienţă profesională pe baza cărora legiuitorul a putut considera, prin efectul legii, că toţi judecătorii promovaţi la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. Pe cale de consecinţă, completele Secţiei penale din care aceştia fac parte sunt, de plano, specializate.

În temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1/2005, în scopul de a se conforma voinţei legiuitorului.

Abrogarea ulterioară a dispoziţiilor art. 28 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma adoptată prin Legea nr. 601/2004 (abrogare care a fost realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 [4]), în conformitate cu normele de tehnică legislativă, nu poate avea aptitudinea de a readuce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în situaţia anterioară adoptării Legii nr. 601/2004, de a permite ca numai unii dintre judecătorii Secţiei penale să judece infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi de a înlătura constatarea, prin efectul legii, că toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, introduse prin Legea nr. 247/2005 [5] (între momentul adoptării Legii nr. 601/2004 şi momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

În raport cu dispoziţiile art. 10 1 din Legea nr. 304/2004, în forma introdusă prin Legea nr. 247/2005, devenite prin renumerotare dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, a stabili că numai unii dintre judecătorii specializaţi vor judeca aceste infracţiuni înseamnă a încălca principiul distribuirii aleatorii a dosarelor.

Referitor la semnificaţia acestui principiu pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, în considerentele Deciziei nr. 685/2018, publicată în M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, între garanţiile aferente imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil, se înscrie caracterul aleatoriu al distribuirii cauzelor în sistem informatic. Astfel, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică [a se vedea și Decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal].

În temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, care consacră principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, în strictă conformitate cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018 referitoare la respectarea caracterului aleatoriu al distribuirii cauzelor, care constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi în judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, unica soluţie legală este reprezentată de judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale, ca judecători specializaţi.

Această soluţie a fost adoptată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2014 a Completului de 5 judecători, pronunţată sub imperiul Codului de procedură penală anterior şi intrată în puterea lucrului judecat, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. a)-f), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă să judece în primă instanţă cauzele care au ca obiect infracţiuni săvârşite de persoane care deţin anumite calităţi, respectiv: senatori, deputaţi, europarlamentari, membrii Guvernului, judecători la Curtea Constituţională, membrii

Consiliului Superior al Magistraturii, judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mareşali, amirali, generali şi chestori, iar în conformitate cu prevederile din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completele de la Secţia penală care soluţionează cauzele în primă instanţă sunt formate din trei judecători.

Deşi în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată, se arată că pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie sau asimilate acestora se constituie complete specializate, competenţa funcţională şi materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât ca instanţă de fond cât şi ca instanţă de recurs, este prevăzută în art. 29 C. proc. pen. anterior, fără a fi nevoie de o învestire specială.

În raport cu specificul competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca în primă instanţă după calitatea persoanei, fiind cea mai înaltă instanţă naţională, judecătorii Secţiei penale sunt învestiţi să judece în primă instanţă toate cauzele date în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv cauzele care au ca obiect infracţiuni de corupţie sau infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie.

În acelaşi sens este şi decizia nr. 233 din 12 decembrie 2013 a Completului de 5 judecători.

Este imposibil juridic a modifica această jurisprudenţă constantă, a unei instanţe de orice rang, cu atât mai mult a Completului de 5 judecători, în alt cadru decât procedura prevăzută de lege.

Pentru modificarea unei jurisprudenţe constante există o procedură distinctă prevăzută în art. 26 din Legea nr. 304/2004 şi art. 34 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care a făcut referire și Curtea Constituţională în Decizia nr. 685/2018.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă. De asemenea, art. 34 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevede că, la sesizarea completelor de judecată, judecătorii secţiilor dezbat fiecare caz privind schimbarea jurisprudenţei şi hotărăsc, cu votul majorităţii, sesizarea Secţiilor Unite pentru a decide potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată.

În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în paragraful nr. 169 al Deciziei nr. 685/2018 următoarele:

169. (…) În condițiile în care au îmbrățișat o anumită practică judiciară, Completurile de 5 judecători, dacă apreciau că se pune problema nelegalei lor compuneri, aveau la dispoziție, potrivit art. 34 alin. (1) din Regulament, potrivit căruia „La sesizarea completelor de judecată, judecătorii secțiilor dezbat fiecare caz privind schimbarea jurisprudenței și hotărăsc, cu votul majorității, sesizarea Secțiilor Unite pentru a decide potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată”, coroborat cu art. 26 din Legea nr. 304/2004, posibilitatea sesizării secției corespunzătoare, ai cărei judecători dezbat fiecare caz privind schimbarea jurisprudenței și hotărăsc, cu votul majorității, sesizarea Secțiilor Unite pentru a decide potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată. Se reține că art. 25 lit. b) din Legea nr. 304/2004 prevede că „Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru: […] b) soluționarea, în condițiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție”, în timp ce art. 26 din aceeași lege: „Dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă.”

Şi sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, competenţa de judecată în primă instanţă după materie şi după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este fixată în dispoziţiile art. 40 alin. (1), potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Nici sub imperiul Codului de procedură penală în vigoare, principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, parte a dreptului la un proces echitabil, nu permite, în condiţii identice de specializare a judecătorilor Secţiei penale în judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, excluderea unora dintre completele Secţiei penale de la distribuirea aleatorie a dosarelor privind infracţiunile de corupţie.

Competenţa după calitatea persoanei este relevantă pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spre deosebire de toate celelalte instanţe, deoarece, cu o singură excepţie, criteriul calităţii persoanei constituie criteriul principal pe baza căruia a fost reglementată competenţa în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. De aceea, toţi judecătorii Secţiei penale sunt specializaţi să judece întreaga cazuistică privitoare la persoanele enunţate în dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la competenţa de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală. Se constată, de altfel, că la nivelul Secţiei penale numărul cauzelor ce au ca obiect infracţiuni de corupţie săvârşite de persoanele în discuţie depăşeşte procentul de 80%.

Soluţia menţionată este confirmată, de asemenea, în Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, potrivit căreia, având în vedere aprobare anuală a numărului şi compunerilor completelor care judecă în primă instanţă la nivelul Secţiei penale şi care, în sistemul ECRIS, au fost deschise la repartizare aleatorie pentru toate obiectele asociate materiei, inclusiv pentru cauze de corupţie, cu unanimitate, aprobă funcţionarea în continuare a completelor specializate în materia Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În consecinţă, pe baza întregii evoluţii legislative examinate, pe baza actelor invocate, precum şi pe baza jurisprudenţei, rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu anul 2003 şi până în prezent, au fost respectate pe deplin dispoziţiile legale.

2) Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 215 din Legea nr. 71/2011 [6], invocată în cerere, precum şi la susţinerea potrivit căreia aceste dispoziţii stabileau obligaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate, subliniem următoarele:

Prin dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 71/2011, la art. 19 din Legea nr. 304/2004 a fost introdus un nou alineat, alineatul (3), în temeiul căruia:

(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora.

Examinarea dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 71/2011, conduce cu claritate la concluzia că înfiinţarea completelor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este facultativă, iar nu obligatorie.

Prin urmare, dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate în nicio materie şi, implicit, nici în materia infracţiunilor de corupţie şi, pe cale de consecinţă, nu se poate constata o încălcarea a voinţei legiuitorului, care a stabilit, cu caracter facultativ, înfiinţarea completelor specializate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, aşa cum s-a arătat, toţi judecătorii Secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt specializaţi, în virtutea legii, în soluţionarea în primă instanţă a cauzelor de corupţie, aspect ce nu atrage incidenţa art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.

În acest context, subliniem şi faptul că Decizia nr. 17/2018 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018, nu se referă la dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 şi nu instituie obligaţia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa complete specializate, în temeiul acestor dispoziţii, Decizia nr. 17/2018 neavând relevanţă în chestiunea supusă examinării prin prezenta sesizare.

Aşa cum rezultă atât din dispozitivul Deciziei nr. 17/2018, cât şi din considerentele acesteia, decizia pronunţată în recurs în interesul legii priveşte regimul juridic al excepţiei de necompetenţă materială procesuală a secţiei sau a completului specializat, în procesele supuse Codului de procedură civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004. Or, în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se prevede că, în cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale, iar în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 se prevede că, în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

3) În materia liberului acces la justiţie, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573/2018, publicată în M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

33. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24 şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24).

Privit din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul liberului acces la justiţie nu prezintă elemente de legătură cu problematica specializării judecătorilor şi a înfiinţării completelor specializate şi, prin urmare, dispoziţiile legale referitoare la specializarea judecătorilor nu produc efecte asupra garantării liberului acces la justiţie.

Aşadar, judecarea infracţiunilor de corupţie de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi în materia infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, nu poate aduce nicio atingere liberului acces la justiţie.

În domeniul imparţialităţii subiective şi obiective, în considerentele Deciziei nr. 333/2014, publicată în M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

16. (…) Referitor la imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparţialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (paragraful 30). Această definiţie este reluată şi în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea de la Strasbourg arată că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47). În schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Acest demers se bazează pe o abordare funcţională sau organică, ce priveşte în special ipoteza aceluiaşi magistrat care a exercitat funcţii succesive asupra aceluiaşi justiţiabil (Hotărârea din 5 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în paragraful 97 al Hotărârii din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, că demersul obiectiv se axează în principal pe legăturile ierarhice sau de altă natură dintre judecător şi alţi actori implicaţi în procedură (a se vedea cauzele curţilor marţiale, de exemplu, Miller şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 45825/99, 45826/99 şi 45827/99, 26 octombrie 2004; a se vedea şi cauzele privind rolul dual al judecătorului, de exemplu, Meznaric împotriva Croaţiei, nr. 71615/01, 15 iulie 2005, pct. 36 şi Wettstein împotriva Elveţiei, nr. 33958/96, pct. 47, în care avocatul care îi reprezenta pe adversarii reclamantului l-a judecat ulterior pe reclamant în cadrul unui set de proceduri şi, respectiv, al unei proceduri concomitente) care justificau obiectiv îndoielile cu privire la imparţialitatea instanţei (…).

În raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la elementele care sunt de natură să pună în discuţie imparţialitatea obiectivă, se constată că specializarea judecătorului nu se circumscrie sferei acestor elemente şi, în consecinţă, judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 de către toţi judecătorii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca judecători specializaţi, nu este de natură să afecteze imparţialitatea instanţei în sens obiectiv.

Faţă de argumentele expuse, vă rugăm să constataţi inexistenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României.


[1] Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
[2] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei a fost publicată în M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004.
[3] Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei a fost publicată în M. Of. nr. 1227 din 20 decembrie 2004.
[4] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei a fost publicată în M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006.
[5] Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente a fost publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
[6] Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.


:: Punctul de vedere

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate