ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Investigația criminală, știința în sine, opinie și interpretare (I)
10.04.2019 | Neculai ZAMFIRESCU


Neculai Zamfirescu

Neculai Zamfirescu

„Dreptate, concept al ştiinţei dreptului.
Mai multă dreptate, concept al ştiinţelor forensic.”

Se dă numirea de ştiinţă criminală acelui sistem de discipline care au ca obiect studiul crimei şi criminalităţii ca fenomene naturale, sociale şi juridice. Acest termen este socotit mai propriu şi mai exact decât termenul de ştiinţă penală, care are defectul de a nu exprima decât latura represivă care reprezintă o parte redusă din totalul problemelor criminalistice. Domeniul ştiinţei criminale fiind destul de vast, iar problemele sale implicând multiple specialităţi, e greu ca cineva să posede cunoştinţe complete şi desăvârşite asupra tuturor disciplinelor ce o alcătuiesc. De aceea, nimeni nu va pretinde ca un penalist jurist, să fie în acelaşi timp şi un perfect antropolog, un desăvârşit sociolog etc.; ceea ce însă i se va cere va fi de a păstra continuu contactul cu toate disciplinele ce compun ştiinţa criminală şi de a folosi rezultatele lor definitive dobândite[1].

Dacă definim investigaţia criminală, putem spune că aceasta este activitatea de cercetare minuțioasă, făcută sistematic, cu scopul descoperii acţiunilor criminale şi a făptuitorilor acestora, precum şi a adevărurilor necunoscute, atunci când procedeele probatorii şi mijloacele de probă reflectă stări de tensiune, mai precis, existenţa mai multor semnificaţii sau a unei semnificaţii confuze.

ARHITECTURA PRINCIPIALĂ

În această alcătuire, investigaţia criminală este rezultatul unei deosebite posibilităţi profesionale care nu se lasă niciodată învinsă de îndoială şi care îţi dă dezlegare să afirmi un lucru fără ezitări.

Forensic de la Fórum – adunare, întrunire de mare importanță a echipei forensic, pentru aplicarea științei în legile penale și civile. Echipa forensic, tehnicianul criminalist, medicul legist, patologul, toxicologul, geneticianul, entomologul criminalist, medicul şi antropologul legist…sub asistența procurorului, ofiţerului, apărătorului. 

Oamenii de știință de la forensic aplicând metodele şi tehnicile științifice, colectează, păstrează și analizează dovezi științifice în cursul unei investigații pentru a exprima un anumit sens al faptelor şi împrejurărilor comiterii unei crime, pentru a furniza puncte de vedere utile deopotrivă interpretării, exprimării şi susținerii opiniilor organelor de urmărire penală, apărătorilor şi judecătorilor.

Stând drept în faţa situaţiei, omul de ştiinţă făureşte teoremele, şi alţii sunt îndatoraţi să rezolve ecuaţiile, mai precis, procurorul criminalist alături de ofiţerul de poliţie criminală, adunători de probe ale vinovăţiei, în caz când ele există[3], şi avocatul, adunător al probelor favorabile.

Aşa cum am văzut, investigaţia criminală presupune două componente esenţiale, anume, componenta procedurii în faza descoperirii crimei şi a criminalului, şi componenta procedurii criminale în faţa judecătorului, ambele componente având puterea de a evoca, sugera, implica într-un mod clar – cercetarea, studiul minuţios efectuat sistematic, cu scopul de a descoperi făptuitorul acţiunii criminale, evitând crearea în mintea judecătorului a unor percepţii greşite.

Deci se poate discuta de echipa studiului prin observaţie şi raţionament a procedeelor probatorii şi a mijloacelor de probă, echipă ce are sarcina de a verifica dacă probele au lumina de a pune în lumină adevărul real, evidenţiind fie vinovăţia, fie inocenţa celui pus sub învinuire.

Atunci când însuşi judecătorul (instanţa) este chemat să aplice mijloacele descoperirii, ele devin modalităţi de investigare ale procedurii criminale aplicate în faza judecăţii. Importanţa şi dificultatea procedurii investigaţiei criminale a fost redată în lucrări de specialitate şi reflectată de normele procedurii penale încă din sec. XVIII, sub presiunea ideilor umanitariste şi liberale, care caracterizau această epocă de renaştere intelectuală când privirile s-au aţintit şi asupra justiţiei criminale, care simboliza tirania, abuzul şi arbitrariul, determinând o mişcare ştiinţifică şi pe acest tărâm [4].

Rolul activ al avocatului îl evidenţiem prin expresia, “sub asistenţa apărătorului“, expresie ce ne este îngăduită întrucât din punct de vedere noţional, a asista, înseamnă “a lua parte, a fi prezent, a participa“ la operaţiunile investigaţiei tehnice (ştiinţifice) şi la cele ale investigaţiei tactice, în vederea adunării şi consolidării probelor favorabile [art. 92 (1) şi 93 (1) ncpp].

Avocatului nu i se vor cere cunoştinţele unui perfect criminalist, antropolog, unui desăvârşit sociolog, (cum de fapt nu se cere nici organelor judiciare). Ceea ce însă i se va putea cere va fi de a păstra continuu contactul cu cercetarea ştiinţifică în domeniile forensic, şi de a folosi rezultatele definitiv dobândite.

Apelând la logica tradiţională şi gândirea critică, avocatul va fi în măsură să emită opinii şi să facă interpretări, grija va fi de a evita în gândire confuziile, contrazicerile, afirmaţiile nedovedite, procedând astfel, se va conforma instinctiv la principiile logice. Principiul identităţii ne obligă să evităm confuzile, principiul contradicţiei şi al terţiului exclus ne interzic să ne contrazicem, iar principiul raţiunii suficiente ne recomandă să nu facem afirmaţii neîntemeiate.

Prin intermediul gândirii critice, avocatul va promova procesul de analiză a afirmaţiilor sau propoziţiilor pretinse a fi adevărate, astfel va fi în măsură să remarce erorile şi necunoscutele investigaţiei tehnice şi subiectivismul celor tactice, va fi în măsură să restabilească echilibrul opiniilor apelând la logica relaţiei 1+1=3 -1, astfel, prezenţa sa la bară va crea o atmosferă de securitate şi încredere în ştiinţa criminală.

În ţara noastră, investigaţia criminală nu a profitat şi nu profită de organizări ale învăţământului formal, investigaţia criminală nu a fost şi nu este un scop instructiv al universităţilor, pentru pregătire, specializare şi perfecţionare generaţiile au apelat la învăţare informală, învăţare prin intermediul experienţei şi pildei altora, forma educaţională prin care se descoperă vocaţia. Când urmezi vocaţia dai frâu liber talentelor şi abilităţilor tale, investigaţia criminală devine o parte din tine ajutându-te să pătrunzi în mintea criminalului, a martorului, victimei şi a celor ce au notificat mijloacele de probă [5].

UN EXERCIŢIU PRACTIC privind investigaţia criminală destinată descoperirii făptuitorilor – Pornind de la cunoaşterea şi propria interpretare a dovezilor științifice, a observării stărilor de fapt şi a mărturiilor, a scrierilor citite cu atenţie printre rânduri, rezervaţi-vă timp şi reveniţi singur la locul faptei, respectând timpul critic. Imaginaţi-vă venirea făptuitorului – intrarea acestuia în locuinţa victimei, contactul cu aceasta, acţiunea sa asupra victimei şi reacţiile acesteia din urmă, deznodământul şi plecarea faptuitorului. Important este ca aceste imagini să fie cât mai vii, dinamice şi amănunţite. Trebuie să acordaţi mare atenţie micilor amănunte, imaginilor, sunetelor, obiectelor care-i înconjoară şi chiar mirosurilor. Observaţi detaliile atribuind urmele făptuitorului sau victimei, obiectelor dinamizate de aceştia. Amănuntele mediului imaginat sunt extrem de importante în acest exerciţiu, pentru a percepe experienţa făptuitorului şi, pe această cale, personalitatea sa. Vizualizaţi-i acţionând, simţind, reacţionând. Acest exerciţiu construieşte, imaginează reperele pe care urmează să fie avute în vedere. După ce-l vei aplica pentru o vreme, vei fi foarte surprins să descoperi că ai reuşit, fără să te strădui. Acest sentiment introdus în mecanismul tău automat va funcţiona tot automat şi în alte cazuri. 

EXERCIŢIU MOTIVAŢIONAL privind investigarea mijloacelor de probă – Pornind de la ideea că fiecare om greşeşte pentru că perfecţiunea rămâne la stadiul de iluzie, vom proceda cu necesitate la studiul prin observaţie şi raţionament a procedeelor probatorii şi mijloacelor de probă derivate, întrucât acestea conservă starea de spirit a autorilor, justiţiari alături de martori, specialişti, justiţiabili. Prin stare de spirit înţelegem predispoziţia, atmosfera, atitudinea, orientarea, supuşenia, alternanţa stărilor de bună dispoziţie cu cele de depresiune, psihoză, mentalitate, energia primară – suflul, încordare, tensiune, moralitate, spiritul de dreptate, sinceritate, calitatea de a fi clar, desluşit, lămurit. Cunoscând starea de spirit vom putea identifica: ideea sau concepția falsă, actul inteligenței care consideră adevărat ceea ce este fals și invers; greșeala provenită din încălcarea regulilor unei demonstrații; greșeala de interpretare sau de asociere a unei persoane, a unui fapt, a unei lucrări etc.; greșeala în judecata sau aprecierea lucrurilor; sugestia; reprezentarea subiectivă sau imperfectă a realității, datorită limitelor cunoașterii; reprezentare falsă a unei situații care poate servi drept cauză a anulării unei decizii sau a unui act; stabilirea greșită a faptelor ce poate duce la nedreptate; greșeala de interpretare a codului penal. Este suficient să avem îngăduinţa accesului la cunoaştere [6].

STUDIUL PRIN OBSERVAŢIE ŞI RAŢIONAMENT A MIJLOACELOR DE FIXARE A C.L.F.

Ex. Reconstrucţia scenei crimei[7]

MOMENTUL 1. Victima intră în altercație cu agresorul, este lovită cu pumnul în regiunea arcadei orbitale stângi (echimoză roşiatică discontinuă ), se îndreaptă către căruță, în acest timp primește din spate o lovitură cu un obiect contondent în regiunea temporo – occipital stângă.

MOMENTUL 2. Urmare a loviturii în zona occipital, victima intră în precipitare şi se loveşte de coşul căruţei, (punem în discuţie hiperextensiă cu posibila consecinţă a fracturării coloanei vertebrale).

MOMENTUL 3. Victima este trasă de agresor spre înapoi, cade cu capul pe sol, cel mai probabil pe partea stângă a corpului, pe sol se formează pata de sange. Se instalează moartea.

MOMENTUL 4. Autorul prinde victima pe sub braţe şi o urcă în căruţă. Datorită modului de prindere şi acţiunii de tragere a corpului, mâinile victimei ajung în extensie deasupra capului iar vestimentaţia care acoperea bustul ajunge să acopere capul şi mâinile în extensie. Victima rămâne în căruţa plină cu ştiuleţi de porumb depănuşat, cu faţa în jos, poziţie datorită căreia s-a format plaga prin eroziune de sub bărbie.

MOMENTELE 5. Datorită denivelării solului (imaginile foto) victima alunecă din poziţia iniţială rămânând însă agăţată cu laba piciorului stâng între două elemente distanţate ale căruţei.

În această poziţie (atârnare) este posibil să fi fost târâtă pe o distanţă relativ scurtă, până în momentul producerii fracturii labei piciorului ( leziune nevalorificată medico legal ) la nivelul osului cuboid când victima se desprinde de căruţă rămânând pe sol. (lipsa excoriaţiilor specifice târârii)

CONSTATARE – Mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului (procesul verbal, planşa foto, schite poziţionale, etc.) alături de concluziile expertale, formează grupul mijloacelor de probă privind identificarea unui câmp criminal, DECI este justificată invocarea art. 335 (2) NCPP.

STUDIUL PRIN OBSERVAŢIE ŞI RAŢIONAMENT ASUPRA MIJLOACELOR DE PROBĂ

Ex. Semantica şi psihanaliza declaraţiei 

CONSTATARE – Sintagma normativă „…nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat…” nu are aplicabilitate, întrucât martorul nu a reţinut şi selectat afirmaţii care să conducă la convingeri adevărate justificate. (nemo dat quod non habet)


[1] Ionel Tanoviceanu, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Ed. Curierul Juridic, 1936.
[2] S-au descoperit şi pot fi descoperite, apropierea semantică se poate face prin certitudinea că acţiunea se va realiza, redată de, pot fi descoperite, ştiinţele forensic garantând un prezent cu valoare de viitor cert.
[3] Ionel Tanoviceanu – Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei. Aceasta este misiunea de căpetenie a judecătorului de instrucţie, care este mai înainte de toate instructor, adică adunător de probe ale vinovăţiei, în caz când ele există. Probele, după cum chiar cuvântul o spune, au rolul de a pune în lumină adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidenţiind fie vinovăţia, fie inocenţa celui pus sub această învinuire.“
[4] D.Cuculi, „Procedura criminală dinaintea juraţilor, Editura „Romanul„ Bucureşti 1890 p.2 „Veri – cine a fost chemat a prezida aceste Curţi (cu juraţi) a putut să se convingă cât de grea este această sarcină… formalităţile fiind foarte numeroase, uşor se poate omite una din ele, sau se poate îndeplini într-un mod greşit. Etă pentru ce mai toţi presedinţii Curţilor cu juraţi au pe langă dânşii de obicei cărţi practice, în cari găsesc lesne soluţiunile cestiunilor ce li se presintă”
Codul de procedură penală 1936 în art. 18 indică competenţa în această materie Curţile cu Juraţi judecă, infracţiunile califică crime după codul penal sau alte legi speciale…, iar art. 194 indică prudenţa legiuitorului „în caz de crime sau delicte grave, precum şi când făptuitorii nu sunt cunoscuţi, primele cercetări sunt efectuate de judecătorul de instrucţie.”
[5] Pe lângă Centrul de Cercetări Aplicate în Etica Juridică şi Investigaţii Criminale funcţionează din anul 2017 o bibliotecă pentru învăţare informală. Resursele (format tipărit şi electronic) au fost realizate potrivit conceptului gândirii critice.
[6] Umberto Eco, Il nome della rosa, povestirea labirintului bibiotecii, “În labirintul bibliotecii nu puteau intra decât bibliotecarul (Malachia din Hildesheim) şi ajutorul acestuia, Berengario din Arundel. Copiştii, traducãtorii şi ilustratorii care lucrau în mãnãstirea ce se voia în primul rând o comunitate de studioşi, îşi desfãşurau activitatea în scriptorium şi cereau bibliotecarului opera pe care voiau s-o consulte, iar acesta le-o aducea doar atunci când era de pãrere cã le este îngãduit sã vadã respectivul document.”
[7] Reconstrucţia scenei unei crimei este operaţiunea de sesizare a reflectivităţii urmelor pe relaţia timp, spaţiu şi cauzalitate în scopul de a transfera realităţii obiective sistemul structural funcţional de acte prin care să intervină în ordinea fenomenelor – naturale, sociale sau ideale, operaţiune ce tinde să construiască legătura şi armonia în lanţul indiciilor ca baza a capacităţii de cunoaştere imaginativă a ansamblului de însuşiri esenţiale, aptitudinale, specifice şi psihomorale al făptuitorului.
[8] Ciné-verité sn [At: DEX2 / V: cinema-~ / P: sineverite / E: fr ciné-vérité] Gen de cinematografie care acordă mare importanță elementelor realiste și evită efectele artistice, utilizând, deseori, actori neprofesioniști.
ludic, -ă adj. Care are caracter de joc; care este glumeţ, sprinţar. Referitor la joc; specific jocului. (despre activităţi, manifestări artistice etc) în care prevalează jocul, eliberarea fanteziei asemănătoare copilăriei. (subst. n.) Utilizează în teatru ludicul. Ext. Care este fără finalitate practică. pl. -ci, -ce. ludică – plăcerea comunicată prin judecata de gust şi care provine dintr-un „joc liber al imaginației și intelectului” (Imm. Kant, “Critica facultății de judecare“).


Conf. univ. dr. Neculai Zamfirescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate