ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Prin definirea amnistiei și grațierii ca fiind un rău absolut, ideea de clemență devine lipsită de conținut
11.04.2019 | Vladimir Adrian COSTEA


Vladimir-Adrian Costea

Vladimir-Adrian Costea

“Noroadele [au oferit clemență unui] întemniţat vestit, numit Baraba”. (Evanghelia după Matei 27:11-26)

Pentru a evita grațierea unui alt Baraba – sau amnistierea infracțiunii pentru care a fost condamnat -, propunerea de a renunța complet la măsurile de clemență este una tentantă. Ne asigurăm că Baraba va fi liberat înainte de termen doar în situația în care va beneficia de liberarea condiționată, motiv pentru care suntem îndreptățiți să afirmăm că reducem riscul ingerinței politicului în realizarea actului de justiție. Pentru a preveni situația în care titularii dreptului[1] oferă măsuri de clemență în propriul beneficiu, contestăm însăși prerogativa discreționară de care aceștia dispun.

Dacă acum 2000 de ani, “noroadele” au grațiat un tâlhar, astăzi, urmărind în mod vădit un interes electoral, președintele Klaus Iohannis, propune ca persoanele condamnate pentru infracțiuni de corupție să fie exceptate de la acordarea măsurilor de clemență. Pentru a înțelege acest demers, sunt necesare două precizări: 1) în acest mandat, până în acest moment, Klaus Iohannis, președintele României, nu a acordat nici o măsură de grațiere individuală; 2) propunerea vizează doar faptele care se circumscriu infracțiunilor de corupție. Grosso modo, demersul lui președintelui reprezintă o încercare de politizare a sistemului de drept penal, afectând paradigma progresivă pe care este întemeiată legislația penală în România.

Ab love principium, prin definirea amnistiei și grațierii ca fiind un rău absolut, ideea de clemență devine lipsită de conținut, fiind accentuate, în același timp, stereotipurile și clivajele sociale cu privire la persoanele private de libertate. Falsul triumf al binelui asupra răului,[2] realizat prin glorificarea pedepsei în limitele impuse de sentința definitivă de condamnare, nu face altceva decât să îngreuneze procesul de (re)integrare în societate. Renunțarea la măsurile de clemență deplasează centrul de greutate înspre insituția complementară a liberării condiționate, care își va aroga astfel monopolul de a decide asupra acordării liberării de termen. Simultan, etichetarea persoanelor condamnate pentru fapte de corupție – ca fiind din start indezirabile pentru a beneficia de măsuri de clemență – produce o discriminare în raport cu celelalte persoane condamnate: de măsurile de clemență ar putea beneficia cei care au săvârșit infracțiuni cu violență, dar nu și cei care au comis infracțiuni de corupție.

Inițierea unui referendum pe această temă este o măsură populistă, nefundamentată însă pe doctrina și practica în materie. Principala problemă este reprezentată de absența unei dezbateri aplicate cu privire la natura pedepsei și utilitatea privării de libertate. Deținutul este demonizat atât în timpul executării pedepsei, cât și după liberare, accentul fiind pus pe latura punitivă a sistemului penal, fără a lua în considerare funcția de reintegrare socială și rolul pedepsei în schimbarea conduitei persoanelor private de libertate.

Prerogativele de care dispun președintele și Parlamentul nu trebuie să fie limitate, ci mai degrabă înțelese. Accentul nu trebuie pus pe infracțiunea săvârșită, ci pe conduita persoanei private de libertate în momentul în care se pune problema ca aceasta să beneficieze de acordarea unei măsuri de clemență, precum și pe capacitatea de a se (re)integra în societate.

Ad finem, grațierea și amnistia nu trebuie puse împreună în cadrul aceleiași întrebări, pentru că prezintă nuanțe și semnificații diferite, fiind dependente de situația persoanelor private de libertate în raport cu realitatea și raporturile de putere din universal carceral. Simultan, acordarea măsurilor de clemență reflectă capacitatea insituțională a statului, modul în care e definită legislația penală în ansamblu, precum și aplicarea principiului individualizării pedepsei pe tot parcursul executării acesteia.


[1] Ne referim la prerogativa constituţională a preşedintelui de a oferi graţieri individuale (potrivit art. 94 lit. d) din Constituția României, republicată, respectiv art. 160 din Codul Penal), precum și la prerogativa constituţională care oferă Parlamentului dreptul de a acorda amnistie şi graţiere colectivă prin lege organică (potrivit art. 73, alin. (3), lit. (i) din Constituție, respectiv art. 152 şi 160 din Codul Penal).
[2] Austin Sarat şi Nasser Hussain, ‘Toward New Theoretical Perspectives on Forgiveness, Mercy, and Clemency: An Introduction’, în Austin Sarat şi Nasser Hussain (Eds.), Forgiveness, Mercy, and Clemency, Stanford, California, Stanford University Press, 2007, p. 1.


Vladimir-Adrian Costea

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate