ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Parchetul European: Regat fără Rege? (I)

15.04.2019 | Mihai STAHIE
Mihai Stahie

Mihai Stahie

Reguli model de procedură privind investigațiile, măsurile de investigare și acțiunea penală

Sumar

Instituirea Parchetului European apare ca o imperativă, de vreme ce eforturile naționale în materie de anchetă a infracțiunilor financiare și economice grave, cu dimensiune transfrontalieră, sunt fragmentate între statele membre. Element-cheie al agendei politice ale Uniunii Europene spre realizarea unui spațiu european de justiție penală, noul serviciu european de urmărire penală proclamă un model de integrare ce ar fi putut opune rezistență și provoca controverse. Fără a avea ambiția de a trata subiectul în mod exhaustiv, prezentul studiu abordează strategia europeană comună în materie de cercetare și de urmărire penală a infracțiunilor care afectează bugetul Uniunii.

Cuvinte-cheie: infracțiuni care afectează bugetul Uniunii Europene; Parchetul European; cooperare judiciară în materie penală; control jurisdicțional; garanții procedurale;

1. Un serviciu public european de urmărire penala – cui bono ?

În prezent, competențele autorităților naționale în materie de cercetare penală și de începere a urmăririi penale în cazuri de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii se opresc la frontierele naționale. Parchetul European vine să acționeze dincolo de acestea, punând astfel capăt abordării fragmentate cu care ne confruntăm în prezent, fie prin începerea unei investigații ex officio, fie prin exercitarea dreptului de evocare, fără a fi nevoit să recurgă la lungile proceduri de cooperare judiciară.

1.1. Sistem de urmărire obligatorie vs. discreționară

Sub geometria variabilă a celor două principii, se pune problema dacă procurorul european are obligația sau simpla posibilitate de a începe o urmărire penală. Potrivit principiului urmăririi penale obligatorii, în cazul în care pentru o autoritate judiciară sau de asigurare a respectării legii există motive întemeiate să se considere că s-a comis o infracțiune, acestea trebuie să acționeze ex officio, anume anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Cu toate acestea, anumite excepții le conferă autorităților discreția de a acționa.

Situația sistemelor naționale este caracterizată de mixitatea între sistemul legalității, pe de o parte și cel al oportunității, pe de cealaltă parte. În Olanda, de pildă, procurorul nu este obligat să aducă acuzații (principiul promptitudinii); mai mult, acesta poate decide să nu înceapă o urmărire penală în ciuda existenței probelor în acuzare ori să claseze o cauză ca urmare a plății unei sume de bani sau îndeplinirii altor condiții. În Spania, pe de altă parte, procurorul este ținut în mod strict de principiul obligativității urmăririi penale. Opinăm în sensul că sistemele de urmărire obligatorie nu există decât încadrate, de exemplu de exigența motivării unei soluții de clasare; în același sens, sistemele de urmărire discreționară sunt flexibilizate de diverse posibilități de clasare sub condiție.

1.2. Normele privind investigațiile

În ceea ce privește procurorul european, pentru a consolida și unifica protecția intereselor financiare ale Uniunii, alegerea unuia dintre cele două sisteme s-a făcut la nivel european prin instituirea unui corp de reguli model de procedură penală ale Uniunii Europene privind investigațiile, măsurile de investigație și acțiunea penală.

Tributar principiului legalității, Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului conturează două sisteme diferite cu privire la momentul și condițiile în care se poate dispune începerea urmăririi penale. Esențializând, EPPO poate, pe de o parte, iniția ex officio o investigație dacă există motive întemeiate să se considere că o infracțiune care intră în sfera sa de competență este săvârșită sau a fost săvârșită. Pe de altă parte, poate decide dacă își exercită dreptul de evocare în măsura în care o autoritate judiciară sau de aplicare a legii dintr-un stat membru nu își exercită propria competență cu privire la o infracțiune pentru care EPPO ar putea să își exercite competența, dar nu mai târziu de cinci zile de la primirea informațiilor menționate la articolul 24 alineatul (2) din Regulament de la autoritățile naționale.

Atunci când procurorul european delegat (în continuare, PED) care instrumentează cazul consideră investigația terminată, acesta transmite procurorului european însărcinat cu supravegherea un raport conținând un rezumat al cazului și un proiect de decizie privind: oportunitatea începerii acțiunii penale în fața unei instanțe naționale sau a luării în considerare a trimiterii cazului către autoritățile naționale, a încetării cazului sau a unei proceduri simplificate de urmărire penală.

1.2.1. Acțiunea penală în fața instanțelor naționale

Camera permanentă decide în termen de 21 de zile cu privire la proiectul de decizie de trimitere în judecată al PED, în caz contrar acesta se consideră a fi acceptat tacit. În principiu, camera permanentă decide începerea acțiunii penale în statul membru al PED care instrumentează cazul, însă dacă există motive suficient justificate pentru a face acest lucru, poate decide începerea acțiunii penale într-un stat membru diferit, urmând ca instanța națională competentă din respectivul stat membru să se stabilească pe baza dreptului național.

1.2.2. Trimiterea cazurilor către autoritățile naționale și transferarea procedurilor către acestea

Camera permanentă hotărăște trimiterea cazului către autoritățile naționale competente în situația în care, din investigațiile desfășurate de EPPO, se dovedește că faptele care fac obiectul investigației nu constituie o infracțiune pentru care acesta este competent ori nu mai sunt îndeplinite condițiile specifice pentru exercitarea competenței sale. De asemenea, camera permanentă competentă mai poate trimite un caz autorităților naționale pe baza orientărilor Colegiului cu privire la gradul de gravitate al unei infracțiuni ori complexitatea procedurilor într-un caz particular. Astfel de trimiteri includ orice alte infracțiuni legate în mod indisolubil și care intră în sfera de competență a EPPO. Dacă la expirarea unui termen de maximum 30 de zile autoritățile naționale nu acceptă să preia cazul, EPPO își păstrează competența de a urmări penal sau de a închide cazul.

1.2.3. Clasarea cazurilor

În situația în care acțiunea penală a devenit imposibilă, camera permanentă decide, pe baza unui raport înaintat de PED care instrumentează cazul, închiderea cazului împotriva unei persoane, notificând acest lucru autorităților naționale competente și informând instituțiile, organele, oficiile și agențiile relevante ale Uniunii, precum și persoanele suspectate sau acuzate și victimele infracțiunii, după caz. Camera permanentă nu poate decide să închidă un caz în situația în care un proiect de decizie prevede trimiterea în judecată. Atunci când își exercită o competență în ceea ce privește infracțiunile legate în mod indisolubil, EPPO închide un caz numai după consultarea autorităților naționale din statul membru menționat la articolul 25 alineatul (6) din Regulament. Cazurile respinse pot fi trimise către OLAF sau către autoritățile naționale administrative sau judiciare competente în vederea recuperării sau a altor activități de urmărire administrative.

Față de împrejurarea că, în mod cert, Regulamentul (UE) 2017/1929 instituie un sistem de urmărire obligatorie, se ridică întrebarea dacă procurorul european ar avea posibilitatea de a clasa o cauză nu numai pe motive tehnice, dar și pe motive ce țin de oportunitate.

Răspunzând unor cerințe ce țin de caracterul obligatoriu al urmăririi penale, Corpus Juris[1] propunea ca EPPO: a) să transmită autorităților judiciare naționale cazurile care privesc infracțiuni relativ minore sau, în principal, interesele naționale; b) să claseze o cauză dacă inculpatul și-a recunoscut fapta și a returnat banii obținuți în mod ilegal; c) să consimtă la încheierea unui acord prin care autoritățile judiciare naționale ar urma să claseze cauza, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Corpus Juris.

Potrivit Cărții Verzi a Comisiei Europene privind protecția penală a intereselor financiare ale comunității europene și crearea unui Procuror european[2], excepțiile la principiul legalității se puteau întemeia pe următoarele considerente: a) cazul nu prezintă un interes semnificativ (potrivit adagiului de minimis non curat praetor); b) probele strânse pentru o parte din (pretinsele) infracțiuni sunt suficiente pentru a obține o hotărâre; c) există un acord prin care EPPO ar urma să claseze cauza.

În acest context, trebuie să relevăm faptul că voința legiuitorului Regulamentului (UE) 2017/1929 s-a exprimat prin indicarea expresă a cazurilor care împiedică exercitarea acțiunii penale, și anume: a) decesul persoanei suspectate sau acuzate sau lichidarea unei persoane juridice suspectate sau acuzate; b) alienarea mintală a persoanei suspectate sau acuzate; c) amnistia acordată persoanei suspectate sau acuzate; d) imunitatea acordată persoanei suspectate sau acuzate, cu excepția situației în care a fost ridicată; e) expirarea termenului național de prescripție pentru începerea acțiunii penale; f) cazul persoanei suspectate sau acuzate a fost deja finalizat în legătură cu aceleași fapte (ne bis in idem); g) lipsa probelor relevante.

1.2.4. Proceduri simplificate de urmărire penală

În situația în care legislația națională aplicabilă prevede o procedură simplificată de urmărire penală prin care se urmărește închiderea unui caz pe baza condițiilor convenite cu persoana suspectată, camera permanentă decide, la propunerea PED care instrumentează cazul și pe baza orientărilor Colegiului, să aplice procedura respectivă, în condițiile prevăzute în dreptul intern. PED va înregistra în sistemul de gestionare a cazurilor aplicarea unei proceduri simplificate de urmărire penală și va închide definitiv cazul, la solicitarea camerei permanente, odată cu îndeplinirea condițiilor convenite cu persoana suspectată.

2. Reguli model de procedură privind investigațiile, măsurile de investigație și acțiunea penală

Înainte de a aborda în detaliu regulile de procedură privind investigațiile, măsurile de investigare și acțiunea penală, ca o observație generală, EPPO poate utiliza în instrumentarea infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii orice măsură de investigație națională care se aplică unor infracțiuni similare. Mai precis, intenția nu a fost aceea de a crea un drept penal european, ci un Parchet European care să acționeze în cazurile transfrontaliere cu îndeplinirea unor minime formalități, prin asigurarea recunoașterii reciproce a măsurilor de investigație, atât în ceea ce privește deschiderea unei investigații, cât și în analiza probelor obținute.

2.1. Domeniul de aplicare a procedurilor de investigație

2.1.1. Desfășurarea investigațiilor transfrontaliere

PED acționează în strânsă cooperare acordându-și asistență reciprocă și consultându-se periodic în cazurile transfrontaliere. La o primă vedere, Regulamentul nu pare să condiționeze efectuarea măsurilor necesare ori colectarea probelor într-un alt stat membru decât statul membru al PED care instrumentează cazul de o procedură de solicitare și atribuire a acestora. Totuși, Regulamentul sau dreptul statului membru al PED asistent poate impune solicitarea unei autorizații judiciare pentru măsură. Textul, în varianta sa actuală, nu arată care este obiectul acesteia și nici nu prevede posibilitatea recunoașterii sale reciproce. Considerăm, astfel, că EPPO trebuie să solicite o autorizație judiciară în fiecare stat membru în care măsura urmează să fie efectuată.

Mai mult, dreptul național aplicabil este cel care reglementează cazurile în care impune o astfel de autorizație judiciară, precum și motivele pe care se poate întemeia refuzul la eliberare al autorității competente. În acest context, în timpul președinției slovace, a fost sugerată inserarea unui considerent prin care se avea în vedere faptul că autoritatea națională competentă își poate întemeia decizia numai pe baza unei versiuni traduse a rezumatului cauzei și poate refuza acordarea autorizației într-un număr limitat de cazuri, incluzând lipsa proporționalității – această soluție nu a fost urmată.

2.1.2 Principiul recunoașterii reciproce în materie de investigații

Corespondența denumirii măsurilor de investigație între statele membre nu implică în mod necesar și aceleași puteri ale autorităților competente. De pildă, ascultarea convorbirilor telefonice în Anglia și Țara Galilor nu este supusă acelorași condiții și efecte ca în Germania. În teorie, un stat membru poate autoriza o măsură pentru investigarea infracțiunilor financiare, pe când un alt stat membru poate autoriza aceeași măsură pentru a investiga oricare alte infracțiuni. Chiar și în această situație, s-a considerat că nu există niciun motiv pentru care măsura să nu poată fi adusă la îndeplinire sub autoritatea EPPO, astfel încât să fie posibilă investigarea infracțiunilor care aduc atingere intereselor Uniunii într-un stat membru care nu a autorizat, în principiu, decât măsuri de investigație care privesc infracțiuni financiare.

Simplitatea acestui principiu, deși convingătoare, poate ridica serioase probleme privind securitatea juridică și drepturile persoanelor suspectate și acuzate, venind să lărgească sfera puterilor de investigație ale Parchetului European, însă într-un mod înșelător și obscur. În primul rând, nu se specifică instanța în fața căreia cei vizați pot contesta măsura, existând riscul ca nicio autoritate să nu-și asume responsabilitatea pentru aceasta. În al doilea rând, existența unor instanțe cu competență paralelă periclitează protecția drepturilor persoanei vizate, de vreme ce sistemul de drept care a ordonat o măsură și sistemul de drept care o va aduce la îndeplinire sunt distincte. Nu în ultimul rând, principiul recunoașterii reciproce în materie de investigații nu prevalează asupra temerilor legate de riscul ca EPPO să fie implicat în alegerea unei instanțe mai favorabile (forum shopping). De vreme ce PED care instrumentează cazul poate atribui măsurile care îi sunt puse la dispoziție oricărui PED situat în unul dintre cele 20 de state membre participante la acordul de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, există riscul ca acesta să opteze pentru sistemul de drept care impune respectarea unor cerințe minime.

2.1.3. Principiul liberei circulații a probelor

Așa cum am văzut, o investigație aprobată sau ordonată într-un stat membru va fi executorie în alt stat membru fără nicio procedură specială. Deoarece principiul recunoașterii reciproce a investigațiilor se va aplica și în materie de probațiune, această chestiune nu poate fi separată de cea a aprecierii probelor.

2.1.3.1. Admisibilitatea probelor

(aa) Abolirea asistenței judiciare convenționale. Tradițional, în materie penală, probele sunt transmise de la un stat la altul via canale reglementate pe baza asistenței judiciare internaționale. Statul căruia i se solicită asistența, o va acorda în conformitate cu dreptul său național (locus regit actum), transmițând probele autorităților competente ale statului solicitant, chestiunea admisibilității probelor urmând fi tranșată potrivit regulilor de procedură penală ale instanței competente de a le evalua în mod liber. Astfel, ruta convențională a strângerii de probe a fost considerată una laborioasă, în special datorită procedurilor îndelungate și costisitoare. Acesta este motivul pentru care statele membre au pus bazele Convenției privind asistența judiciară reciprocă în materie penală[3].

(bb) Conceptul de liberă circulație a probelor. Contrar Convenției, Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului vine nu numai să simplifice asistența judiciară în materie penală, ci să o înlocuiască cu libera circulație a probelor. Acest concept este derivat din principiul liberei circulații, consacrat în dreptul unional în direcția stabilirii unei piețe unice europene. În principiu, modelul propune ca probele prezentate de către procurorii EPPO sau de pârât în fața unei instanțe să nu fie declarate inadmisibile pentru simplul motiv că au fost obținute într-un alt stat membru sau în conformitate cu dreptul unui alt stat membru, pe baza ficțiunii juridice potrivit căreia astfel de probe au fost obținute în mod legal în conformitate cu regulile de procedură penală ale instanței competente de a le evalua în mod liber.

În general, un astfel de sistem prevede un control limitat al drepturilor fundamentale. Astfel, în situația în care instanța competentă, potrivit dreptului național, se pronunță asupra admisibilității probelor, trebuie să se asigure că administrarea acestora nu este incompatibilă cu obligația statelor membre de a garanta un proces echitabil, dreptul la apărare ori alte drepturi consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2.1.3.2. Excluderea probelor obținute în mod nelegal

În ceea ce privește excluderea probelor obținute în mod nelegal, reglementarea nu este conformă conceptului de liberă circulație a probelor. Ceea ce reproșăm acestui model este faptul că nu oferă instanțelor opțiunea de a analiza probele prin prisma regulilor specifice dreptului național și de a le declara inadmisibile, dacă este necesar. Cu toate acestea, stabilirea unui principiu conform căruia probele obținute în mod nelegal să poată fi excluse potrivit dreptului statului membru în care au fost obținute, nu ar rezolva decât în parte problemele ce decurg din reglementarea actuală a liberei circulații a probelor. Mai mult, un astfel de principiu nu și-ar găsi aplicabilitatea decât în cazurile în care probele sunt excluse nu pe considerente ce țin de modalitatea de obținere a acestora, ci de modalitatea în care au fost declarate admisibile.

2.2. Controlul jurisdicțional asupra activității EPPO și garanțiile procesuale

2.2.1. Drepturi fundamentale și procesuale ale părților în cauză

Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului dedică un întreg capitol garanțiilor procedurale. În ceea ce privește sfera drepturilor, textul face referire atât la Cartă, cât și la legislația secundară a U.E.[4]. Astfel cum au fost prevăzute, aceste drepturi conferă un nivel suplimentar de protecție ce decurg din legislația europeană. De asemenea, persoanele suspectate și acuzate, precum și persoanele implicate în procedurile desfășurate de EPPO, beneficiază de toate drepturile procedurale pe care le prevede dreptul intern aplicabil. Totuși, ne întrebăm în ce măsură simpla referire la aceste drepturi este suficientă pentru a stabili un standard al drepturilor fundamentale.

Articolul 6 din TUE, deși nu cuprinde o listă a drepturilor protejate, face referire la tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare, CEDO). Aceasta înseamnă, printre altele, că persoanele implicate nu pot prevedea drepturile de bază și cele procedurale de care s-ar bucura în orice caz individual.

Articolul 48 aliniatul (2) al Cartei, fără a intra în detalii, se limitează la a garanta dreptul la apărare, făcând dificilă invocarea unei încălcări a drepturilor procedurale.

Semnificația articolului 6 aliniatul (3) din CEDO este aceea de a garanta dreptul la apărare în cadrul cercetărilor și procedurilor penale privite în ansamblul lor. Odată încheiate, rolul Curții Europene a Drepturilor Omului este acela de a analiza și evalua respectul dreptului la apărare potrivit ansamblului circumstanțelor cazului. Astfel, sistemului Curții de la Strasbourg îi este suficientă o listă non-exhaustivă a drepturilor fundamentale și a garanțiilor procedurale.

2.2.1.1. Reducerea standardului de protecție prin recunoaștere reciprocă

La o privire mai atentă, recunoașterea reciprocă a măsurilor de investigație poate agrava poziția persoanei suspectate sau acuzate. Trebuie să reamintim faptul că CEDO reprezintă standardul minim, de tipul „celui mai mic numitor comun”, iar statele membre pot oferi o protecție sporită a drepturilor persoanei suspectate sau acuzate, impunând restricții mai severe Statului.

2.2.1.2. Ne bis in idem

O atenție deosebită o impune analiza principiului ne bis in idem a cărui corectă aplicare este, desigur, relevantă pentru Parchetul European în ceea ce privește clasarea cauzelor[5]. Expresia inițială, în limba latină, provine din dreptul privat roman: bis de eadem re ne sit actio, referindu-se la faptul că părțile sunt legale, obligate de rezultatul acțiunii (recte, finalul procesului) și că nu mai pot introduce o nouă acțiune. Principiul își găsește expresia în articolul 54 din Convenția de aplicare a acordului Schengen[6] care urmărește să evite ca o persoană să fie urmărită penal și condamnată pentru aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante, în urma exercitării de către aceasta a dreptului său la liberă circulație[7], cât și în articolul 50 din Cartă.

Acest principiu s-a consolidat în mod treptat, primind o interpretare extensivă din partea judecătorilor europeni. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, Curtea) a declarat că principiul ne bis in idem „se aplică unei hotărâri definitive a unei instanțe dintr-un stat contractant, pronunțată ca urmare a exercitării acțiunii penale, prin care inculpatul este achitat din cauza prescrierii faptei penale care a stat la baza urmăririi penale”[8]. În mod similar, acest principiu „se aplică unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa probelor”[9].

În ceea ce privește autorul hotărârii care poate determina aplicarea principiului ne bis in idem, Curtea a considerat că acest principiu „se aplică în egală măsură procedurilor de stingere a acțiunii penale prin care ministerul public al unui stat membru pune capăt, fără intervenția unei instanțe, acțiunii penale începute în acest stat, după ce inculpatul și-a îndeplinit anumite obligații și, în special, a achitat o sumă de bani stabilită de ministerul public”[10].

În schimb, principiul ne bis in idem „nu se aplică unei decizii a autorităților judiciare dintr-un stat membru prin care se declară clasarea cauzei, după ce ministerul public a decis să nu continue acțiunea penală numai pentru motivul că a fost începută urmărirea penală într-un alt stat membru împotriva aceluiași inculpat și pentru aceleași fapte, în absența oricărei aprecieri pe fond”[11].

Acest principiu nu este aplicabil nici „unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat”[12].

2.2.2. Integrare instituțională vs. control jurisdicțional

De principiu, fiecare procuror este independent în îndeplinirea funcțiilor sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului vorbește despre o independență de tip decizional, adică despre puterea de a lua o decizie care să nu fie cenzurată de nimeni. Curtea de la Strasbourg, în două decizii privitoare la România datând din 1998 și 2003, a statuat că nu este permis ca procurorul să ia decizii care afectează drepturile fundamentale ale omului și care să nu fie cenzurabile de o instanță câtă vreme acesta acționează sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.

În Spania, de pildă, procurorii își desfășoară activitatea în conformitate cu instrucțiunile procurorului general, care la rândul său se află sub controlul Guvernului și supravegherea Parlamentului, acesta din urmă având dreptul de a pune în discuție actele executivului și de a solicita procurorului general să se înfățișeze înaintea sa. Practic, pe altă parte, orice măsură care constituie o restricție privind drepturile fundamentale este dispusă de către un judecător, iar nu de procuror.

În Germania, instrucțiunile ministrului federal sau secretarului de stat responsabil sunt transmise procurorului competent la nivel regional via procurorul general. În schimb, Ministrul Justiției este responsabil de relația cu Parlamentul.

Pe parcursul negocierilor, propunerea COM(2013) 534 final a Consiliului a fost intens criticată pentru caracterul vag și timid al dispozițiilor cu privire la controlul jurisdicțional asupra actelor de procedură ale EPPO. În fapt, problema nu era aceea dacă se impune un control jurisdicțional, ci de a stabili tipul de control și instanța competentă (națională sau europeană) să soluționeze calea de atac[13].

Astfel cum a fost propus, articolul 42 aliniatul (1) din Regulamentului (UE) 2017/1939 asimilează EPPO autorităților naționale în ceea ce privește controlul jurisdicțional asupra actelor sale, creând impresia de excludere a unui eventual control desfășurat de CJUE. De pildă, nu s-ar putea exercita un control jurisdicțional direct la nivel european asupra deciziei EPPO de alegere a unei instanțe mai favorabile, deoarece o astfel de decizie este considerată una națională, obiect al unui control pur intern. Contradicția este cu atât mai puternică cu cât Parchetul European este considerat un organism al U.E. pe de o parte, însă actele sale sunt asimilate actelor autorităților naționale pe de altă parte. Cu toate acestea, aliniatul (2) și următoarele vin să răspundă criticilor cu privire la compatibilitatea unui astfel de control cu dreptul primar al U.E. Tabelul de mai jos urmărește să sintetizeze diferitele tipuri de acte ce pot forma obiectul unui control jurisdicțional, precum și instanțele competente să îl exercite.

Tabelul 1 Acte ale EPPO ce pot forma obiectul unui control jurisdicțional

Mai mult, articolul 42 comportă riscul serios de a aduce un prejudiciu persoanelor suspectate sau acuzate în situația în care o măsură de investigație aprobată sau ordonată într-unul din statele membre este mai apoi adusă la îndeplinire într-un alt stat membru, potrivit principiului recunoașterii reciproce în materie de investigații. Considerăm că separația dintre ordonarea și aducerea la îndeplinire a unei măsuri, pe de o parte și protecția juridică ce o implică astfel de proceduri, pe de altă parte, nu este întotdeauna fezabilă în practică, creând o situație de confuzie în ceea ce privește identificarea sistemului de drept aplicabil. Astfel s-ar ajunge în situația absurdă în care persoana suspectată sau acuzată formulează contestație împotriva măsurii de investigație atât în statul în care s-a ordonat măsura, cât și în statul în care urmează a se aduce la îndeplinire. Dacă prima instanță decide că măsura este nelegală potrivit dreptului național, iar cealaltă decide în sens opus potrivit principiului recunoașterii reciproce, ne-am afla în ipoteza unor hotărâri contradictorii. Totuși, din rațiuni de coerență, opinăm în sensul că persoana suspectată sau acuzată va trebui să caute protecția juridică a statului in care se aduce la îndeplinire măsura de investigație în situația în care dorește să se opună acesteia.

3. Observații finale

Prin găsirea unor compromisuri echilibrate care să reflecte ambițiile Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului, pe termen lung, EPPO s-ar putea dezvolta configurând noi realități la scară europeană ale sistemului de urmărire penală, aducând valoarea suplimentară necesară combaterii fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii și a altor forme de criminalitate transfrontalieră gravă.

În pofida remarcilor pozitive, analiza globală a textului dezvăluie, fără îndoială, o serie de puncte slabe și deficiențe. Cele mai multe dintre acestea sunt consecința directă sau indirectă a disponibilității statelor membre de a raționaliza Parchetul European pe cât de mult posibil și de a păstra un control puternic asupra activităților acestuia, așa cum rezultă mai ales din modelul de design instituțional sofisticat caracterizat de multiplicitatea straturilor ce alcătuiesc nivelul central al EPPO, dar și din competența partajată între EPPO și autoritățile naționale în ceea ce privește infracțiunile PIF. Prevalența dreptului național, atât în ceea ce privește dreptul substanțial, cât și cel procedural, nu este însoțită de un nivel minim de armonizare în materia desfășurării investigațiilor transfrontaliere ori a principiului liberei circulații a probelor. Acest trend este regretabil în special în materia garanțiilor procesuale, unde tendința a fost aceea de reducere a standardului de protecție ale părților în cauză prin recunoașterea reciprocă a măsurilor de investigație.

Fără să neglijăm obstacolele legate de implementarea acestuia, încă mai există speranța că Parchetul European va reuși să își atingă obiectivele. Trebuie reținut faptul că Uniunea Europeană a fost dintotdeauna o construcție progresivă, bazată pe o abordare etapizată. Este foarte probabil ca textul să fie modificat și îmbunătățit cât timp va fi în vigoare. În acest sens, Europol și Eurojust au demonstrat faptul că îmbunătățirile pot fi realizate și după înființarea unui nou organism comunitar, de vreme ce progresele calitative spre o integrare mai aprofundată se regăsesc adesea în impulsuri unice, în care factori diverși (în special aceia care se bazează pe suveranitatea națională) se aliniază pentru depășirea rezistenței naționale. Putem lesne anticipa intervenția, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, a unui impuls similar ce va favoriza dezvoltarea unui EPPO vrednic de acest nume și de ce nu, a unui mandat mai cuprinzător care să acopere alte forme grave de criminalitate transfrontalieră.


[1] M. Delmas-Marty, Corpus Juris portant dispositions pénales pour la protection des intérêts financiers de l’Union européenne, Ed. Economica, Paris, 1997.
[2] Livre Vert sur la protection pénale des intérêts financiers communautaires et la création d’un Procureur européen, COM(2001) 715 final, prezentată de Comisia Europeană la 11 dec. 2001.
[3] Convenție elaborată de Consiliu în temeiul articolului 34 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la asistența judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene (JO C 197, 12 iul. 2000).
[4] Respectiv Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 oct. 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO L 280, 26 oct. 2010), Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO L 142, 01 iun. 2012), Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 09 mar. 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO L 65, 11 mar. 2016) și Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a consiliului din 26 oct. 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO L 297, 04 noi. 2016).
[5] Pentru o introducere mai elaborată în ceea ce privește principiul ne bis in idem, cf. eg. I. Armada și A. Weyembergh, The principle of ne bis in idem in Europe’s Area of Freedom, Security and Justice, în V. Mitsilegas, M. Bergström, T. Konstadinides, Research Handbook on EU Criminal Law, Edward Elgar, 2016, p. 189 și urm.
[6] Convenția de aplicare a acordului Schengen din 14 iun. 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea graduală a controalelor de la frontierele comune (JO L 239, 22 sept. 2000).
[7] Trebuie precizat faptul că art. 54 din Convenția de aplicare a acordului Schengen (în continuare, CAAS) se aplică unor state membre ale U.E. chiar din momentul adoptării Tratatului de la Amsterdam (a se vedea, în acest sens, Protocolul Schengen). Alte state îl aplică, deși nu sunt membre ale spațiului Schengen din momentul adoptării legislației secundare întemeiate pe Protocolul Schengen (cf. eg. Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind solicitarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (JO L 131, 01 mai 2000) și Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 feb. 2002 privind solicitarea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (JO L 64, 07 mar. 2002)). Ultima categorie de state membre este reprezentată de cele care sunt obligate de CAAS din momentul aderării, cum este cazul României și Bulgariei (a se vedea, în acest sens, Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la U.E., precum și Protocolul adițional nr. 19 la TUE și TFUE).
[8] A se vedea, Hotărârea din 28 sept. 2006, Gasparini și alții, C-467/04, ECLI:EU:C:2006:610, pct. 3
[9] A se vedea, Hotărârea din 28 sept. 2006, van Straaten, C-150/05, ECLI:EU:C:2006:614, pct. 61.
[10] A se vedea, Hotărârea din 11 feb. 2003, Gözütok și Brügge, cauzele conexate C-187/01 și C-385/01, ECLI:EU:C:2003:87, pct. 48.
[11] A se vedea, Hotărârea din 10 mar. 2005, Miraglia, C-469/03, ECLI:EU:C:2005:156, pct. 35.
[12] A se vedea, Hotărârea din 22 dec. 2008, Turanský, C-491/07, ECLI:EU:C:2008:768, pct. 45.
[13] A se vedea, în acest sens, discursul lui I. Patrone, procuror general adjunct al Curții Supreme din Italia, în fața Parlamentului European cu ocazia audierii publice pe tema „Parchetul European (EPPO) și Agenția Uniunii Europene de Cooperare Judiciară în Materie Penală (Eurojust)”, Sesiunea a 3-a, din data de 24 mai 2016 (Minuta LIBE_PV(2016)0523_1).


Consilier juridic Mihai Stahie


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership