ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Concepții despre dreptate și rolul argumentelor. The Idea of Justice and the Problem of Argument de Chaim Perelman

16.04.2019 | Alexandru CUCU
Alexandru Cucu

Alexandru Cucu

Precizia și claritatea, două calități greu de exprimat în acțiunile concrete pe care le întreprindem. Confuzia pare să țâșnească în ideile și acțiunile noastre. În această ordine, filosofia e văzută ca studierea sistematică a unor idei confuze[1].

Astfel, ce ar avea de „împărțit” un filosof, ce practică filosofia în maniera ireverențioasă de mai sus, cu un jurist? I se poate adresa fructuos? Eu zic că da. În colecția de eseuri reunite sub titlul The Idea of Justice and the Problem of Argument, Chaim Perelman disecă idea de dreptate (justiție). O, da, o idee cu adevărat confuză.

O remarcă terminologică, voi folosi aici dreptate și justiție interschimbabil. Cele treisprezece eseuri adunate în această carte, abordează teme precum: logica, dreptatea, argumentarea în contexte sociale, comunicarea, limbajul, retorica, metode de a proba, etc. Scrisă într-un stil precis și lapidar. Se poate spune că stilul este chiar criptic. Din pleiada eterogenă de eseuri voi insista doar asupra aceluia care atacă problema dreptății, care este și cel mai consistent.

Ideile vehiculate de Pascal, Descartes, Leibniz, sunt prezentate pe larg, raționalismul este un fir roșu al textelor, putem spune. Însă analizat cu luciditate și nuanțat. Poate mai trebuie menționat că Perelman critică aspru viziunile à la Descartes (v. Self-Evidence and Proof).

Calificăm ca drept sau just o acțiune, o regulă sau un agent. În eseul ce deschide cartea (Despre dreptate), aflăm că există cel puțin șase „formule concrete” ale dreptății ce pot fi cu greu conciliabile. Prima, fiecăruia același lucru (viziunea egalitaristă); a doua, fiecăruia după merit; a treia, fiecăruia după muncă; a patra, fiecăruia după nevoi; a cincea, fiecăruia după rang și ultima, fiecăruia după îndrituirea legală (titlul juridic). Aceste sfere de semnificație ale justiției nu sunt singurele, dar sunt considerate de autor cele mai răspândite și importante. Justiția mai poate fi privită și ca un fel de răzbunare, nu vom insista pe acest sens aici. Sensul conceptual și cel emotiv al oricărei idei este greu de discernut, însă cele două nu pot fi separate ca și specimene de laborator.

Ideea de justiție are de a face cu distribuția, compensația și schimbul „bunurilor”[2] în sens larg, nu în cel tehnic reprodus în codul civil. Justiția fiind un concept abstract, felul în care ea devine istoric concretă presupune atenție și luciditate din partea „observatorului” unei societăți anume. Dreptatea, Frumusețea, Bunătatea, trebuie privite cu minusculă, nu cu majusculă. Nu trebuie confundată justiția formală – corecta aplicare a regulilor de cei îndreptățiți, cu justiția în sensul ei tare. Fiindcă intervine întrebarea „când o regulă este justă?”, iar justiția formală nu poate oferi un răspuns la asta.

Justiția este familiară multora, totuși trebuie privit și la termenul care, după Perelman, este opusul justiției, anume caritatea. Asta pentru a ști prin constrast despre ce vorbim când discutăm despre justiție. În cuvintele lui C. Perleman: „Caritatea este virtutea cea mai opusă justiției. Ea poate fi exercitată spontan, fără reflecții preliminre ori calcule. Scopul ei este să ușureze suferința, oricare ar fi aceasta și indiferent de circumstanțe. Caritatea este simbolizată de o soră cu voal alb, ce merge de la un om rănit la altul găsind pentru fiecare un remediu alinător, un cuvânt reconfortant. Ea nu este preocupată de meritele nici unuia din ei, nici deseveritatea rănilor. Oamenii sunt în suferință și trebuie ajutați fără restricții și rezerve. Ideea de caritate este necondiționată, este un imperativ categoric. Este universală și nu este limitată nici de reguli, nici de condiții, nici de cuvinte. Caritatea este instinctivă, directă, nesupusă discuției. Nu există acorduri ori formule despre caritate, fiindcă caritatea nu are nevoie de formule pentru a se exprima. Ea este străină de ideea de sistem, chiar și de orice formă de raționare. Ea e dezbărată de orice element discursiv”[3]. În schimb, justiția este despre calcule, cântărire și măsurare. Ea presupune în administrarea ei, raționament, discernământ, judecată. În siajul acesta, ea este o virtute rațională, este rațiunea în acțiune.

Coordonatele esențiale ale justiției sunt: nevoia rațională pentru coerență și regularitate, tratarea situațiilor similare în mod similar. Cele trei „viteze” ale dreptății sunt: valoarea fundamentală (justiția), regulile care o stabilesc și actele ce i dau efect.

Mai jos vom vedea ce înseamnă „coerență și reguralitate”, în funcție de cum considerăm ce este o categorie esențială și astfel de ce fel de tratament aplicăm celor ce se încadrează în categoria respectivă: fie privind prin lentila egalitarismului pur (fiecăruia același lucru), fie prin cea a meritului, a muncii, a nevoii, a rangului, sau a titlului juridic (îndrituirii). Sfere ale justiție[4], cum le-a denumit cineva.

Să privim mai îndeaproape „formulele concrete” ale justiției. Fiecăruia același lucru, idealul egalitarist de justiție, nu califică în nici un fel cu vreo calitate esențială ori secundară administrarea justiției[5]. Dezbaterea e deschisă cu privire la care ar fi calitățile esențiale ori secundare. În orice caz, întruchiparea concretă a acestei formule în istorie s-a referit doar la o clasă anume care aplica formula limitat, în interiorul acesteia, excluzându-i pe ceilați. De pildă pairii (peers) în Franța și Anglia. Egalitatea aplicată doar în interiorul unui anumit grup aristocratic, deci privilegiat, nu are de a face cu idealul umanismului, care vizează un egalitarism universal.

Fiecăruia după merit[6]. Aici celor vizați li se aplică calitatea numită „merit”, dar nu pur și simplu, ci într-o anumite gradație a acesteia. În această ordine, ar trebui să existe un criteriu pentru a stabili gradul și intensitatea meritului pentru a distribui recompensele. De asemenea idea de merit ar trebui extinsă, fiindcă aplicarea unei pedepse nu se cuvine strict unui merit, ci unui ne-merit. Astfel că, pentru ca doi indivizi să aibă aceași idee despre aplicarea acestei formule, meritul trebuie văzut gradat, iar această gradație trebuie să fie împărtășită, altfel cei doi se vor contrazice, pentru că noțiunile lor despre merit vor fi discordante.

Fiecăruia după muncă. „Preț just” și „salariu just” sunt aplicări ale acestei formule. Însă ce înseamnă ele mai precis este greu de derminat într-o economie de piață. Această formulă se aplică în remunerarea muncitorilor și în notarea unor candidații la concursuri. Echivalarea rezultatelor muncii ori cunoașterii este o sarcină dificilă. Cel ce judecă de exemplu munca unui lăcătuș cu cea a unui doctor, se va lovi de așa-numitele „aporii ale evaluării”.

Fiecăruia după nevoi, o formulă ce stârnește controverse destul de acide. Aici se complică lucrurile, fiindcă nevoile sunt un concept oarecum construit psihologic. Poate, zice Perelman, să recalificăm formularea: nevoile esențiale, și nu orice moft care poate părea o nevoie individuală, ar trebui considerat o nevoie. Apoi odată facută acestă precizare, mărul discordiei va deveni întrebarea „ce înseamnă nevoie esențială?”. Dacă e să vorbim în termeni de prioriate, atunci nevoile o dată deslușite trebuiesc satisfăcute succesiv, astfel că apare ideea de ierarhie a nevoilor și, mai ales, de minimum necesar. Acest „minimum necesar” ca element al justiției sociale e un lucru foarte dificil de convenit în mai toate societățile, sau cel puțin în cele occidentale.

Fiecăruia după rang. Ierahia e punctul forte în această perspectivă. Sau în termeni mai colocviali, fiecare să stea și să primească conform locului lui. Indivizi sunt divizați în clase. De la o strictă ierarhizare până la una mai laxă, această concepție e strict opusă ideii de egalitate, care apare ca o absurditate. Partiția în clase se poate face după limbă, rasă, religie ș.a. „Favoritismul calculat” (old boy network) este pericolul iminent al societăților ce aplică reguli diferite în funcție de clase.

Fiecăruia după titlul juridic. Oficialul numit judecător nu e liber să aleagă în mod preferențial ce înțelege el prin dreptate. Aici se face simțit clivajul dintre ordinea morală și cea juridică. În prima, individul alege conform dorinței proprii ce formulă a justiției va aplica. Ordinea juridică în schimb e calibrată de o rețea de instanțe, care sunt subordonate uneia supreme, cea care dă tonul. Astfel că o hotărârea x e revizuibilă potențial de instanța superioară. În ordinea juridică, cel ce face regulile și cel ce le aplică sunt despățiți rigid, în cea morală aceste entități coincid în conștiința individuală. Întrebarea legitimă atunci este „cât de mult este dreptul influențat de categorii morale?”. Orice judecător, oricât de strict ar fi în aplicarea legii, va fi „ademenit” de propiile concepții despre drepatate și astfel va fi tentat să interpreteze legea în concordanță cu viziunea pe care o are despre aceasta.

Problema argumentării aici intervine, lucrând cu elemente încărcăte cu o doză mare de ambiguitate, cel ce vrea sa convingă un auditoriu particular ori unul universal, va trebui să apeleze la arsenalul retoricii. Argumentația diferă astfel de demonstrația din matematică care lucrează cu un sistem de inferențe clare și neambigue. Astfel că filosofii morali, ca Rawls de exemplu, care construiesc anumite teorii despre dreptate, nu fac altceva decât să încerce să ne convingă de viziunea lor asupra dreptății. Dar, la fel de bine un judecător poate face același lucru printr-o hotărâre judecătorească. Tehnicile de argumentare sunt de o diversitate copleșitoare, atât „teoreticianul” cât și „practicantul” încearcă să convingă pe cineva să accepte propria sa convingere.

Cred că se poate spune cu justețe despre ideea de dreptate (și nu este singura în această categorie) că odată ce i s-a „dat drumul în lume”: „ea este imediat înhățată într-un proces de diviziune care constă din simpatii și antipatii, întâi vin admiratori și sfâșie mari hălci din ea, așa cum le convine lor mai bine, (…), pe urmă adversarii îi atacă părțile slabe și curând de tot nu mai râmâne din nici un fel de realizare decât un stoc de aforisme de care se folosesc și prietenii și dușmani cum le vine lor la îndemână.”[7]

*Chaim Perelman, The Idea of Justice and The Problem of Argument, Routledge & Kagan Paul, London, 1963, disponibilă aici.


[1] C. Perelman, op.cit., p.4.
[2] Repartizarea bunurilor are o mare doză de arbitrarietate, si astfel că invidia ca o forță motrice în acțiuniile umane este inevitabilă, chiar caracteristică „naturii umane”
[3] C. Perelman, op.cit.,p. 40 “Charity is the virtue most directly opposed to justice. It can be exercised spontaneously, without calculation or preliminary reflection. Its aim is to relieve suffering, whatever it may be, regardless of any other circumstances. Charity is symbolised by the white-veiled sister moving from one wounded man to another and finding for each the soothing remedy, the comforting word. She is not concerned with the merits of any of them nor with the severity of their injuries. Men are in pain and they must be helped, without restriction and without reservation. The ideal of charity is unconditional and constitutes a categorical imperative. It is universal and is limited neither by rules, nor by conditions, nor by words. Charity is instinctive, direct, not open to discussion. There is no agreement on formulas of charity, because charity has no need of formulas to express, itself. It is a stranger not only to any conception of system, but even to any form of reasoning. It dispenses with any discursive element.”
[4] Michael Walzer, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and Equality, Basic Books, 1983.
[5] Se poate vorbi oarecum despre o administrate „privată” a justiției facută de propiile conștiințe, și una „publică” facută de oficiali, asta tot timpul față de alți.
[6] Pentru o viziune sarcastică asupra exgerării ideii de merit v. Michael Young, The Rise of Meritocracy 1870-2033, Penguin Books, London, 1961.
[7] Robert Musil, Omul fară însușiri, Polirom, Iași , 2008 (trad. Mircea Ivănescu).


Alexandru Cucu


Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership