ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Participarea succesorilor victimei (decedate ca urmare a comiterii infracțiunii), în faza de urmărire penală a procesului penal. Opinii
17.04.2019 | Marius PETER


Marius Peter

Marius Peter

I. Definirea problemei

În practica judiciară recentă a fost identificată situația în care, în etapa procedurii de cameră preliminară (de art. 342-348 Cod procedură penală), cauza a fost restituită la parchet, în temeiul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală, motivat de faptul că, în faza de urmărire penală, succesorii direcți ai victimei (decedată ca urmare a comiterii infracțiunii), nu au fost citați, respectiv nu au fost introduși în cauză, deci nu au avut posibilitatea să-și exercite drepturile procesuale care decurg din calitatea pe care aceștia au dobândit-o în procesul penal.

Această soluție, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței de fond, a fost infirmată de completul de cameră preliminară de la instanța superioară de control judiciar, apreciindu-se că neregularitatea invocată de către succesorii direcți ai victimei, care nu au fost citați în faza de urmărire penală a procesului penal, nu este în măsură să conducă la restituirea cauzei la parchet, putând fi acoperită prin introducerea acestora în proces în faza de judecată a procesului penal.

În concret, prin rechizitoriul parchetului, inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de omor, prev. art. 188 alin. 1 Cod penal.

Dosarul a parcurs etapa camerei preliminare în care au fost formulate cereri, excepții și s-au invocat neregularități ale actului de sesizare, de către părțile civile – mamă, frați și surori (succesorii victimei).

Acestea au fost analizate de către judecătorul de cameră preliminară (art. 345 alin. 1 Cod procedură penală), fiind admise în parte, cu consecința constatării nulității actelor de urmărire penală (art. 280 – 282 Cod procedură penală), precum și a neregularității actului de sesizare, ca urmare a neintroducerii în cauză a succesorilor victimei decedate, care nu au avut posibilitatea să-și exercite drepturile procesuale raportat la calitatea lor (art. 19 alin. 2, art. 81, art. 85 Cod procedură penală), motiv pentru care s-a dispus restituirea cauzei la parchet și comunicarea încheierii pentru ca procurorul, în termen de 5 zile să procedeze la remedierea neregularităților actului de sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată, ori solicită restituirea cauzei (art. 345 alin. 3 Cod procedură penală).

În termenul legal de 5 zile (art. 345 alin. 3 Cod procedură penală), procurorul a comunicat la dosar o adresă prin care a arătat că se află în imposibilitate procedurală obiectivă de a remedia neregularitatea constatată de judecătorul de cameră preliminară a rechizitoriului întocmit, că nu solicită restituirea cauzei la parchet și că menține dispoziția de trimitere în judecată.

Pronunțându-se printr-o încheiere finală de cameră preliminară (art. 346 alin. 4 ind. 1 Cod procedură penală), judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet, cu motivarea că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de lege, iar neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății (art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală), precum și că necitarea tuturor persoanelor vătămate – succesori ai victimei, atrage nulitatea relativă a actelor de urmărire penală la care aceștia aveau dreptul să participe sau să le îndeplinească în condițiile art. 81 Cod procedură penală.

Împotriva acestei încheieri de cameră preliminară au declarat contestație parchetul și inculpatul, iar completul de cameră preliminară din cadrul curții de apel, a admis contestațiile formulate, a desființat încheierea penală atacată și, procedând la o nouă judecată, a respins cererile și excepțiile ridicate de părțile civile (345 alin. 1 Cod procedură penală) și a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor, a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății (art. 346 alin. 2 Cod procedură penală), motivat în principal de faptul că, critica parchetului, prin care s-a susținut că organul de urmărire penală nu are obligația de a identifica pe toți succesorii victimei unei infracțiuni intenționate contra vieții, este întemeiată, deoarece potrivit art. 285 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

 II. Persoană vătămată, parte vătămată și parte civilă. Distincții

Pentru o mai bună înțelegere a problemei propuse, apreciem că se impune a face de la bun început, câteva distincții în legătură cu noțiunile ori instituțiile de drept procesual penal incidente, distincții evidențiate și de doctrina relevantă în această materie, încă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, dar care și-au păstrat utilitatea și sub imperiul noii legislații procesual penale.

Vom aminti, cu titlu general că, în urma săvârșirii unei infracțiuni, ia naștere, pe de o parte, un raport juridic de drept penal, ai cărui principali subiecți sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, și autorul infracțiunii, ca subiect activ al acesteia, iar pe de altă parte, un raport juridic penal adiacent, între persoana vătămată, ca subiect pasiv special al infracțiunii și infractor. Subiecții activi ai raportului penal (persoanele care au săvârșit ori au contribuit la săvârșirea infracțiunii) devin subiecți pasivi ai raportului de drept procesual penal, în vreme ce subiectul pasiv general al raportului juridic penal (statul), devine subiect activ al raportului de drept procesual penal. Alături de acesta, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, în procesul penal putea participa, în calitate de parte vătămată, și persoana vătămată, (art. 24 alin. 1 vechiul Cod de procedură penală), în virtutea dreptului de a fi protejată împotriva unor noi infracțiuni săvârșite de același făptuitor, a dreptului de a contribui la înfăptuirea actului de justiție prin tragerea la răspundere a celui vinovat și a datoriei civice de a preveni comiterea de noi infracțiuni.[1]

Prin urmare, așa cum s-a arătat în doctrina procesual penală, încă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală[2], pentru înțelegerea acestor calități procesuale, se cuvine a face două distincții separate, respectiv între persoana vătămată și partea vătămată, într-o primă abordare care vizează latura penală a procesului penal, precum și între persoana vătămată și partea civilă, într-o altă abordare, care vizează latura civilă a procesului penal.

Vom reține astfel, din acest punct de vedere, că persoana vătămată dobândește această calitate de drept, fără a fi necesară vreo manifestare de voință sau efectuarea vreunui act de către cei care participă la raportul juridic procesual penal, odată cu începerea urmăririi penale in rem, fiind acea persoană (fizică sau juridică) care a suferit o vătămare (fizică, morală, sau materială) prin fapta care face obiectul investigației (art. 79 Cod procedură penală)[3].

În ceea ce privește calitatea de parte vătămată, într-o opinie din doctrina mai veche[4] s-a arătat că subiect activ al acțiunii penale poate fi și partea vătămată, și că devine parte vătămată persoana care a suferit prin infracțiune o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la procesul penal. Fiind victima unei infracțiuni, este justificată dorința persoanei vătămate de a participa în procesul penal pentru a obține sancționarea penală a celui care a săvârșit-o. Acuzator exclusiv în sistemul acuzării private, persoana vătămată prin infracțiune si-a văzut restrânsă treptat puterea de a acționa împotriva celor care i-au adus atingere drepturilor și intereselor sale ocrotite de legea penală, existând legiuiri care nu îi acordă niciun loc în desfășurarea procesului penal. Potrivit aceleiași opinii, în legislația noastră penală, anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, i s-a recunoscut persoanei vătămate calitatea de parte în latura penală a procesului, cu împuternicirea de a susține învinuirea, deci de a exercita acțiunea penală, iar pentru ca o persoană să devină parte vătămată în proces, se cer a fi îndeplinite două condiții: să aibă vocația de a deveni parte vătămată și să-și manifeste voința proprie de a participa la procesul penal.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, legiuitorul național a avut în vedere standardul impus prin jurisprudența sa, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că asigurarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană, nu presupune dreptul victimei de a obține condamnarea unui terț și nici obligația de rezultat care să presupună că orice urmărire penală să se soldeze cu o condamnare (Colceru c. României), iar din acest punct de vedere prin instrumentele Convenției europene nu se garantează dreptul la răzbunare personală sau la o actio popularis[5].

Prin urmare, sub noua lege procesual penală, s-a renunțat la posibilitatea persoanei vătămate prin comiterea unei infracțiuni, de a participa la procesul penal în calitate de parte, ceea ce înseamnă că aceasta nu mai poate exercita alături de stat, prin Ministerul public, acțiunea penală în procesul penal. Totuși, legiuitorul a dat o definiție explicită persoanei vătămate (art. 79 Cod procedură penală), ca fiind persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală, și a prevăzut posibilitatea participării acesteia la procesul penal, în calitate de subiect procesual principal (art. 33 alin. 1 Cod procedură penală), cu drepturi distincte și expres prevăzute (art. 81 Cod procedură penală).

Observăm deci, că sub imperiul noului Cod de procedură penală, legiuitorul a ales să permită persoanei vătămate să participe ca parte, în procesului penal, doar în ceea ce privește latura civilă a acestuia, exercitând acțiunea civilă (art. 84 Cod procedură penală), dar nu și pe latura penală a procesului penal, acolo unde doar statul, prin Ministerul public are calitate activă și exercită acțiunea penală. Cu toate acestea, persoana vătămată dobândește de drept calitatea de subiect procesaul principal, iar pentru a renunța la această calitate, estre necesară o manifestare expresă de voință a persoanei care a suferit o vătămare fizică, materială ori morală prin comiterea infracțiunii (art. 81 alin. 2 Cod procedură penală).

Așadar, în viziunea noului Cod de procedură penală, pot avea calitatea de părți, doar acei subiecți procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară (art. 32 Cod procedură penală), iar potrivit acestei soluții legislative, persoana vătămată nu poate avea, în procesul penal, decât calitatea de parte civilă, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal (art. 19 Cod procedură penală).

Revenind la speța concretă care face obiectul acestei discuții, remarcăm o oarecare lipsă de acuratețe, pe de o parte,  în a califica în mod riguros calitatea succesorilor victimei (mamă, frați și surori) decedate ca urmare a comiterii infracțiunii de omor, iar pe de altă parte, în a indica în mod concret modul în care neregularitatea constând în neintroducerea acestor persoane în procesul penal, în faza de urmărire penală, a atras imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății, în sensul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală.

În ceea ce privește calitatea pe care o dobândesc succesorii victimei decedate ca urmare a comiterii infracțiunii, trebuie să subliniem că aceste persoane sunt niște veritabile persoane vătămate, în sensul prevederilor art. 79 Cod procedură penală, deoarece prin relația de rudenie pe care au avut-o cu victima, au suferit cel puțin o vătămare morală.

Chiar dacă în jurisprudența relativ recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincția între victima directă a infracțiunii și victima indirectă,[6] apreciem că în cauza de față această distincție este una pur teoretică, deoarece, în ceea ce privește latura penală a cauzei, succesorii direcți ai victimei decedate ca urmare a comiterii infracțiunii suferă direct o vătămare în sensul prevederilor art. 79 Cod procedură penală, această vătămare având la bază legătura strânsă între aceste persoane și victimă, în considerarea relațiilor de familie dintre ele, și nu neapărat drepturile succesorale ale acestora, drepturi care ar putea, eventual avute în vedere la soluționarea laturii civile a procesului penal.

Prin urmare, chiar dacă așa cum rezultă din încheierea judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond, prin care acesta a criticat neintroducerea în cauză a  persoanelor vătămate, succesori direcți ai victimei decedate ca urmare a comiterii infracțiunii, din aceeași încheiere nu rezultă cu destulă claritate dacă vătămarea suferită prin această neregularitate vizează latura penală sau latura civilă a cauzei, temeiurile de drept avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară fiind atât art. 19 alin. 2 Cod procedură penală (care vizează exercitarea acțiunii civile în procesul penal de către persoana vătămată și de către succesorii acesteia), cât și prevederile art. 81 Cod procedură penală (care reglementează drepturile pe care persoana vătămată le are în procesul penal, în general).

De asemenea, prin încheierea completului de cameră preliminară din cadrul instanței superioare de control judiciar, s-a dispus infirmarea acestei soluții, motivat, pe de o parte de faptul că, neregularitățile actelor de urmărire penală, care decurg din neintroducerea în cauză a persoanelor vătămate, în faza de urmărire penală, pot fi acoperite în faza de judecată a procesului penal, când până la începerea cercetării judecătorești, persoana vătămată se poate constitui parte civilă (art. 20 alin. 1 Cod procedură penală), iar pe de altă parte de faptul că organul de urmărire penală nu are obligația de a identifica pe toți succesorii victimei unei infracțiuni intenționate contra vieții, raportat la prevederile art. 285 Cod procedură penală, potrivit cu care, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În ceea ce privește neregularitatea rechizitoriului, care a atras imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitele judecății, vom reține că aceasta este o sancțiune autonomă care intervine atunci când actul de sesizare este întocmit cu nerespectarea condițiilor intrinseci sau extrinseci necesare pentru sesizarea instanței, iar această sancțiune nu este dependentă de existența unei vătămări[7], ceea ce înseamnă că această sancțiune a neregularității rechizitoriului nu își produce efecte prin intermediul nulității, deci atunci când ne aflăm în situația unui rechizitoriu neconform, în sensul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală, există o obligație pozitivă a procurorului de a remedia neregularitatea constatată[8]. Or, din acest punct de vedere, apreciam că soluția completului de cameră preliminară din cadrul instanței superioare de control nu este una riguros motivată, în sensul că, dacă se admite că neintroducerea în cauză a persoanelor vătămate, în faza de urmărire penală, constituie o neregularitate a rechizitoriului, în sensul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală, aceasta nu poate fi acoperită în faza de judecată prin constituirea acestor persoane ca părți civile, ci ar fi trebuit să fie remediată de către procuror.

III. Soluții posibile

Având în vedere problema prezentată, exprimăm opinia potrivit căreia, spre deosebire de participarea persoanei vătămate (în acest caz a succesorilor victimei decedate ca urmare a comiterii infracțiunii) la procesul penal, în calitate de parte civilă constituită în procesul penal, care exercită acțiunea civilă, având ca obiect tragerea la răspundere civilă a persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat ca urmare a comiterii infracțiunii, participare care de principiu, nu ridică probleme deosebite în practica judiciară, participarea aceleiași persoane vătămate în calitate de subiect procesual principal, la procesul penal, încă din faza de urmărire penală rămâne în continuare o problemă care poate prezenta particularități diferite de la caz la caz.

Din acest punct de vedere se poate admite că, așa cum a reținut și judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanței de fond, pot exista situații în care, prin neintroducerea în cauză a persoanelor vătămate direct prin infracțiunea comisă (inclusiv a succesorilor direcți ai victimei decedate prin comiterea infracțiunii), să fie încălcate drepturile procesuale prevăzute de art. 81 Cod procedură penală, ale acestor persoane, iar vătămarea produsă prin această încălcare să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea actelor efectuate nelegal de către organul de urmărire penală, în sensul prevederilor art. 282 alin. 1 Cod procedură penală.

În același sens, chiar dacă potrivit prevederilor art. 306 Cod procedură penală, care reglementează expres obligațiile organelor de urmărire penală, nu este prevăzută obligația de identificare și introducere în cauză a tuturor persoanelor vătămate fizic, material sau moral, în sensul prevederilor art. 79 Cod procedură penală, apreciem că, obligațiile de a căuta și strânge date ori informații cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (art. 306 alin. 1 Cod procedură penală), de a strânge și administra probe, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului (art. 306 alin. 3 Cod procedură penală), precum și obligația de a strânge probe necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse potrivit Codului penal (art. 306 alin. 7 Cod procedură penală), sunt obligații care circumscriu prin conținutul lor și obligația de face, cel puțin minime verificări, cu privire la identificarea și introducerea în cauză a persoanelor vătămate, în vederea participării acestora, în calitate de subiecți procesuali principali, în faza de urmărire penală a procesului penal.

Cu toate acestea, deoarece în numeroase cauze aflate pe rolul organelor judiciare, atât numărul acestor persoane, și cu atât mai mult identificarea și citarea lor, poate fi o problemă care să conducă la o prelungirea nejustificată a duratei procedurii, apreciem că se impune o analiză de la caz la caz, în urma căreia organul de urmărire penală să dispună măsuri pentru identificarea și introducerea în cauză a persoanelor vătămate, în vederea respectării drepturilor procesuale ale acestora (art. 81 Cod procedură penală), cel puțin în situațiile în care, neintroducerea în cauză a acestor persoane, ar constitui în sine o vătămare a acestora, vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului efectuat anterior introducerii lor în cauză.

Distinct de posibila vătămare a persoanelor vătămate prin neintroducerea lor în proces, în faza de urmărire penală, ar trebui analizat dacă această omisiune a organului de urmărire penală este în măsură să atragă sancțiunea neregularității rechizitoriului, în sensul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală, deoarece așa cum am arătat anterior, această sancțiune a neregularității rechizitoriului este independentă de existența unei posibile vătămări aduse acestor persoane și nu își produce efecte prin intermediul nulităților.

Din acest punct de vedere, nu excludem posibilitatea existenței unor situații în care să intervină sancțiunea neregularității rechizitoriului, cu efectul restituirii cauzei la parchet, în cazul în care persoanele vătămate nu au fost introduse în proces, în faza de urmărire penală, dar numai în cazurile în care s-ar aprecia că nu au fost respectate prevederile 328 alin. 2 Cod procedură penală, referitoare la cuprinsul rechizitoriului, iar această neregularitate este destul de gravă pentru a ne afla în situația imposibilității stabilirii obiectului sau a limitelor judecății, în sensul prevederilor art. 346 alin. 3 lit. a) Cod procedură penală.


[1] Pentru detalii, vezi Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2014
[2] Ion Neagu, Tratat de procedură penală: partea generală, Universul Juridic – Ed. a 3-a, București, 2013
[3] Mihail Udroiu, Procedură penală: partea generală, Editura C.H. Beck – Ed. a 5-a, București, 2018.
[4] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu – Ed. a 3-a, București, 2013
[5] Mihail Udroiu, Procedură penală: partea generală, Editura C.H. Beck – Ed. a 5-a, București, 2018.
[6]  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26.01.2017, Hotărârea din data de 14.06.2016 pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza Stepanian împotriva României.
[7] Mihail Udroiu, Procedură penală: partea generală, Editura C.H. Beck – Ed. a 5-a, București, 2018.
[8] Idem.


Judecător Marius Peter

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate