Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Modificarea legislației privind terorismul – unele probleme

22.04.2019 | Radu SLĂVOIU
Abonare newsletter
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

În Monitorul Oficial nr. 271 din 10.04.2019 a fost publicată Legea nr. 58/2019 pentru modificarea și completarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

Legea cuprinde un număr important de modificări asupra dispozițiilor penale și procesual penale asociate materiei. Le-am studiat și pot atrage atenția asupra unor chestiuni discutabile. 

I. Redefinirea conținutului unor infracțiuni

I.1. La art. 33, partea introductivă a alin. (2) și lit. a) se modifică, textul devenind următorul:

”(2) Constituie, de asemenea, infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi săvârșirea uneia dintre următoarele fapte: a) înlesnirea trecerii frontierei, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a unei persoane despre care se cunoaște că a participat sau a comis ori urmează să participe sau să comită o infracțiune prevăzută la alin. (1) ori la art. 32 alin. (1) sau (3)”.

A. Norma de incriminare introduce o sintagmă care, în opinia mea, este lipsită de previzibilitate, respectiv: ”zona obiectivelor”.

În orice sistem de drept penal, oricât de clar ar putea fi formulată o dispoziţie legală, există inevitabil un element de interpretare judiciară. Prin forţa lucrurilor, legile folosesc sintagme ale căror interpretare şi aplicare depind de practică.

Jurisprudența CEDO arată că art. 7 din Convenţie nu interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală, prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, însă „cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil”[1]. Respectarea art. 7 din Convenție impune ca legea penală să nu se aplice într-un mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie[2]. Legea penală trebuie să se bucure de previzibilitate, condiție care trebuie îndeplinită atât în cazul definirii infracţiunii, cât şi al pedepsei aplicabile. Justiţiabilul trebuie să poată cunoaşte, începând de la redactarea dispoziţiei relevante şi, dacă este cazul, prin intermediul interpretării realizate de instanţe, ce acţiuni sau omisiuni angajează răspunderea sa penală[3].

În considerarea acestor principii, se ridică întrebarea care sunt criteriile obiective în baza cărora justițiabilii ar putea înțelege sensul dispozițiilor art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 58/2019. Sau, mai precis, cum putem determina ”zona” obiectivelor vizate de un potențial terorist, astfel încât să ne abținem a-i facilita accesul, conformându-ne astfel conduitei impuse de norma de incriminare?

Răspunsul este dificil de dat. Personal, am identificat doar două acte normative care sunt tangente problemei.

Astfel, Legea nr. 550/2004 arată, la art. 53 alin. (3), că ”zonele de protecție a obiectivelor sunt delimitate cu semne vizibile de către Jandarmeria Română”.

Obiectivele la care acest text face referire sunt cele arătate în anexele nr. 1-2 din H.G. nr. 1486/2005 privind asigurarea pazei și protecției obiectivelor, bunurilor și valorilor cu efective de jandarmi. Este de la sine înțeles că sunt sedii ale unor instituții și autorități publice, precum și active ale unor agenți economici de interes fundamental pentru statul român. În anexa nr. 4 sunt indicate și măsuri specifice de protecție, dintre care una este împrejmuirea obiectivului cu gard, în raport cu dispunerea și specificul obiectivului”.

În cazul acestor obiective (Guvern, Parlament etc.), este ușor de determinat perimetrul în care accesul este restricționat.

Dar, actele teroriste pot fi săvârșite în mult mai multe locuri: gări, porturi, aeroporturi, muzee, piețe publice etc. Acestea nu sunt păzite sau, cel puțin, nu există indicii vizibile că ar fi păzite. Cum stabilim care este ”zona” în care să nu facilităm accesul potențialului teorist? Taximetristul care transportă o persoană în Piața Romană din București este pasibil de răspundere penală dacă acea persoană comite un atac terorist? Dar dacă îl transportă în fața Gării de Nord, înseamnă că i-a facilitat accesul în ”zona obiectivului vizat”? Chiar raportându-ne la sediului Guvernului, va fi considerată penală fapta de a-i indica potențialului terorist cum poate ajunge în Piața Victoriei?

Toate acestea sunt zone publice, dar pot fi vizate prin acte teroriste sau se găsesc în aproprierea unor obiective potențial vizate de acte teroriste (de pildă, în Piața Victoriei din București se află sediul Guvernului, muzeul Grigore Antipa și o importantă și foarte aglomerată stație de metrou).

În opinia mea, sintagma utilizată de art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004 denotă imprevizibilitate întrucât, exceptând spațiile clar delimitate în care accesul este retricționat și există pază, prin facilitarea accesului în ”zona” unui obiectiv se poate înțelege orice: transportul la o distanță de 10 metri, de 50 de metri, de 100 de metri, indicarea unui potențial traseu, arătarea clădirii în sine, etc.

Fac mențiunea că în jurisprudența CEDO se identifică o cauză în care s-a constatat încălcarea art. 7 din Convenție tocmai datorită caracterului neclar al legii române cu privire la delimitarea unui anumit perimetru. Voi recurge la o sinteză a cauzei întrucât mi se pare relevantă pentru problema care face obiectul prezentei discuții.

Astfel, la data de 3 mai 2002, o vedetă a marinei militare române a interceptat o navă de pescuit sub pavilion bulgar aflată la o distanţă de aproximativ 29 de mile marine în largul coastelor româneşti. Cu ocazia controlului au fost găsite la bord unelte de pescuit industrial şi aproximativ 300 kg de rechin. Comandantul navei a fost trimis în judecată pentru practicarea pescuitului ilegal de rechin, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, în perioada de prohibiție. Prima instanță l-a achitat, însă a fost condamnat de instanțele de control judiciar.

Problema de drept care s-a pus în speță a fost previzibilitatea modului în care legislația română definea ”zona economică exclusivă”. Potrivit art. 9 din Legea nr. 17/1990: ”(1) Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marin […] la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent acestora […]. (2) În condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevăzute la art. 2.”

Curtea a constatat că art. 9 din Legea nr. 17/1990 – normă de care instanţele trebuiau să țină cont pentru a examina caracterul penal al faptei – nu stabilea cu precizia necesară lăţimea zonei economice exclusive românești. În plus, determinarea „întinderii” zonei era în mod expres încredinţată unui acord care ar fi trebuit încheiat între România şi statele de coastă adiacente sau aşezate în faţa coastelor româneşti, printre care Bulgaria, acord care la data faptei nu era perfectat.

Curtea a apreciat că o astfel de dispoziţie nu putea fi în mod rezonabil considerată de aplicare previzibilă, în absenţa unui acord încheiat cu Bulgaria sau a oricărui alt element care să poată permite inculpatului să îşi adapteze comportamentul. O definiţie exactă a limitelor zonei economice exclusive era necesară având în vedere consecinţele penale care puteau rezulta în cazul încălcării drepturilor suverane de către orice navă. De asemenea, Curtea a observat că jurisprudenţa în materie a instanţelor române, pentru fapte de același gen, se rezumă la doar alte 3 hotărâri judecătorești, toate de achitare.

Prin urmare, Curtea a considerat că nici dispoziţiile interne sus-menţionate, nici interpretarea pe care au realizat-o instanţele nu au făcut să fie suficient de previzibilă condamnarea inculpatului[4].

Concluzia din speța citată mi se pare perfect aplicabilă și sintagmei ”zona obiectivelor” din cuprinsul art. 33 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 535/2004.

B. Norma de incriminare introduce o cerință esențială discutabilă: faptele trebuie să ajute o persoană ”despre care se cunoaște că a participat sau a comis ori urmează să participe sau să comită” un act terorist.

Sintagma ”despre care se cunoaște” nu apare neapărat ca lipsită de previzibilitate. Poate fi interpretată ca referindu-se la un fapt notoriu, cunoscut de un cerc foarte larg de persoane datorită difuzării în mass-media. De pildă, orice om cu nivel mediu de informare știe că Ilich Ramírez Sánchez, zis ”Carlos Șacalul”, a comis acte teroriste, după cum în România este arhicunoscut că numitul Omar Hayssam a fost condamnat pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 535/2004. Prin urmare, nu cred că sintagma în discuție încalcă art. 7 din Convenție. Argumentez și prin aceea că, într-o cauză în care s-a pus o problemă asemănătoare, referitoare la un pretins caracter vag al noțiunii de ”activități inspirate de ideile național-socialiste” pe care o utiliza o normă de incriminare, Curtea a considerat legea suficient de previzibilă, arătând că ”intenția legiutorului a fost aceea de a scoate în afara legii orice activități cu caracter nazist”, iar ”înțelesul acestei dispoziții se limitează la conceptul de național-socialism ca și ideologie istorică, astfel cum ea este înțeleasă în toată lumea[5].

Problema normei de incriminare este însă referirea la persoane ”care au participat sau au comis” acte teroriste. Evident, sunt avute în vedere fapte săvârșite în trecut.

Dar când în trecut? Legea nu circumstanțiază în niciun fel acest aspect. Se înțelege că pot fi sancționați, de exemplu, hotelierii sau prietenii care îl găzduiesc în prezent pe cel care a comis un act terorist în urmă cu 50 de ani. Dar dacă acesta a fost condamnat pentru acel act terorist, a și executat pedeapsa, s-a reeducat, eventual s-a și reabilitat?

Această incriminare pare a pleca de la premisa că, odată ce o persoană a comis un act terorist, va rămâne sine die un terorist.

I.2. Se introduce art. 371 care redefinește tentativa la actele de terorism, arătând, la alin. (2), că: ”Se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori a instrumentelor, luarea de măsuri, precum și înțelegerea intervenită între cel puțin două persoane în vederea săvârșirii unui act de terorism, respectiv exprimarea inechivocă, indiferent de modalitate sau context, a intenției de săvârșire a unui act de terorism”.

În opinia mea, această normă complică inutil reglementarea și este și excesivă.

Natura confuză a a textului derivă, în primul rând, din asimilarea ”luării de măsuri” pentru comiterea unui act terorist cu tentativa. Spre exemplu, măsurile ce preced unui atentat terorist într-un aeroport pot presupune informarea asupra modalității de fabricare a unui dispozitiv exploziv și asupra tehnicii de amplasare a acestuia într-o zonă unde efectul să fie cât mai puternic, astfel încât să se producă decesul cât mai multor persoane și, prin aceasta, și impactul psihologic dorit, intimidarea populației. Aceasta reprezintă, potrivit art. 371, tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004, pentru care pedeapsa este închisoarea între 11 ani și 6 luni și 15 ani[6].

Însă, aceleași activități pot fi încadrate simultan și la infracțiunea autonomă prevăzută de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004: primirea sau însușirea de instrucțiuni prin autodocumentare cu privire la fabricarea sau folosirea de explozivi, arme de foc sau orice alte arme, substanțe nocive sau periculoase, ori cu privire la tehnici sau metode specifice de săvârșire sau sprijinirea săvârșirii unui act de terorism, comise în oricare din scopurile prevăzute la art. 1. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 5 la 12 ani, mult mai ușoară decât dacă fapta ar fi încadrată ca tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004.

În aceste condiții se ridică întrebarea: cum ar trebui încadrată juridic fapta?

O a doua ambiguitate este generată de includerea în noțiunea de tentativă a înțelegerii dintre cel puțin două persoane în vederea săvârșirii unui act de terorism. Trebuie făcută o distincție față de infracțiunea autonomă de la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 535/2004: ”fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism”. Inițierea unei asocieri cu scop terorist presupune, faptic, tot o înțelegere între persoane. Asocierea poate fi reprezentată, potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 535/2004 (nou introdus), și de o grupare teroristă, adică: asocierea de două sau mai multe persoane (n.n. – deci, minim 2) care, fără a avea în mod necesar o structură și o ierarhie formal stabilite, s-a constituit în vederea săvârșirii unor acte de terorism”.

Singura diferență conceptuală pe care o identific este că, în cazul tentativei, înțelegerea vizează un act terorist ”ocazional”, pe când la gruparea teroristă înțelegerea are în vedere totuși o asociere care, deși este lipsită de o organizare specifică, își propune să ființeze în timp (adică și după comiterea primului act terorist). Din această perspectivă, tentativa este mai puțin periculoasă decât inițierea unei asocieri de tip grupare teroristă. Totuși, comparând regimul sancționator, situația este tocmai inversă: tentativa prin înțelegerea dintre două persoane pentru a comite infracțiunea prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004 se pedepsește cu închisoarea între 11 ani și 6 luni și 15 ani, pe când inițierea unei asocieri în sensul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 are o sancțiune mult mai redusă, închisoarea de la 5 la 12 ani [desigur, se poate obiecta că în primul caz, dacă actul terorist se comite, va fi reținută doar forma consumată a infracțiunii, pe când în cel de-al doilea caz va fi vorba despre un concurs de infracțiuni, ceea ce agravează regimul sancționator, însă discuția este principială în condițiile în care dezideratul nu este consumarea, ci prevenirea actului terorist – prin urmare, este de dorit ca faptele să rămână la stadiul tentat].

În fine, dispozițiile art. 371 din Legea nr. 535/2004 mi se par excesive sub aspectul asimilării cu tentativa a faptuluiexprimării inechivoce, indiferent de modalitate sau context, a intenției de săvârșire a unui act de terorism”. Îmi este greu să îmi imaginez cum se poate determina, în lipsa oricărui alt act (autodocumentare, promovarea de mesaje prin propagandă, accesare de materiale de propagandă teroristă etc.), că exprimarea unui gând criminal denotă și intenția reală, serioasă, de a-l pune în practică. Pare mai degrabă un text care deschide calea unei ”vânători de vrăjitoare”.

II. Dispoziții procedurale

II.1. La art. 32 alin. (3), se introduce lit. e), cu următorul cuprins:

(3) Constituie act de terorism și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte:

e)orice alte acțiuni și inacțiuni, indiferent de modalitatea de săvârșire, prin care se realizează ori se urmărește distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, capturarea ori preluarea fără drept a controlului asupra unui bun, structură, infrastructură, sistem, rețea, instalație, resursă, serviciu, capacitate sau loc, public sau privat, dacă fapta este de natură să pună în pericol sau să asigure făptuitorului posibilitatea punerii în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor ori dacă s-au produs consecințe deosebit de grave”.

Această nouă normă de incriminare – inexistentă în forma anterioară a Legii nr. 535/2004 – îmi ridică semne de întrebare nu din perspectiva dreptului penal material, ci din perspectiva procedurii penale.

Este cunoscut că actele de terorism sunt calificate ca amenințări pentru securitatea națională prin art. 3 lit. i) din Legea nr. 51/1991. Este de asemenea cunoscut, fiind prevăzut la art. 20 din Legea nr. 535/2004, că amenințările de securitate națională constituie temeiul legal pentru ca serviciile de informații să solicite autorizarea unor activități ce implică restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale, procedura fiind prevăzută la art. 14-17 și art. 19 din Legea nr. 51/1991.

Se știe și că, prin mai multe decizii (Decizia nr. 91/2018, Decizia nr. 802/2018), Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei părți dintr-un alt text care reglementează amenințări de securitate națională, și anume art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991. Au fost declarate neconstituționale sintagmele ”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” și ”ori altor asemenea interese ale țării” din norma menționată. Prin Decizia nr. 91/2018, Curtea a statuat că ”săvârșirea unor infracțiuni, cum ar fi cele contra persoanei, nu vor putea fi calificate drept o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă dreptului fundamental la viață sau dreptului fundamental la integritate fizică și psihică al unei persoane. Totodată, săvârșirea unor infracțiuni determinate, precum cele de corupție sau cele contra patrimoniului, nu va putea fi calificată drept o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor români”. Prin Decizia nr. 802/2018, Curtea a arătat că sintagma „ori altor asemenea interese ale țării” este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate.

O analiză a nou introdusei infracțiuni de la art. 32 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 535/2004 pare a conduce la concluzia că legiuitorul încearcă o ”reinventare mascată” a dispozițiilor neconstituționale ale art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991.

Îmi argumentez opinia prin următoarele:

– elementul material al faptei – ”orice alte acțiuni și inacțiuni […] prin care se realizează ori se urmărește distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, capturarea ori preluarea fără drept a controlului asupra unui bun, structură, infrastructură, sistem, rețea, instalație, resursă, serviciu, capacitate sau loc, public sau privat”. Are deci caracter penal inclusiv acțiunea prin care ”se preia controlul” asupra unor elemente de factură economică. Legea nu specifică nici ce înseamnă a prelua controlul și nici ce tip de control are în vedere (stăpânire de fapt, stăpânire sub aparență juridică). Un exemplu: dacă un om de afaceri cumpără, printr-o societate privată, în mod fraudulos, pachetul majoritar de acțiuni la o societate a statului specializată în exploatarea minerurilor, se poate afirma că ”a preluat fără drept controlul asupra unei resurse”

– cerință esențială – ”dacă fapta este de natură să pună în pericol sau să asigure făptuitorului posibilitatea punerii în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor ori dacă s-au produs consecințe deosebit de grave”. Subliniez natura alternativă a urmărilor: este suficient să se producă consecințe deosebit de grave (adică, în sensul art. 183 CP, o pagubă de peste 2 milioane lei) pentru ca fapta să devină infracțiune, nefiind necesar să se pună în pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea vreunei persoane

– latura subiectivă – fapta să fie comisă ”în oricare din scopurile prevăzute la art. 1”. Subliniez că nu sunt necesare toate scopurile. La art. 1 din Legea nr. 535/2004 (de asemenea modificat prin Legea nr. 58/2019) se arată că: ”Terorismul reprezintă acele acțiuni, inacțiuni, precum și amenințări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, afectează viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii materiali, relațiile internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională, sunt motivate politic, religios sau ideologic și sunt săvârșite în unul din următoarele scopuri: a) intimidarea populației sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic; b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații internaționale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui anumit act; c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituționale, economice ori sociale ale unui stat sau organizații internaționale”. Adaug că dispozițiile art. 32 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 535/2004 nu condiționează infracțiunea de vreunul dintre mobilurile indicate în art. 1 (considerentele politice, religioase sau ideologice), adică de ceea ce caracterizează fundamental acțiunea de tip terorist, ci exclusiv de unul dintre scopurile indicate de textul de lege.

Sintetizând cele arătate mai sus, pot concluziona că o faptă penală, în sensul art. 32 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 535/2004, poate arăta astfel: ”orice alte acțiuni și inacțiuni prin care se urmărește sau se realizează distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, preluarea fără drept a controlului asupra unui bun, instalație sau resursă, care a produs consecințe deosebit de grave, cu scopul de a destabiliza grav structurile economice ale statului român, indiferent de motiv”.

Acest text nu mi se pare a avea nimic în comun cu terorismul, dar seamănă vizibil cu art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 (normă care, reamintesc, a fost declarată în parte neconstituțională): subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”.

II.2. Se introduce art. 384, având următorul cuprins: ”În cauzele penale având ca obiect investigarea săvârșirii oricăreia din infracțiunile prevăzute de prezenta lege, dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală nu se aplică dacă în cauză s-a adoptat o soluție de clasare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală”.

Dispozițiile art. 145 CPP reglementează procedura de informare a persoanei supuse măsurilor de supraveghere tehnică.

Identific două probleme cu privire la dispoziția nou introdusă:

A. Analizând ansamblul procedeelor probatorii în materie penală, consider că norma este incompletă.

Pot exista rațiuni de ordin tactic pentru a se evita procedura de informare atunci când în cauză s-a dispus clasarea întemeiată pe principiul ”in dubio pro reo”, adică pe lipsa unui probatoriu suficient în sensul că o anumită persoană a participat la un act terorism. Aceste rațiuni pot fi justificate de dificultatea instrumentării dosarelor de terorism, de pericolul ridicat al faptelor, de necesitatea ca persoanele bănuite să nu fie avertizate că sunt în atenția organelor judiciare etc.

Dar, dacă acestea au fost considerentele pentru care a fost introdus art. 384, s-ar fi impus ca legiuitorul să dea dovadă de consecvență și să elimine procedura de informare și în situațiile în care se utilizează procedee probatorii precum obținerea datelor privind tranzacțiile financiare sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale. Dispozițiile art. 384 din Legea nr. 535/2004 nu fac însă referire la inaplicabilitatea art. 1461 alin. (8) și nici a art. 147 alin. (7) CPP, ceea ce înseamnă că despre aceste procedee persoana va fi informată. În aceste condiții, utilitatea practică a dispozițiile art. 384 din Legea nr. 535/2004 se diminuează considerabil.

B. Prevederile art. 384 din Legea nr. 535/2004 sunt susceptibile de neconstituționalitate.

Aceasta întrucât, prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituțională a statuat că ”soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională”.

În motivarea deciziei, Curtea a subliniat următoarele: ”34. În acest context, Curtea observă că, în funcție de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzație împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 din Codul de procedură penală.

35. Totodată, Curtea observă că, atât în cazul urmăririi penale in personam, cât și în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiționată de calitatea deținută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal […]

56. […] ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare […]

63. Din analiza dispozițiilor constituționale și convenționale și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142—144 din Codul de procedură penală. […]

64. Curtea apreciază că existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică. […]

66. […] Curtea constată că reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. […]

67. […] Curtea apreciază că absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13.

68. Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea constată că în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În mod evident, considerentele pentru care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate sunt legate de împrejurarea că, chiar dacă este informată asupra faptului că a fost supravegheată tehnic, persoana care nu are calitatea de inculpat în dosar nu are asigurată prin lege o cale efectivă de a supune controlului judecătoresc legalitatea măsurilor care au vizat-o.

În aceste condiții, opțiunea legiuitorului de a exclude însăși informarea persoanei supravegheate, opțiune exprimată prin art. 384 din Legea nr. 535/2004, împiedică cu atât mai mult exercitarea dreptului de acces la o instanță, fiind – după părerea mea – într-o evidentă contradicție cu cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 244/2017.

Concluzie

Este lăudabilă preocuparea legiuitorului român pentru a îmbunătăți legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, însă cred că ar trebui manifestată mai multă atenție asupra protecției drepturilor fundamentale ale cetățenilor. De altfel, chiar Convenția Consiliului Europei privind prevenirea terorismului, din 16 mai 2005, stabilește la art. 12 că: ”(1) Fiecare parte trebuie să se asigure că stabilirea, implementarea și incriminarea faptelor prevăzute la articolele 5-7 și 9 se realizează cu respectarea obligațiilor în materia drepturilor omului, în special a dreptului la libertatea de exprimare, libertatea de asociere și libertatea religioasă, așa cum sunt ele prevăzute, după caz, în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, și a altor obligații ce decurg din dreptul internațional. (2) Stabilirea, implementarea și incriminarea faptelor prevăzute la articolele 5-7 și 9 trebuie să respecte principiul proporționalității, în ceea ce privește scopurile legitime urmărite și necesitatea acestora într-o societate democratică, și trebuie să excludă orice formă de arbitrar, de tratament discriminatoriu sau rasist”.


[1] CEDO, cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, hotărârea din 22 martie 2001, www.echr.coe.int.
[2] CEDO, cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, hotărârea din 22 iunie 2000, www.echr.coe.int.
[3] CEDO, cauza Kononov împotriva Letoniei, hotărârea din 17 mai 2010; cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi Herţegovinei, hotărârea din 18 iulie 2013, ambele pe www.echr.coe.int.
[4] CEDO, cauza Plechkov împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, www.echr.coe.int.
[5] CEDO, cauza Schimanek împotriva Austriei, decizia din 1 februarie 2000, www.echr.coe.int.
[6] Faptele prevăzute la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 se sancționează, în forma consumată, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate, fără a se putea depăși maximul general de pedeapsă, iar regimul general de pedepsire a tentativei presupun reducerea limitelor la jumătate.


Asistent univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week