ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Dacă nu ar fi avocat, ar fi salcie, pentru că se îndoaie și revine

23.04.2019 | Anca POPESCU-CRUCERU
Abonare newsletter
Anca Popescu-Cruceru

Anca Popescu-Cruceru

Dacă nu ne-am numi avocat, ne-am putea numi ramură de salcie. Pentru că numai acelea se tot îndoaie şi revin.

Ştiri despre profesie. Tehnice. Suntem obişnuiţi cu tehnica, cea juridică.

Pe ici, pe acolo, mai apare, firav, câte o altfel de ştire. De regulă, pe facebook, într-un grup profesional. Câte o ştire despre noi, oamenii din profesie.

Acum câteva nopţi, m-am trezit dintr-un somn din acela care nu e chiar somn, ci mai mult un soi de amorţeală, îl cunoaştem cam toţi. Şi, pentru că aveam noaptea înainte, m-am apucat să aştern pe pagina aia de socializare ce îmi trecea prin minte. Cu un vârcolac în stomac, acolo unde e centrul emoţiilor.

Ştire: Avocat, 34 de ani, accident vascular cerebral, între viaţă şi moarte.

E foarte tânăr.

Intrăm la facultate la circa 19 ani. Sau pe acolo. Eu am intrat la 20.

Învăţăm ca disperaţii, nişte tomuri groase. Despre norme. Încercăm să le asimilăm. Nu ştim mare lucru despre viaţa în sine, pentru ca încă n-am trăit-o.

Terminăm 4 ani. Învăţăm iar, admitere în barou. E greu. Dar .. intrăm. Nu ştim mare lucru despre viaţa în sine.

Devenim stagiari. Fiecare cum poate. Dăm nas în nas cu viaţa, despre care nu ştim mare lucru, pentru că avem circa 23 de ani.

Plătim dări la Barou, casa de asigurări, fisc. Nu avem din ce le plăti pe toate, dar ne obişnuim cu status quo-ul, jonglând de la o lună la alta. Nu avem salariu.

Între timp, au trecut încă doi ani. Ne-am mai lovit de viaţă. Bâjbâim printre experienţe. Învăţăm. Mereu.

Avem circa 25 de ani. Dăm examenul de definitivat. E foarte greu. La vremea mea, 11 examene în patru zile, 5 orale, 6 scrise.

Îl luam şi pe ăsta. De acum, avem titlu profesional de avocat definitiv.

Ne gândim, cu speranţă, la pe când vom fi noi cei mai cei. Estimam maxim 10 ani, daca nu ne pica vreo pleaşcă.

Între timp, ne dăm seama că suntem tineri. Ne zbatem, că putem.

Ne ducem dincolo de limite, deseori. Aproape toţi ne ducem dincolo de limite. Credem ca începem să ştim despre viaţă.

Şi începem să ştim, pentru că ne confruntăm direct, pe viu, tăios, cu ea. Ţinem în mintea noastră experienţe nenumărate de viaţă. Clienţii. Familia. Prietenii. Vecinii. Duşmanii. Pe noi înşine. Exact în ordinea aceasta, că între timp am învăţat despre viaţa noastră că asta e ordinea corectă.

Avocat. Asta înseamnă trezit la ora 6, băut cafea cu pricina în cap şi, uneori, cu nod în stomac. Fardat rapid dacă eşti fată, boscorodit în gând traficul, vreun ochi dus la ciorap, pantoful incomod pe care l-am pus în zori.

Uneori, ne simţim rău şi plecam cu răul împreună, că, deh, nu merge cu substituire sau amânare.

Uneori, ne e aşa de bine de n-am fi plecat niciunde, dar datoria e în noi, intrinsec, aşa cum ni s-a lipit în sine prima insignă. Prima avea o formă de insignă de veteran, se asorta cu vechiul fumoar şi istoria lui, săpăligită în canapelele alea de piele roase, în Palatul de dinainte de renovare.

Acolo unde am râs noi, leşinaţi de foame şi de sete, ostoiţi de iubiri pierdute sau neavute, fericiţi de mici soluţii îmbătate cu cafea la pahar de plastic.

Suntem nepretenţioşi. Nu ne trebuie tacâmuri de argint şi fotoliu de piele, că putem apuca şi cu mâna sărăţele pe masa din holul tribunalului, aşezaţi pe băncuţe de lemn.

Nu ne trebuie maşină luxoasă, că n-am avea unde parca pe Ştirbei Vodă dimineaţa. Apoi, avem picioare. Lungi, scurte, frumoase, urâte, dar bune de mers! Între instituţii…

Uneori, căpătăm glas. Avem, că e format pe la nişte cursuri de retorică opţionale, prin anul unu, apoi derulat prin săli fără microfoane, uneori aşa de răguşit de abia se gâjâie, da’ parcă are importanţă?! Ne tratăm cum ne pricepem, fără albastru de metil, că dai rău. Cine să ia în seamă un pledant cu dinţi albaştri! Nu îl prea ia nici de are dinţi strălucitori…

Învăţăm, în felul ăsta, viaţa, crezându-ne învăţaţi.

Apoi… Se poate întâmpla.

Avocat, 34 de ani, accident vascular cerebral. Avocată, 36 de ani, infarct. 42 de ani, infarct. 45 de ani, cancer. 50 de ani, decedat.

Între timp, ne risipim în polemici fără sfârşit.

Mi-ar plăcea un demers al conducerii profesiei care să analizeze riscul profesiei de avocat. Riscul asupra integrităţii fizice şi psihice. De la cauză la efect, apoi de la efect la soluţii. Aşa cum analizăm noi speţele, transformând povestea omului în tehnică.

Pentru că te erodează polemicile nesfârşite, iar unii nu suntem… atât de rezistenţi încât să murim la bătrâneţe, senini, în patul
nostru, cu cei dragi alături.

Merităm mai mult. Cu mult mai mult.

Am pus şi o poză cu o floare. Pe de o parte, simbolic. Pe de altă parte, publicul cititor să vadă o poză frumoasă.

Avocat Anca Popescu-Cruceru

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate