ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
6 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Excepţia de neconstituţionalitate are prioritate faţă de excepţia de necompetenţă sau alte excepţii procesuale?

25.04.2019 | Florin-Iulian HRIB
Abonare newsletter
Florin Iulian Hrib

Florin Iulian Hrib

Întrebarea din titlu este foarte simplă, dar răspunsul pare complicat pentru unele instanţe de judecată.

În opinia subsemnatului, răspunsul ar trebui să fie la fel de simplu, anume că excepţia de neconstituţionalitate are prioritate faţă de orice alte excepţii procesuale, deoarece:

1. Constituţia României reprezintă legea fundamentală a acestui stat, fiind aşadar actul juridic primordial, în baza căruia se nasc, virtual, toate actele şi faptele juridice naţionale, inclusiv Codul de procedură civilă sau Codul de procedură penală.

2. Unica autoritate îndrituită să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate este Curtea Constituţională a României (în continuare: CCR), conform art. 146 lit. d) din Constituţie, instanţa de judecată – indiferent de nivelul ei: judecătorie, tribunal, curte de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – nefiind decît un simplu vehicul ce transmite excepţia de neconstituţionalitate către CCR. Chiar şi atunci cînd invocă din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate, instanţa nu face altceva decît să sesizeze CCR, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, actualizată, limitînd strict atribuţia instanţei de judecată la un control sumar asupra condiţiilor de admisibilitate pe care trebuie să le respecte excepţia.

3. Argumentul că excepţia de necompetenţă prevalează faţă de excepţia de neconstituţionalitate pentru că o instanţă necompetentă nu ar fi capabilă să sesizeze CCR cu o excepţie de neconstituţionalitate nu este valid din simplul motiv că instanţa de judecată nu soluţionează efectiv excepţia de neconstituţionalitate, ci verifică doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru redactarea acesteia, întocmai cum procedează şi cu regularizarea cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (1) Cod procedură civilă.

De altfel, în speţă, litigiul subsemnatului cu pîrîţii, Curtea de Apel Alba Iulia şi preşedintele acesteia se află deja la al doilea termen de judecată pe rolul Tribunalului Hunedoara, deci, teoretic, instanţa îşi verificase deja competenţa în etapa regularizării cererii de chemare în judecată şi nu găsise niciun impediment în acest sens.

De remarcat că tribunalul nu a ridicat din oficiu vreo excepţie de necompetenţă materială şi/sau teritorială nici măcar la primul termen de judecată, conform art. 131 Cod procedură civilă, însă a dispus anumite măsuri pentru buna administrare a justiţiei, precum obligarea reclamantului să mai depună un exemplar din excepţiile invocate (deşi preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia are dublă calitate juridică în acest proces: pe de-o parte ca pîrît în nume propriu, pe de altă parte ca reprezentant legal al pîrîtei Curtea de Apel Alba Iulia; de aceea, am considerat că este suficient un exemplar pentru ambii pîrîţi, în virtutea dispoziţiilor art. 149 alin. (1) Cod procedură civilă) sau obligarea consilierei juridice a pîrîtei Curtea de Apel Alba Iulia să precizeze pe cine reprezintă şi să răspundă pînă la termenul următor la excepţiile invocate de reclamant.

Totodată, la primul termen de judecată din speţa menţionată a fost pusă în discuţie de către reclamant nu numai competenţa instanţei de judecată, ci şi constituţionalitatea aceloraşi dispoziţii din Codul de procedură civilă referitoare la competenţa materială şi teritorială a tribunalului, recte art. 95 pct. 1, art. 99 alin. (2) şi art. 127 alin. (2) şi (2 ind. 1) Cod procedură civilă. Prin urmare, era chiar în interesul instanţelor de judecată să sesizeze CCR cu respectiva excepţie, astfel încît aceasta să tranşeze disputa înainte ca vreo instanţă necompetentă să procedeze la judecarea litigiului pe fond, riscînd să-i fie revizuită hotărîrea în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.

În plus, sesizarea CCR nu vătăma pe nimeni, fiind în interesul tuturor părţilor ca normele în discuţie să fie clarificate cît mai rapid, pentru a elimina orice dubii privind neconstituţionalitatea acestora.

4. În etapa regularizării cererii de chemare în judecată, instanţa întocmeşte o sumedenie de acte pentru buna administrare a justiţiei şi, de multe ori, însuşi preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizat dosarul dispune o serie de măsuri care chiar afectează drepturile procesuale ale părţilor; de pildă, ordonă plata taxei judiciare de timbru, pune în vedere părţilor să depună suficiente exemplare din înscrisurile trimise la instanţă, comunică acţiunea pîrîtului dacă întruneşte toate elementele legale, poate dispune chiar administrarea unor probe şi orice alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, conform art. 203 alin. (1) Cod procedură civilă.

Întrucît sesizarea Curţii Constituţionale constituie o simplă formalitate, magistratul neavînd puterea de a o soluţiona pe fond, este mai mult decît evident că trimiterea excepţiei de neconstituţionalitate la CCR se numără printre măsurile pe care preşedintele completului de judecată le poate dispune pentru buna administrare a justiţiei, mai ales în virtutea principiului celerităţii judecăţii, reglementat de art. 6 teza a doua din Codul de procedură civilă, citez: „În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.”

5. Potrivit art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă: „Excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.”, iar potrivit art. 192 alin. (2) Cod procedură civilă: „Procesul începe prin înregistrarea cererii la instanţă, în condiţiile legii.”; aşadar, excepţia de neconstituţionalitate, fiind de ordine publică, poate fi ridicată chiar de la înregistrarea cererii de chemare în judecată. Întrucît verificarea constituţionalităţii normelor contestate intră în competența exclusivă a Curții Constituționale, magistraţii nu au dreptul să refuze sesizarea CCR (dacă sînt respectate, evident, condiţiile formale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, actualizată), cu atît mai puţin atunci cînd se pune în discuţie însăşi constituţionalitatea articolelor de lege ce reglementează competenţa instanţelor de judecată.

6. În doctrină există opinii mai calificate decît ale subsemnatului, care au recunoscut prioritatea soluţionării altor excepţii procesuale faţă de excepţia de necompetenţă. Spre exemplu, foştii mei profesori de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, dl Gabriel Boroi şi dl Viorel Mihai Ciobanu au considerat că excepţia netimbrării trebuie soluţionată înaintea excepţiei de necompetenţă (a se vedea G. Boroi şi M. Stancu, „Drept procesual civil”, ediţia a 4-a, Editura Hamangiu, 2017, pag. 456 şi notele de subsol 2 şi 3 de la aceeaşi pagină din lucrarea respectivă).

Or, reclamantul poate ridica o excepţie de neconstituţionalitate privind chiar conformitatea cu legea fundamentală a prevederilor legale ce reglementează taxele judiciare de timbru sau/şi modul de soluţionare a cererilor care vizează astfel de taxe.

Cu atît mai mult, nu văd de ce excepţia de neconstituţionalitate nu ar avea întîietate faţă de excepţia de necompetenţă, în baza principiului supremaţiei Constituţiei?!

7. De lege ferenda, ar fi util ca partea interesată să poată sesiza direct CCR cu excepția de neconstituționalitate, pentru a elimina inconvenientele procedurii greoaie din prezent şi pentru a respecta principiul simetriei. Astfel, dacă şi instanţa de judecată, şi părţile pot invoca o excepţie de neconstituţionalitate, atunci şi părţile trebuie să aibă dreptul de a sesiza direct CCR, întocmai ca instanţa de judecată, urmînd ca membrii Curţii Constituţionale să solicite, eventual, opinia instanţei asupra excepţiei invocate, la fel cum procedează cu parlamentul şi guvernul.

Iar dacă părţile pot sesiza direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de ce nu ar putea să sesizeze direct şi CCR?

Florin-Iulian Hrib

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 6 de comentarii cu privire la articolul “Excepţia de neconstituţionalitate are prioritate faţă de excepţia de necompetenţă sau alte excepţii procesuale?”

  1. Ioan BUCSA spune:

    Are prioritate dacă vizează vreo dispoziţie în baza căreia se invocă necompetenţa, altfel asupra cererii de sesizare a CC nu are decât să dispună instanţa competentă să judece fondul care ştie cel mai bine dacă dispoziţia invocată a fi neconstituţională are legătură cu cauza etc.

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Excepţia de neconstituţionalitate chiar vizează competenţa instanţei care ar trebui să soluţioneze procesul. Mai exact, consider că instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare sau anulare a unui ordin emis de preş. CAAI este cel puţin o curte de apel, în speţă Curtea de Apel Bucureşti, avînd în vedere şi art. 7 secţ. 1 cap. VIII anexa nr. V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ce reglementează expres că acţiunile personalului din justiţie, deci şi ale grefierilor, referitoare la drepturile salariale se judecă la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Întrucît acţiunea de anulare a ordinului preş. CAAI cuprinde şi cereri referitoare la salariile subsemnatului în calitate de grefier, precum valoarea de referinţă sectorială aplicabilă, ore suplimentare efectuate la secţia penală, concediu de odihnă etc., am considerat că, în speţă, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Bucureşti.

      De aceea, zic că art. 95 pct. 1, art. 99 alin. (2) şi art. 127 alin. (2) şi (21) Cod procedură civilă, precum şi art. 54 şi art. 95 alin. (1) din Legea 567/2004 devin neconstituţionale dacă se interpretează în sensul că tribunalul, ca instanţă inferioară, poate să judece o curte de apel, ca instanţă superioară pîrîtă într-un proces civil şi, implicit, pe conducătorul acesteia din urmă.

      Însă Tribunalul Hunedoara şi-a declinat competenţa către Tribunalul Caraş-Severin, probabil din două motive: 1) ca să scape de un cartof prea fierbinte şi 2) pentru că ÎCCJ a stabilit prin regulator de competenţă că, dintre Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Hunedoara şi Tribunalul Caraş-Severin, instanţa competentă să soluţioneze cererea de suspendare a aceluiaşi ordin abuziv dat de preş. CAAI revine Tribunalului Caraş-Severin, unde a „ales” cu de la sine putere Curtea de Apel Bucureşti să trimită cererea de suspendare (care oricum nu mai are ce să suspende…).

      Numai că acum Tribunalul Caraş-Severin ar putea din nou să invoce necompetenţa sa şi să mai plimbe cererea de anulare pe la alte instanţe…

      Între timp, CCR ar fi putut tranşa chestiunea competenţei dacă Tribunalul Hunedoara ar fi sesizat-o încă de la primul termen de judecată.

      Şi e posibil ca „instanţa competentă să judece fondul” să NU „ştie cel mai bine dacă dispoziţia invocată a fi neconstituţională are legătură cu cauza”! Am păţit-o o dată chiar la Tribunalul Hunedoara, noroc că instanţa superioară mi-a admis recursul şi a obligat-o pe judecătoarea „fofo-srl” să sesizeze CCR aşa cum cerusem în excepţia de neconstituţionalitate…

  2. Alin CLINCEA spune:

    De acord cu pct. 1 și 2 – sunt constatări ușor de verificat în lege.
    La pct. 3 cred că sunt următoarele probleme.

    În procedura de regularizare cf. art. 200 alin. (1)-(2) completul își verifică, într-adevăr, competența, dar numai din punctul de vedere al specializării completului sau al secției din cadrul aceleiași instanțe („În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.”).

    Doar pentru că o cerere trece de regularizare, nu înseamnă că instanța (nu doar completul) și-a constatat competența și nu mai poate reveni asupra acestei constatări.

    Altfel, completul învestit lasă procedura să ajungă la primul termen, când poate pune în discuția părților și decide competența instanței (sau doar a completului… – v. art. 136), după regulile de la art. 129-131 etc.
    Ce rost ar mai avea ca, după ce trece de regularizare („deci, teoretic, instanța își verificase deja competența în etapa regularizării”), la primul termen să mai poată invoca legal, din oficiu, necompetența?

    Nu pot spune că lucrurile sunt chiar oable, cu atâtea verificări și reverificări, dar… ăsta e „materialul” cu care trebuie să lucrăm…

    Legat de ordinea soluționării excepțiilor, cred că neconstituționalitatea, oricât de importantă ar fi pentru lămurirea dreptului aplicabil (ex. dacă dispoziția legală atacată e constatată ca neconstituțională, nu va putea constitui un temei juridic pentru soluția dată cererii introductive), nu are de principiu prioritate față de excepții de procedură precum netimbrarea sau necompetența.
    Aș folosi ca principii: (1) necesitatea rezolvării prealabile a tuturor aspectelor administrative (ex. timbrajul) dacă ele afectează chiar validitatea actului de procedură pe care l-ar avea de analizat instanța; (2) necesitatea ca asupra oricărei cereri să se pronunțe instanța competentă.
    Dacă tocmai prevederile legale privind competența instanței, timbrajul etc. sunt atacate prin excepția de neconstituționalitate, putem analiza (nu fără dificultăți…) dacă neconstituționalitatea trebuie soluționată prioritar.

    Despre restul punctelor rămân multe de discutat, dar nu e cazul să fac un comentariu care să concureze ca dimensiune cu articolul comentat. 😀

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Spuneţi, citez: „Ce rost ar mai avea ca, după ce trece de regularizare […], la primul termen să mai poată invoca legal, din oficiu, necompetența?”

      De pildă, pînă la primul termen de judecată pot interveni fapte/acte noi care impun modificarea cererii de chemare în judecată, aspect de natură să atragă competenţa altei instanţe, conform art. 99 Cod procedură civilă.

      Iar dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată odată cu cererea de chemare în judecată, pîrîtul poate răspunde la excepţie prin întîmpinare, astfel că instanţa ar putea sesiza CCR chiar înainte de primul termen de judecată, mai ales că există deseori cazuri în care magistraţii nici nu se mai obosesc să-şi dea cu părerea asupra excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind instituită nicio sancţiune pentru această omisiune.

      Oricum, dosarul acesta este o premieră absolută pentru sistem, pentru că nu ştiu să mai existe vreun alt grefier care să fi cerut ce am cerut eu în acţiune… Deja inspecţia judiciară m-a înfierat cu mînie gregară pentru că am îndrăznit să reclam 3 juzi acolo (în frunte cu preş. CAAI)!

  3. Florin-Iulian HRIB spune:

    Revin aici cu un comentariu pentru că Tribunalul Caraş-Severin a declinat azi, din nou, competenţa soluţionării acţiunii mele vs CAAI şi preş. CAAI. Dacă la cererea de suspendare a „ordinului de serviciu” nr. 49/02-10-2018 (înregistrată în dosarul nr. 7359/2/2018) dna jude a invocat necompetenţa teritorială, acum, la cererea privind anularea aceluiaşi ordin abuziv şi nelegal (înregistrată în dosarul nr. 4268/97/2018), aceeaşi dnă jude a invocat necompetenţa materială… Aşadar, pînă în prezent am bifat 5 (cinci!) declinări de competenţă cumulate.

    Şi, deşi am solicitat iar conexarea celor două dosare şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate vizînd (şi) dispoziţiile procedurale referitoare la competenţa materială/teritorială a tribunalelor în astfel de speţe, totuşi dna jude a respins cererea mea!

    Oi fi eu „sfidător” şi „şmecher” (cum mă acuza un vicepreş. CAAI), dar ştiu să fac diferenţa între sintagma „instanţă necompetentă” şi „judecător incompetent”. În astfel de situaţii sensibilo-spinoase, invocarea de către instanţe a necompetenţei pentru a „justifica” refuzul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate care vizează tocmai competenţa acelei instanţe este doar un paravan pentru denegarea de dreptate.

    Orice judecător din ţara asta, indiferent în ce materie este specializat şi indiferent la ce instanţă activează, este (sau ar trebui să fie) capabil să verifice nişte banale condiţii formale cerute de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale. În realitate, „sfidător” şi „şmecher” este acel jude care ignoră prevederile imperative ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, citez: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”!

    Ţinînd cont că urmează vacanţa judecătorească, la toamnă se împlineşte anul de cînd instanţele nu au făcut, practic, nimic altceva decît să plimbe prin ţară cererea de suspendare şi cererea de anulare a „ordinului de serviciu” nr. 49/02-10-2018!!? Vorba dnei M.M.Babel: „Aceasta nu e nici aparență de justiție”. (v. link: https://www.juridice.ro/642279/efectul-dilatoriu-al-declinarii-de-competenta-poate-reprezenta-o-denegare-de-dreptate.html)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate