Posibilitatea invocării de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală. Consecințe practice
26 aprilie 2019 | Vasile NESTER, Dragoș-Cătălin BORCEA
Vasile Nester
Dragoș-Cătălin Borcea
Abstract
Prezenta lucrare are ca obiective analizarea posibilității ridicării de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în raport cu exigențele pe care le presupune dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să beneficieze suspectul sau inculpatul.
Studiul se raportează la competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară și are ca scop arătarea considerentelor pentru care aceeași procedură ar trebui aplicată și în cadrul procesual al confirmării soluției de renunțare. Din acestă perspectivă, vom analiza și competența de verificare a legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală prin prisma semnificațiilor pe care le are aceasta.
Totodată, vom vedea dacă Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017 prin care instanța de contencios constituțional a consacrat principiul libertății probelor în faza de cameră preliminară, ar trebui aplicată și în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în fața judecătorului cameră preliminară, în sensul permiterii administrării oricărui mijloc de probă referitor la legalitatea și loialitatea efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor.
Nu în ultimul rând, lucrarea cuprinde, pe lângă noțiuni de bază, diverse puncte de vedere exprimate în doctrină, precum și aplicații practice ale articolelor din Codul de procedură penală.
I. Prezentarea noțiunilor pe care urmează să le abordăm în cuprinsul materialului și scurtă introducere în problematica generată de dispozițiile art. 318 Cod procedură penală
După o scurtă incursiune în filosofia camerei preliminare, urmează să analizăm limitele competenței judecătorului de cameră preliminară, noțiunea de cereri și excepții, noțiunea de renunțare la urmărirea penală, urmând să încheiem capitolul cu prezentarea cadrului procesual ce reprezintă prilejul pentru invocarea cererilor și excepțiilor în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.
Ab initio, precizăm că posibilitatea invocării de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală trebuie privită din perspectiva garanțiilor procesual penale care guvernează totalitatea procedurilor unde se materializează competența judecătorului de cameră preliminară – plecând de la dispozițiile art. 54 din C. proc. pen. și continuând cu extinderea aplicată a acestora în cuprinsul prevederilor art. 342 – 348 din același cod.
Analiza efectuată asupra procedurii de cameră preliminară subliniază și completează competența judecătorului care se pronunță inclusiv asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală.
Nu putem considera că judecătorul de cameră preliminară are o competență limitată în funcție de actul asupra a cărui legalitate este chemat să se pronunțe. De aceea, apreciem că mijloacele prin care părțile își exercită dreptul la apărare sunt – sau ar trebui să fie – similare, indiferent că vorbim de verificarea legalității actului de sesizare a instanței sau de legalitatea soluției de renunțare la urmărirea penală.
În acest cadru, urmează să prezentăm succint instituția renunțării la urmărirea penală, împreună cu câteva scurte considerații referitoare la posibilitatea de a formula cereri și excepții în procedura de confirmare a acestei soluții, considerații pe care urmează să le dezvoltăm în capitolul următor.
Reglementarea cu caracter de noutate, în art. 318 C. proc. pen., a renunțării la urmărirea penală, temperează un principiu procesual penal fundamental, anume obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, având ca scop gestionarea eficientă a resurselor disponibile pentru combaterea infracționalității, plecând de la premisa că natura limitată a acestor resurse nu permite tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârșit infracțiuni[1].
In concreto, rezumând conținutul reglementării renunțării la urmărirea penală în două cuvinte, am putea spune „interes public”[2], instituția renunțării având rolul de transpunere în legislația procesual penală a principiului oportunității.
Conform art. 318 alin. (10) C. proc. pen., ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.
În continuare, alineatul (12) al aceluiași articol prevede că ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Alineatele 14 și 15 din cuprinsul aceluiași articol prevăd faptul că judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate, hotărând – prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului – asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală.
Prin urmare, la o analiză prima facie, probațiunea admisă în procedura de verificare a legalității și temeiniciei dispoziției de renunțare la urmărirea penală s-ar limita la probele administrate în faza de urmărire penală, excepția constituind-o posibilitatea de administrare a unor eventuale înscrisuri noi[3].
Astfel cum am arătat supra, prealabil examinării principiului libertății probelor în faza de cameră preliminară, precum și a potențialității ridicării în procedura de confirmare a renunțării[4] de cereri și excepții referitoare la legalitatea administrării probelor și efectuarea urmăririi penale, vom prezenta succint noțiunea de cereri și excepții în procesul penal în accepțiunea art. 342 din C. proc. pen.
Cu toate acestea, se impune să menționăm că, raționamentul pentru care unii autori consideră că ridicarea de cereri și excepții în procedura de confirmare a soluției de renunțare nu este permisă, ar putea fi acela că, în această procedură, judecătorul nu poate, dacă respinge cererea de confirmare, să dispună începerea judecății. Pe cale de consecință, s-ar considera că ar fi inutil, raportat la viziunea legiuitorului, să se discute legalitatea probelor la acest moment procesual.
I.1 Noțiunea de cereri și excepții în procesul penal
În pofida rolului lor în procedura camerei preliminare, nici în noua legislație penală legiuitorul nu a părut a da o importanță deosebită excepțiilor, neglijând reglementarea unui regim juridic clar, previzibil în aplicare, în raport de care să poată fi identificat, în principal, obiectul excepțiilor, iar, în subsidiar, legătura acestora cu sancțiunea nulității[5].
În vehiul Cod de procedură penală, noțiunea de excepție era regăsită în conținutul art. 320, unde, în cadrul alineatului (2), era stipulat că președintele întreabă procurorul și părțile dacă au de formulat excepții, cereri sau dacă propun efectuarea de probe noi.
Cum nu avem o definiție sau o secțiune dedicată reglementării excepției procesuale, unii autori[6] și-au îndreptat atenția și asupra dispozițiilor din materia procedurii civile, singurele care au oferit o definiție excepției procesuale. Considerentul raportării la dispozițiile legii procesual civile rezidă cel puțin în reglementarea art. 2 din codul anterior-menționat, potrivit căruia dispozițiile legii procesual civile se aplică în materie civilă, precum și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.
Astfel, potrivit art. 245 C. proc. civ., excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
În fine, putem sintetiza că excepțiile procesuale, în procesul penal, sunt o formă de manifestare a dreptului la apărare și reprezintă mijlocul specific prin care poate fi pusă în discuție și aplicată sancțiunea nulității unui act de urmărire penală ori a actului de sesizare al instanței, nulitate ce va duce, prin aplicarea dispozițiilor art. 102 alin. (3) și 346 alin. (3) C. proc. pen. la excluderea probelor nelegal administrate[7].
II. „Admisibilitatea” cererilor și excepțiilor în procedura confirmării soluției de renunțare la urmărirea penală
Pentru început, analizăm competența funcțională a judecătorului în procedura de cameră preliminară, urmând ca în raport cu aceasta să arătăm raționamentul pentru care aceeași competență funcțională o are judecătorul inclusiv în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.
Astfel cum am arătat mai sus, judecătorul de cameră preliminară, conform competenței sale generale regăsită în cadrul art. 54 din C. proc. pen., este judecătorul care, în cadrul instanței, a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; și d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
În continuare, potrivit art. 318 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza actelor întocmite și a probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Prin dispoziția expusă anterior, înțelegem că o eventuală constatare a nelegalității unui act sau a unei probe conduce la excluderea acesteia, fapt care poate avea un impact decisiv inclusiv asupra temeiniciei soluției – în urma constatării acestor neregularități, judecătorul având posibilitatea dispunerii unei soluții de clasare.
De aceea, apreciem că nu putem vorbi despre atribuțiile conferite judecătorului de cameră preliminară în limitele competenței acestuia, fără să vorbim despre posibilitatea invocării de cereri și excepții, întrucât formularea acestora reprezintă singurul mijloc procedural prin intermediul căruia pot fi semnalate judecătorului neregularitățile actului cu privire la care este sesizat, fiind o cerință esețială pentru respectarea dreptului la apărare în procesul de verificare a legalității.
Prin folosirea terminologiei de verificare a legalității administrării probelor, legiuitorul a urmărit să supună controlului judecătorului de cameră preliminară modalitatea, operațiunile de obținere și folosire a probei, putându-se constata nulitatea procedurii de administrare a probei, cu consecința excluderii acesteia[8].
De asemenea, judecătorul de cameră preliminară va analiza atât legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală – prin raportare la actul prin care s-a dispus, autorizat, încuviințat, confirmat proba, mijlocul de probă sau procedeul probatoriu, și/sau prin raportare la actul prin care mijlocul de probă a fost administrat –, cât și legalitatea încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat, autorizat sau confirmat diferite procedee probatorii, respectiv a mijloacelor de probă obținute în urma procedeului probatoriu încuviințat[9].
În acest context, menționăm că se pot reține ca elemente de nelegalitate încuviințarea unei percheziții domiciliare de către un judecător de drepturi și libertăți de la o instanță inferioară în grad celei competente material sau persoanal să judece cauza în fond, autorizarea unei supravegheri tehnice fără participarea procurorului în procedura de cameră de consiliu etc.[10].
Cât privește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a cenzura actele judecătorului de drepturi și libertăți și de a exclude probe administrate în baza hotărârii acestuia, relevantă este încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul I.C.C.J, Secția penală nr. 3.147/12.12.2014, potrivit căreia fac obiect al controlului în cameră preliminară și actele judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzația[11].
Așadar, judecătorul de cameră preliminară sancționează cu nulitatea totalitatea actelor întocmite sau a probelor obținute prin încălcarea dispozițiilor legale, dispunând excluderea acestora – ca o consecință a nulității și nu ca sancțiune de sine stătătoare[12] –, efectul direct fiind acela că, probele sau actele excluse nu vor fi luate în considerare la pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei.
În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 383/2015 a Curții Constituționale, în care se arată: „Curtea constată că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, acesta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) Cod procedură penală, prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 Cod procedură penală, privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform art. 102 alin. (3) Cod procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obținute din procesul penal. Așadar, Curtea apreciază ca art. 102 alin. (2) Cod procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute de art. 102 alin. (3) Cod procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 Cod procedură penală, iar rezultatul nulității actelor, respectiv al mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.”[13]
Cât privește nulitatea, aceasta este, după cum cunoaștem, relativă sau absolută. În prezența unui caz de nulitate absolută, încălcarea anumitor dispoziții legale la efectuarea actului respectiv prezumă în mod absolut îndeplinirea celorlalte condiții referitoare la existența vătămării și necesitatea desființării actului. Prin urmare, pentru a opera nulitatea absolută, se cere doar a se face dovada încălcării dispozițiilor expres arătate în cuprinsul art. 281 alin. (1) C. proc. pen.
Conform legislației procesual penale actuale, invocarea nulității relative este condiționată de dovedirea unei vătămări a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca, precum și împrejurarea că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului respectiv.
Astfel, vătămarea trebuie precizată în concret de către subiectul procesual și, mai mult decât atât, trebuie dovedită, constituind nu de puține ori o probatio diabolica, iar organul judiciar are libertatea de a aprecia asupra existenței vătămării, aspect contrar principiilor procesual penale, printre care și dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare[14].
În fine, în cazul actelor procesuale sau procedurale aflate în interdependență, își găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 280 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora, „actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul”.
În ceea ce privește legalitatea probelor și a mijloacelor de probă, verificarea trebuie să urmărească conformarea activității de probațiune anterior efectuate – practic, a fiecărui mijloc de probă administrat în cursul urmăririi penale, a fiecărui procedeu probatoriu utilizat – cu principiile legalității probelor (art. 102 C. proc. pen.), respectiv al loialității administrării probelor (art. 101 C. proc. pen.)[15].
Prin urmare, analizând probatoriul administrat din dosarul de urmărire penală prin prisma conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu nulitatea procedura de administrare a probei, cu consecința excluderii acesteia atunci când suntem în prezența unor probe obținute:
(i) prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și prin promisiuni sau îndemnuri [art. 101 alin. (1) C. proc. pen.];
(ii) prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele, chiar dacă persoana ascultată ar consimți la astfel de metode sau tehnici [art. 101 alin. (2) C. proc. pen.];
(iii) prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. proc. pen.].
Tot sancțiunea nulității cu consecința excluderii va fi aplicată de către judecătorul de cameră preliminară și în ipoteza în care constată că probatoriul administrat în faza de urmărire penală, în tot sau în parte, înfrânge principiul legalității probelor. Prin urmare, sunt excluse:
(i) probele care au fost obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. proc. pen.];
(ii) probele care au fost obținute în mod nelegal – cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile de administrare a mijlocului de probă sau de folosire a procedeului probatoriu [art. 102 alin. (2) C. proc. pen.], precum și probele derivate din acestea [art. 102 alin. (4) C. proc. pen.];
Nelegalitatea probei poate izvorî și din nelegalitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată, în măsura în care actul menționat a fost sancționat cu nulitatea[16] [art. 102 alin. (3) C. proc. pen.][17].
Așadar, se consideră că sunt supuse verificării, din perspectiva celor învederate supra, toate actele efectuate în cursul urmăririi penale pe care se întemeiază acuzația, indiferent de organul care le-a dispus, care le-a autorizat sau le-a efectuat, argumentele care au fundamentat această concluzie doctrinară fiind următoarele: „(i) potrivit art. 3 alin. (6) Cod procedură penală, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității «probelor pe care se bazează actul de sesizare», fără ca textul să distingă între diferitele categorii de acte de urmărire penală care se circumscriu administrării unei probe; (ii) exercitarea de către judecătorul de drepturi și libertăți a funcției de dispoziție asupra unor acte și măsuri în cursul urmăririi penale este justificată prin protecția specială acordată unor aspecte particulare ale drepturilor persoanei, ținând fie de libertatea acesteia, fie de protecția vieții ei private, respectiv acelea «care restrâng drepturile și libertățile fundamentale» [art. 3 alin. (5) Cod procedură penală]; instituită numai în considerarea acestor limitate scopuri, exercitarea de către judecător, cu privire la un anume act, a funcției de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale este menită exclusiv să asigure, la momentul luării unei măsuri de o anumită gravitate, protecția valorilor privind libertatea și viața privată a persoanelor (persoane care pot fi și altele decât suspectul sau inculpatul) și nu este menită să se substituie oricărui control ulterior de legalitate asupra actului procesual respectiv” [18].
Deci, nu putem admite că sunt întrunite toate cerințele care definesc dreptul la un proces echitabil, atât timp cât golim de conținut dreptul la apărare și nu admitem că verificarea legalității soluției de renunțare la urmărirea penală presupune un examen mult mai complex decât cel aparent limitat la înscrisurile noi, cu atât mai mult restrângerea mijloacelor de apărare prin cenzurarea formulării de cereri și excepții în procedura analizată.
Nu în ultimul rând, și plecând de la ideea subliniată anterior potrivit căreia este inadmisibil ca judecătorul de cameră preliminară să aibă o competență limitată în funcție de actul asupra a cărui legalitate este chemat să se pronunțe, apreciem că inclusiv dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 802/2017 sunt în sensul necesității „admisibilității” cererilor și excepțiilor în procedura de verificare a legalității ordonanței de renunțare la urmărirea penală.
În legătură cu Decizia anterior amintită, Curtea constată că instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată și suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza „instrucției” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părților de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală[19].
Așadar, raportat inclusiv la principiul libertății administrării probelor supus analizei în prezenta lucrare, Curtea reține că acceptând posibilitatea ca o probă obținută nelegal în urmărirea penală și necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare, s-ar eluda standardul convențional anterior-expus, o atare soluție legislativă nefiind proporțională cu obiectul propus în Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală, respectiv „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” și „asigurarea premiselor pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanța de la Strasbourg a reținut în Hotărârea din 11.02.2014, pronunțată în Cauza Cēsnieks c. Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obținute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea deciziei de condamnare a unei persoane[20].
În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art. 345 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare și egalității de arme, componentă a dreptului părților și persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea Constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea adminsitrării oricăror mijloace de probă[21].
Având în vedere cele ce preced, apreciem că Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017 trebuie interpretată și aplicată pentru identitate de rațiune, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, și în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în fața judecătorului de cameră preliminară, în sensul permiterii administrării oricărui mijloc de probă referitor la legalitatea și loialitatea efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor.
Cât privește posibilitata formulării de cereri și excepții în procedura de confirmare a renunțării[22], opinăm că, cu atât mai mult cu cât suntem în prezența construcției legislative deficitare reprezentate de dispozițiile art. 318 alin. (16) C. proc. pen., în sensul că legiuitorul nu prevede posibilitatea dispunerii pentru a doua oară o soluție de renunțare la urmărirea penală, nu ar trebui să promovăm conceptul conform căruia în fața unui probatoriu deficitar, judecătorul de cameră preliminară ar trebui să respingă cererea de confirmare a soluției de renunțare.
Astfel, pentru ca dispoziția legislativă cuprinsă în conținutul art. 318 alin. (15) lit. b) C.proc.pen. – desființarea soluției de netrimitere în judecată și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală cu o soluție de clasare – să respecte exigențele dreptului la apărare și egalității de arme, componentă a dreptului părților la un proces echitabil și să reprezinte transpunerea cu succes a Deciziei nr. 33/HP/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Deciziei Curții Constituționale nr. 733/2015 în dreptul procesual penal, considerăm că este necesară interpretarea textului de lege din conținutul art. 318 în sensul că părțile pot formula cereri și excepții, ca prin excluderea ca nelegale sau neloiale a unor probe, să fie posibilă înlocuirea de către judecătorul de cameră preliminară a renunțării la urmărirea penală cu soluția de clasare.
Se susține acest raționament cu atât mai mult cu cât, în procedura plângerii împotriva soluției de clasare dispuse în cauze în care fusese pusă în mișcare acțiunea penală, invocarea de asemenea cereri și excepții este posibilă, iar judecătorul verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale – cu consecința excluderii probelor nelegale sau a anulării actelor de urmărire penală –, chiar dacă nu dispune începerea judecății, ci schimbă doar temeiul de drept al soluției de clasare[23].
*Prezentul material reprezintă un extras din articolul propus spre publicare, sub același titlu, în Revista Dreptul nr. 8/2019
[1] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, 2018, București, p. 109 și M. Bulancea, A. Șinc în M. Udroiu (coordonator), A. Andone-Bontaș, G. Bodoroncea, S. Bogdan, M. Bulancea, D. S. Chertes, I. P. Chiș, V. H. D. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Meceanu, I. Nedelcu, L. Postelnicu, S. Radulețu, A. Șinc, R. Slăvoiu, I. Tocan, A. R. Trandafir, M. Vasiescu, G. Zlati, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, 2017, București, p. 1355 în lucrarea „Renunțarea la urmărire penală. Consecințele juridice ale unei instituții (ne)constituționale”, coautori V. Nester, D. C. Borcea, în curs de publicare în Revista Pandectele Române nr. 2/2019.
[2] V. Nester, D. C. Borcea, Renunțarea la urmărire penală. Consecințele juridice ale unei instituții (ne)constituționale, în curs de publicare în Revista Pandectele Române nr. 2/2019.
[3] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală – Partea specială. În lumina noului Cod de procedură penală, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, 2018, București, p. 104.
[4] Renunțării la urmărirea penală.
[5] C. Bălan, I. Mocanu „Excepțiile procesuale în procesul penal. Timpuri noi, obiceiuri vechi” (disponibil aici, consultat la 22 aprilie 2019).
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] I. Neagu, M. Damaschin, A. V. Iugan, Codul de procedură penală adnotat, Ed. Universul Juridic, 2018, București, p. 591.
[9] Ibidem, p. 562.
[10] Ibidem, p. 562.
[11] Ibidem, p. 573.
[12] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chiriță, T. Manea, Codul de procedură penală comentat, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2017, București, p. 1012.
[13] C.A. Timișoara, Decizia Penală nr. 804/A/2016 (documentul este disponibil aici, consultat la 22 aprilie 2019), în I. Neagu, M. Damaschin, A. V. Iugan, op. cit., p. 591-592.
[14] V. Nester, D. C. Borcea (2017), Nulitatea relativă. Un concept foarte relativ și (ne)constituțional, Revista Universul Juridic, nr. 8/2017, p. 47-56.
[15] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chiriță, T. Manea, op. cit., p. 1014.
[16] Indiferent dacă a fost o nulitate absolută ori una relativă.
[17] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chiriță, T. Manea, op. cit., p. 1014.
[18] I. Kuglay, în M. Udroiu (comentariu pe articole, op. cit., 2015, p. 909) în I. Neagu, M. Damaschin, A. V. Iugan, op. cit., p. 573-574.
[19] I. Neagu, M. Damaschin, A. V. Iugan, op. cit., p. 574.
[20] Ibidem.
[21] Decizia nr. 802/05.12.2017 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 116/06.02.2018 (documentul este disponibil aici, consultat la 23.04.2019), în I. Neagu, M. Damaschin, A. V. Iugan, op. cit., p. 574-575.
[22] Facem referire la instituția renunțării la urmărirea penală.
[23] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2017, București, p. 335.
Av. Vasile Nester
Av. Dragoș-Cătălin Borcea
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
