TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Conflictul violent și dreptul public (II). The Concept of the Political de Carl Schmitt
30.04.2019 | Lucian BOJIN


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Lucian Bojin

Lucian Bojin

» Conflictul violent și dreptul public (I). The Concept of the Political de Carl Schmitt

Probabil că orice liberal onest trebuie să recunoască că întâlnirea sa cu gândirea lui Schmitt începe cu o înfrângere personală. Umanismul universalist și opoziția față de război a cititorului lasă loc tendinței de a combate cu orice preț retorica belicoasă afișată de Schmitt. Ce confirmare mai bună poate să existe pentru caracterizarea liberalismului pacifist drept un impostor care își asumă sarcina de a defini cine este inamicul și a lupta împotriva lui? Iar punctul forte al argumentului lui Schmitt constă exact în a sublinia odată în plus contradicția internă cea mai destabilizatoare a liberalismului: câtă libertate să recunoască adversarilor libertății? Dar în termeni militari, chiar dacă nu și schmittieni[1], o înfrângere nu înseamnă neapărat și pierderea războiului.

Așadar, care ar putea fi criticile unui liberal la prima lectură a Conceptului politicului? În primul rând, perspectiva de abordare a domeniului politic. Deși abordarea lui Schmitt este perfect coerentă (și elegant demonstrată), „punctul de sprijin” al demonstrației este, evident, rezultatul preferinței sale subiective pentru perspectiva comunitară (sau holistă, dacă vreți) în detrimentul celei individualiste[2]. Să ne amintim că Schmitt respinge de plano ideea că distincția sa fondatoare pentru câmpul politic (prieten-dușman) s-ar putea aplica relațiilor între indivizi. De asemenea, insistența sa pentru a oferi politicului un criteriu compus din doi termeni antagonici (ca și pentru morală, economie sau estetică) nu pare a avea altă sursă decât convingerea că a identificat deja criteriul cel mai potrivit. Desigur că Schmitt acceptă că definiția sa nu este nici descriptivă a conținutului categoriei și nici exhaustivă, dar asta nu oferă argumente suplimentare pentru punctul de plecare ales. Nu intenționez să ofer aici o listă de definiții concurente ale domeniului politic (și nici să discut nuanțele semantice dintre „politic” și „politică”), deși probabil orice student la științe politice se va gândi repede cel puțin la cea mai cunoscută definiție a politicii din teoria americană, cea a lui Robert Dahl[3]. În orice caz, ca liberal individualist, am considerat întotdeauna că politica are de-a face cu relațiile dintre indivizi care sunt nevoiți să ia o decizie cu privire la un subiect care îi afectează pe toți. De aceea, pentru mine cel puțin, punctul de plecare în căutarea unei definiții a politicii se situează la nivelul individului. Este de discutat care ar putea fi numărul minim de indivizi afectați pentru a fi în prezența politicii și nu a unor negocieri private, în principiu un număr care să facă prea dificile consultările individuale unu-la-unu, dar, la limită, am putea accepta că și doi indivizi ar putea să „facă politică” (acceptând astfel numărul minim al lui Schmitt, dar pe care el îl aplică grupurilor). Însă, independent de chestiunea numărului de membri ai grupului politic, întotdeauna am considerat că fenomenul politic se dezvoltă prin agregare de relații inter-individuale până la nivelul la care există deja o conștiință a apartenenței individuale la un grup politic. Cu alte cuvinte, o abordare din perspectiva individualismului metodologic, sau în orice caz „de jos în sus”. Nu pretind că aceasta este singura abordare posibilă a problemei politicii, însă nici nu o văd invalidată doar pentru că o altă perspectivă a fost aleasă. Or, perspectiva aleasă de Schmitt nu oferă nicio explicație pentru „fenomenele de politizare” indicate mai sus (interacțiunile între indivizi), dimpotrivă acestea sunt excluse din sfera politicului.

Schmitt susține că, pentru a exista fenomenul politic, trebuie să existe două grupuri, căci numai așa perspectiva războiului este posibilă. Însă putem da câteva exemple simple în care este prezent fenomenul politic, din perspectiva individualistă descrisă mai sus, nu însă și din cea adoptată de Schmitt (sau configurația în care este prezent fenomenul politic este diferită de cea în care acesta este conceput de Schmitt). Să luăm cazul ipotetic (dar posibil) al unei mici comunități de câteva zeci de persoane care trăiește izolată până când în zona sa de acțiune apare o altă comunitate, nomadă. Este natural ca membrii primei comunități să se simtă amenințați (sau poate și ai celei de-a doua), iar această întâlnire este actul de naștere al politicului în perspectiva schmittiană: fiecare dintre cele două comunități poate lua acum decizia de a o desemna pe cealaltă drept dușman. Este neîndoielnic că și în perspectiva individualistă atitudinea de adoptat în această situație reprezintă o chestiune politică, întrucât este vizată potențial securitatea comunității sau, chiar în absența unei amenințări directe (să presupunem că comunitatea nomadă este mult mai mică și mai slab înarmată), este afectat modul de viață de până la acel moment. Membrii primei comunități vor trebui să decidă dacă îi vor izgoni pe cei din a doua comunitate sau dacă vor întreprinde schimburi economice cu aceștia sau, eventual, dacă îi vor ignora. Însă problema relației cu a doua comunitate poate să nu fie prioritară pe agenda publică a primei comunități, unde poate prevala o dispută asupra modificării tipului de culturi sau alte chestiuni de interes pentru comunitate, precum intervenția unui eveniment natural neplăcut, spre exemplu o inundație masivă, care produce pierderi mai mari decât potențiala amenințare a noilor veniți. Într-un astfel de caz, și tratamentul acordat grupului nou venit și măsurile de contracarare a inundației sunt probleme politice, dar cele din urmă pot fi cu mult mai importante pentru comunitate decât cele dintâi. Mai mult chiar, comunitatea poate avea o problemă politică extrem de serioasă prin simpla intervenție a unui eveniment natural cu efecte negative, fără să fie nevoie de amenințarea la adresa securității cu un eventual război. În cazul amenințării evenimentului natural, membrii comunității ar putea avea de ales între diferitele metode de a limita efectele inundației (deversare, sau construire de diguri, etc.) sau chiar opțiunea părăsirii așezării astfel amenințate. O chestiune fără îndoială de tip politic, dar care nu se califică astfel în definția schmittiană. Pentru a închide discuția asupra acestui subiect, voi spune doar că, deși este incontestabil că securitatea grupului este obiectivul primar al politicii acestuia, nu întodeauna securitatea este amenințată de război (deci de alt grup) sau nu întotdeauna aceasta este amenințarea cea mai mare, așadar problema războiului nu este neapărat alfa și omega securității.

Preferința pentru perspectiva centrată pe stat sau pe grup în detrimentul indivizilor pare a fi o caracteristică a juriștilor de drept public formați în sistemul continental (acest lucru pare foarte vizibil și la profesorii noștri de drept public), o caracteristică căreia Schmitt, oricât de non-conformist intelectual ar fi fost, nu i s-a sustras. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că, spre deosebire de alții, Schmitt oferă un argument perfect coerent teoretic pentru această preferință: el afirmă că originea statului este în sfera internațională. Așadar, dacă e să aibă o abordare nu „de jos în sus”, ci de „sus în jos”, măcar o are de la nivelul „cel mai de sus”, adică de deasupra suveranului.

Cu aceasta, ating domeniul relațiilor internaționale în care influența lui Schmitt este astăzi foarte pregnantă, deși nu întotdeauna mărturisită. Curentul realist în relațiile internaționale (cu variațiunile sale, inclusiv neorealismul) își întemeiază toate construcțiile teoretice și recomandările practice pe o abordare identică cu cea a lui Schmitt[4]: întrucât războiul este întotdeauna posibil, politica externă a statelor trebuie să fie construită în funcție de această posibilitate, chiar dacă ea nu devine actuală. Chiar și așa, în apărarea perspectivei liberale asupra relațiilor internaționale, atât de virulent atacată de Schmitt, pot fi aduse câteva argumente destul de solide consacrate în ultimele decenii. Deși relevanța realismului în relațiile internaționale nu a dispărut, aceste argumente fac din liberalism un competitor intelectual pe măsură (ceea ce, într-adevăr, nu era cazul în perioada interbelică, atunci când a apărut textul lui Schmitt).

Astfel, problema principală în teoria relațiilor internaționale este cea a conflictului și a cooperării dintre state. Curentele realiste pun accentul pe conflict ca element dominant, în vreme ce cele liberale deplasează accentul spre cooperare. În perioada interbelică, poziția liberală era, într-adevăr, neconvingătoare. Pentru că ea propunea obiectivul cooperării, împotriva experienței istorice a conflictelor repetate, doar pe baze morale și cu un argument economic destul de teoretic[5]. Argumentul moral era acela că războaiele moderne sunt atât de devastatoare încât recursul la război ca regulă devine, în acest nou context, un act reprobabil din punct de vedere moral. Argumentul economic era acela că războaiele sunt mai costisitoare economic decât cooperarea. Slăbiciunea poziției liberală în acea perioadă a fost confirmată în doar câțiva ani prin reizbucnirea conflictului mondial, sfidând toate obiectivele liberale. Însă aceasta nu a reprezentat „victoria” realismului în relațiile internaționale. Cele două curente au evoluat în perioada postbelică. Neorealismul a luat locul realismului așezând pe lângă presupozițiile empirice solide ale acestuia și o teorie relativ sofisticată. În schimb, liberalismul a evoluat spre neoliberalism, care a acceptat premisele realiste centrate pe posibilitatea conflictului, dar a subliniat că posibilitatea conflictului nu înseamnă imposibilitatea cooperării. Curentele neoliberale insistă asupra faptului că războiul nu este un destin inexorabil în relațiile internaționale și că, deși el trebuie avut în vedere, se poate încerca construirea unei politici externe care să promoveze cooperarea. Două schimbări de paradigmă teoretică au adus puncte liberalismului în disputa cu realismul. Prima a fost teoria jocurilor, utilizată pe larg în perioada post-belică în analiza comportamentelor în relațiile internaționale. Aceasta a demonstrat că aplecarea spre conflict este atitudinea rațională a actorilor independenți, însă numai dacă interacțiunea între doi actori nu este percepută ca putându-se repeta. Dacă interacțiunea este repetată și actorii conștientizează aceasta, ei înțeleg, de regulă, că cooperarea le aduce beneficii mai mari decât conflictul. Teoria jocurilor demonstrează că prevalența acordată conflictului în conceptualizarea relațiilor internaționale nu este aleatorie, însă demonstrează și că ea nu este absolut necesară. Schimbând perspectiva de abordare, se poate schimba și paradigma de abordare. A doua modificare în grila de abordare a relațiilor internaționale a fost constatarea creșterii interdependenței economice în perioada postbelică, care a dus și la creșterea costurilor conflictului, acționând ca element inhibtor al acestora (evident, nu la modul absolut). Așa se face că, în lumea de astăzi, cooperarea și conflictul pot fi considerate, într-adevăr, ca și coordonatele esențiale, deși antagonice, ale abordărilor în relațiile internaționale, însă atractivitatea lor pentru construirea unor paradigme de abordare este comparabilă.

În schimb, perspectiva schmittiană privilegiază la modul absolut ideea de conflict și o ignoră complet pe cea de cooperare. Nu îmi pun problema de a evalua argumentele lui Schmitt pe baza unor date și dezvoltări teoretice care nu erau disponibile în perioada în care a scris. Însă teoria sociologică weberiană a ideal-tipurilor era deja binecunoscută. Conflictul și cooperarea puteau fi deja conceptualizate ca ideal-tipuri comportamentale, puncte terminus ale unui spectru al comportamentelor reale, care pot combina elemente ale celor două ideal-tipuri. În schimb, Schmitt a optat pentru o distincție de tip binar cu termeni care se auto-exclud și, mai mult decât atât, a impus o ierarhie clară între cei doi termeni (conflictul prevalează asupra cooperării). Această opțiune teoretică liminară îi pre-determină oarecum concluzia.

Un ultim argument din teoria relațiilor internaționale. Am văzut că Schmitt plasează fundamentul „politicului” în relațiile internaționale (dominate de conflict, în viziunea sa) și apoi îi extrapolează condițiile în sfera politicii „interne”. Însă transpunerea tale quale între două sisteme cu caracteristici diferite este problematică. Acest aspect a fost sesizat în teoria relațiilor internaționale chiar de către un neo-realist, Kenneth Waltz, care a criticat abordarea liberală exact din acest unghi: acuzația sa a fost aceea că transpunerea principiilor liberale din politica internă în politica internațională nu este posibilă întrucât politica internă și cea internațională au trăsături sistemice deosebite (pe lângă asemănări). De aceea, orice „import” teoretic între cele două arii trebuie tratat cu circumspecție și adaptat. Aceeași critică poate fi adusă, schimbând doar direcția de argumentare, și perspectivei schmittiene.

Este interesant de analizat și felul în care argumentul lui Schmitt se raportează la putere. Să notăm mai întâi că Schmitt nu atribuie conceptului de „putere” o semnificație particulară în acest text (spre deosebire de realiștii din relațiile internaționale, pentru care conceptul este central). Însă este neîndoielnic că „puterea” se întrezărește în fundal de fiecare dată când Schmitt vorbește despre suveran și despre decizia acestuia de a identifica inamicul și de a ordona anihilarea sa. Pentru că la baza acestei decizii nu stă altceva decât puterea suveranului. În schimb, Schmitt folosește termenul mult îndulcit de „protecție”. Reluând o frază din Hobbes, Schmitt reamintește că orice ordine se întemeiază pe „protecție și obediență”. Protectorul (adică suveranul) este cel care decide cine este dușmanul și ordonă supușilor să lupte împotriva lui, însă tot el îi și protejează pe supuși (se poate înțelege că de alți dușmani sau de alte probleme). Schmitt reamintește adagiul protego ero obligo, ignorând însă că, potrivit acestuia, protecția precedă obligarea, pe când în paradigma schmittiană, obligarea precedă protecția. Desigur că puterea este ambivalentă, este și „bună”, și „rea”. Însă dacă liberalii pun accentul pe puterea „rea”, Schmitt alege să privească doar partea benignă a puterii. Aici, parti-pris-ul argumentului său este foarte vizibil. Fără a o spune direct, în cadrul opoziției dintre obediență și libertate, Schmitt se situează fără nicio rezervă de partea obedienței. Pentru un liberal nici nu este nevoie de mai mult pentru a-l percepe pe Schmitt ca adversar (chiar dacă nu ca pe un dușman, în termenii săi).

În sfârșit, câteva cuvinte despre elementele juridice menționate în eseu. Deși Schmitt s-a considerat în primul rând jurist, Conceptul politicului este o lucrare de filozofie politică, iar ponderea alocată domeniului juridic este relativ redusă. Cu toate acestea, în secțiunea dedicată criticii liberalismului, Schmitt se referă și la supremația dreptului, pe care o consideră o „utilizare a dreptului în scop politic”. Schmitt consideră că putem înțelege dreptul în două sensuri. Primul este dreptul pozitiv actual, iar pornind de la acest înțeles supremația dreptului nu ar însemna decât legitimizarea statu quo-ului politic, adică un instrument de apărare a celor a căror putere politică sau avantaj economic este protejată de drept. Influența marxistă este vizibilă aici și explică, poate, și apetența pentru Schmitt a gânditorilor de stânga marxiști și post-marxiști. Cel de-al doilea sens în care poate fi înțeles dreptul este acela de „drept superior” dreptului pozitiv, de tipul dreptului natural. În acest al doilea sens, supremația dreptului nu ar fi altceva decât o armă în lupta politică utilizată de un grup care provoacă grupul dominant din punct de vedere politic. Cred că aceste considerații pun în lumină cel mai bine limitele argumentului lui Schmitt și, în general, ale oricărei perspective maniheiste și excesiv de simplificatoare.

Cu siguranță că dreptul pozitiv al unui stat poate avea drept efect și protejarea privilegiilor grupului politic aflat la putere, dar nu este necesar ca aceste efecte să fie și singurele, și nici măcar cele mai importante. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că invocarea unui drept „superior” (fie el drept natural sau, de ce nu, principiile fundamentale ale Constituției) poate fi și o armă de luptă politică, un suport al revendicărilor politice, dar, din nou, nu este necesar să fie așa. Pe lângă asta, rule of law avea deja o semnificație foarte bine stabilită în sistemele juridico-politice anglo-saxone, iar Schmitt era un bun cunoscător al acestora. Fără a intra în prea multe nuanțări, rolul lui rule of law era acela de a oferi predictibilitate și stabilitate efectelor legii, adică ale dreptului pozitiv. Predictibilitate și stabilitate pentru destinatarii legii, pentru indivizi, pentru cei fără putere politică. Însă aceștia nu intră în sfera de preocupare a lui Schmitt. Perspectiva sa este centrată, ca și până atunci, pe cei care dețin puterea și pe cei care o revendică. Pentru aceștia, dreptul și o eventuală „supremație” a sa sunt doar arme de atac sau de apărare. Schmitt ignoră ceea ce numim „sferă privată”, iar sfera publică pare a fi pentru el doar un spațiu al conflictului continuu, care poate fi mai intens sau mai puțin intens. Însă cea de-a doua ipoteză, cea a conflictului mai puțin intens, pare, de asemenea, să nu îl preocupe în mod serios, după cum o și recunoaște de altfel.

Cam astea sunt primele reflecții ale unui liberal la prima lectură a celui mai cunoscut text al lui Carl Schmitt. Deși este bine, pe cât posibil, să menținem o distanță între persoană și operă, în cazul lui Schmitt, aș vrea să închei amintind o întâmplare personală a acestuia și veți vedea de ce. După victoria aliată din 1945, Carl Schmitt a fost arestat și anchetat în vederea formulării unei acuzații împotriva sa în cadrul faimosului Proces de la Nürnberg. Poziția lui Schmitt față de această acțiune judiciară în general a fost una în concordanță cu ceea ce scrisese deja în Conceptul politicului: o acțiune de răzbunare a statelor victorioase în război mascată sub forma unui proces-spectacol moralizator[6]. Interesant este că anchetatorul său era un jurist liberal născut și educat în Germania, de origine evreiască, apoi emigrat în Statele Unite după ascensiunea nazistă, Robert Kempner. În urma anchetei, s-a renunțat la acuzațiile împotriva lui Schmitt, care a fost eliberat. Nu putem decât să speculăm asupra poziției subiective a lui Kempner când a fost de acord să se renunțe la punerea sub acuzare a lui Carl Schmitt. Este oare posibil să fi dorit să-i demonstreze lui Schmitt că moralitatea liberală era mai mult decât pretinsese acesta? Și dacă așa ar fi fost, să fi înțeles Carl Schmitt mesajul? Evoluția vieții sale ulterioare pare să sugereze contrariul. În orice caz, această întâlnire între două persoane atât de diferite, reprezentând orientări atât de diferite, are o încărcătură simbolică aparte. Ea are darul de a pune în scenă în mod convingător chiar ideea de conflict, centrală, după cum am văzut în lucrarea lui Schmitt. Iar conflictul dintre liberalism și gândirea schmittiană scoate în evidență, după cum spuneam, contradicția internă cea mai importantă a liberalismului, exprimată în întrebarea: câtă libertate trebuie recunoscută dușmanilor libertății? Cu privire la aceasta, cred că Schmitt ar fi putut să le dea câteva sfaturi bune liberalilor. Poate că ar fi amintit principiul reciprocității și le-ar fi spus: „tot atâta câtă v-ar da ei vouă, dacă situația ar fi inversă”. În vremuri grele, deci excepționale, o doză de „schmittianism” le-ar putea prinde bine liberalilor.


[1] Schmitt exclude explicit sfera militară din cea politică. Politicul acoperă decizia de a face război, pe când sfera militară privește purtarea acestuia, adică executarea decizei.
[2] De altfel, într-un context ușor diferit dar în același text, Schmitt își asumă deschis perspectiva „omului rău” (ca și Hobbes, de altfel), pe care o numește „profesiune de credință antropologică”.
[3] Binecunoscuta definiție a lui Dahl („politica este procesul care determină alocarea autoritară a valorilor”) are în comun cu cea a lui Schmitt elementul de autoritate, nu însă și raportarea exclusivă la grup (și nu la indivizii din grup), și nici raportarea exclusivă la război (printre valorile alocate se numără și securitatea, poate chiar în primul rând, dar nu exclusiv).
[4] Influența intelectuală lui Carl Schmitt asupra lui Hans Morgenthau, părintele-fondator al curentului realist, este unanim recunoscută (în ciuda faptului că Morgenthau nu i-a împărtășit opiniile politice și a fost unul dintre juriștii eminenți care au emigrat după ascensiunea nazismului).
[5] În această lumină, înțelegem mai bine și critica schmittiană a liberalismului (vezi partea I a acestui comentariu aici). Această critică poate părea contraintuitivă pentru cineva care are în vedere liberalismul doar în politica internă. Însă Schmitt critica liberalismul atât în politica internă, cât și în cea internațională, iar argumentele împotriva sa vizează ambele zone.
[6] Această perspectivă reiese din însemnările sale private din perioada respectivă și, evident, nu a fost inclusă în explicațiile și apărările susținute în fața anchetatorilor. Vezi A. Hussain, A. von Bogdandy, Carl Schmitt’s International Thought and the State, MPIL Research Series no. 2018-34, p. 4.


Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate