Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Dualismul persoană fizică – persoană juridică în cazul răspunderii penale
03.05.2019 | Florin BOBEI

Florin Bobei

Florin Bobei

I. Cadrul general al problemei în dreptul intern

Spațiul juridic românesc nu a cunoscut până de curând o dezbatere extinsă în ceea ce privește răspunderea penală a persoanei juridice. Într-adevăr, încă dinainte de intrarea în vigoare a Codului penal actual și, mai cu seamă, de la momentul consacrării exprese a acestei instituții în dreptul intern, au apărut studii de specialitate care au tratat amănunțit problemele care ar fi putut apărea ca urmare a noutății legislative. Însă, chiar și în atare condiții, lipsa unei jurisprudențe care să valorifice instituția a dus la o oarecare lipsă de „miză” a discuțiilor. Această problemă a început treptat să se estompeze odată cu noua direcție spre care jurisprudența s-a îndreptat, mai exact către consolidarea răspunderii penale a persoanei juridice ca instituție juridică distinctă în dreptul românesc.

În privința cumulului dintre răspunderea penală a persoanei juridice și cea a persoanei fizice, discuțiile pe marginea art. 135 C. pen. au devenit tot mai interesante. Ca în multe alte cazuri, s-au conturat două opinii pe marginea acestui subiect. Într-una dintre opinii[1], se interpretează că vinovăția persoanei juridice este dependentă de vinovăția persoanelor fizice care participă[2] la comiterea faptei. Această interpretare apare pe fondul mai larg al opiniei conform căreia pentru angajarea răspunderii penale a persoanei juridice ar fi necesară existența unei răspunderi penale a persoanei fizice care să acționeze pentru cea dintâi. Totuși, este de amintit faptul că autorii nu condiționează răspunderea persoanei juridice de existența aceleiași forme de vinovăție cu cea a persoanei fizice, ci, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens, expun o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 135 C. pen. care să ducă la concluzia aminită mai sus. În cadrul acestei teorii, s-a conturat o opinie[3] care ar restrânge și mai mult câmpul de aplicare al art. 135, respectiv cea potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice și, implicit, vinovăția acesteia depind de reținerea unei vinovății a persoanei fizice cu funcție de conducere.

În opinia contrară[4] și majoritară, vinovăția persoanei juridice nu este condiționată de existența unei vinovății a persoanei fizice agent[5] al celei dintâi. Cu atât mai mult, acest agent al persoanei juridice nu trebuie să fie în mod necesar un reprezentant legal și nu trebuie să dețină o funcție de conducere, legea neimpunând aceste condiții. Prin urmare, fiind vorba despre o răspundere generală, raportat la dispozițiile art. 135 C. pen., nu poate fi limitată printr-o interpretare restrictivă nici sfera persoanelor care pot atrage răspunderea penală a persoanei juridice, nici existența unui element subiectiv autonom al acesteia în raport de elementul persoanei fizice.

II. Cumulul răspunderii penale între persoana juridică și persoana fizică din perspectiva laturii obiective

Problema coexistenței a două răspunderi penale în această situație s-a pus mai întâi cu prin prisma laturii obiective a infracțiunii. Aceasta deoarece evidența realității concrete, în care orice infracțiune se materializează, obligă mai întâi la analiza factorului material în dauna celui moral. Deși în prezent problema este rezolvată, existând o opinie consolidată în sensul în care o persoană juridică poate săvârși elementul material al unei infracțiuni, o lungă perioadă aceasta a suscitat discuții numeroase. Astfel, argumentul cel mai puternic în favoarea incapacității persoanei juridice de a acționa s-a născut tocmai din definiția persoanei juridice, anume din caracteristica esențială a acesteia de „ficțiune juridică”. Persoana juridică nu poate acționa în sens penal din cauza existenței sale abstracte care nu este compatibilă cu forma materială a unei infracțiuni[6]. Mai mult, pe această linie de gândire s-au dezvoltat și alte teorii, printre care cea mai convingătoare a fost cea a incapacității penale de acțiune a persoanei juridice, dezvoltată în Franța. Susținătorii[7] acestei teorii argumentau această incapacitate atât pe latura obiectivă, cât și pe latură subiectivă.  Pe latură obiectivă, se suținea că există o imposibilitate a persoanei juridice de a acționa deoarece acțiunea propriu-zisă va fi săvârșită întotdeauna de către persoane fizice, de multe ori fiind vorba despre o acțiune colectivă a mai multor persoane. Această acțiune nu poate fi imputată persoanei juridice deoarece ea aparține persoanelor fizice, iar nu persoanei juridice care nu poate avea obligații în sens penal.

În ciuda acestor argumente, la momentul actual este acceptat că persoanei juridice i se pot atribui acțiuni sau inacțiuni care să constituie element material al infracțiunii. Ceea ce a rămas relevant din teoriile expuse anterior este că, într-adevăr, poate fi extrem de dificil de demonstrat legătura dintre acțiune și persoana juridică care prezumtiv o comite, în special din cauza faptului că aceasta acționează asupra realității exterioare prin „intermediari” persoane fizice. Această idee a fost denumită în doctrina franceză drept substratum humain, fiind celebră în acest sens o afirmație făcută la mijlocul secolului trecut – „L’existence, à la base de la responsabilité pénale des personnes morales, d’un substratum humain, est à mes yeux un fait essentiel[8]. Totuși, în pofida acestor dificultăți teoretice, din punctul meu de vedere nu poate fi criticată soluția instituirii unei răspunderi penale a persoanei juridice deoarece aceasta (soluția legislativă, iar nu răspunderea în sine) se fundamentează pe rațiuni utilitariste. Aceasta presupune că cel mai important argument care poate fi luat în considerare este cel al utilității unei răspunderi penale a persoanei juridice și al neajunsului lipsei acestei răspunderi raportat la epoca actuală. Din punct de vedere teoretic, ideea necesității unui substratum humain este încă de actualitate, dar nu trebuie interpretată în sensul că acțiunea completă a unei persoane fizice va fi, în mod necesar, și acțiunea care să reprezinte elementul material al infracțiunii. Ceea ce interesează este ca verbum regens să fie suficient de bine individualizat pentru a putea fi reproșat persoanei juridice, chiar dacă el poate fi compus, în concret, din acte conjugate sau disipate ale agenților acesteia care doar împreună să producă urmarea imediată a infracțiunii. Pentru că o atare operațiune de individualizare a faptei poate fi dificilă, au apărut teorii care să „ajute” în acest sens prin stabilirea, drept criterii în funcție de care să se poată realiza această operațiune, a condițiilor săvârșirii elementului material în profitul persoanei juridice sau în interesul social al acestora[9]. Această soluție a fost preluată, cu unele nuanțe, și de către legiuitorul român, dar nu ca o condiție atașată elementului material al infracțiunii, ci ca o condiție generală de răspundere penală a persoanei juridice.[10]

III. Cumulul răspunderii penale între persoana juridică și persoana fizică din perspectiva laturii subiective

Problema suprapunerii a două elemente subiective diferite raportat în întregime sau în parte la aceeași acțiune a pus dificultăți mai mari decât chestiunea precedentă. Inițial, similar imposibilității imputabilității materiale, și în cazul laturii subiective se argumenta în sensul că persoana juridică nu poate avea o voință delictuoasă deoarece acest tip de voință este specific doar ființelor umane, care prezintă un substrat moral ce le ghidează comportamentele[11]. În alte cuvinte, o entitate abstractă creată artificial nu poate avea vinovăție în sens penal, chiar dacă deține drepturi și obligații civile. Pe această linie de gândire se spune că persoanei juridice nu i se poate aduce un reproș moral, ca un argument în plus pentru concluzia lipsei vinovăției. Nu sunt de acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate care susțin că faptele persoanei jurdice sunt reprobabile moral, iar aceasta ar constitui un argument în favoarea existenței laturii subiective[12]. Din punctul meu de vedere, problema moralității unor fapte este intim legată de persoana fizică care le comite. Astfel, exemplul oferit nu este convingător și cu atât mai puțin suficient pentru a întemeia respectiva concluzie, faptul că opinia publică blamează o persoană juridică pentru săvârșirea unei fapte  nu este un veritabil reproș la adresa entității abstracte, ci mai degrabă la adresa unor persoane fizice care acționează prin intermediul celei dintâi. Așadar, deși latura subiectivă există, ea nu se poate întemeia pe un reproș de natură morală la adresa persoanei juridice.

Ca răspuns la curentul doctrinar mai sus amintit, au apărut mai multe teorii care au încercat să fundamenteze teoretic existența unui element subiectiv al persoanei juridice. Din perspectiva acestui demers, este necesară amintirea câtorva dintre aceste teorii deoarece adoptarea uneia sau alteia dintre ele are influență asupra problemei analizate.

1. Teorii specifice unui model restrictiv de răspundere

Prima dintre opinii, care a răspuns acestei întrebări, s-a format în cadrul susținătorilor teoriei identificării. Astfel, vinovăția persoanei juridice trebuie să fie aceeași cu cea a persoanei fizice care acționează în concret, întrucât reprezentanții primei nu reprezintă entități distincte, ci formează ei înșiși persoana jurdică. Așadar, în concepția acestor autori, persoana juridică nu poate fi privită separat de organale sale, ea formând un tot indivizibil cu acestea. Această teorie, apărută în Marea Britanie, a fost adoptată de jurisprudența engleză, existând numeroase spețe în care instanțele engleze s-au pronunțat în acest sens[13].

Asemănătoare acestei teorii este și cea a răspunderii indirecte a persoanei juridice, teorie dezvoltată în Franța. Această teorie explică vinovăția persoanei juridice prin ricoșeu, organele de conducere și entitatea legală nefăcând corp comun, ci existând un „transfer” de element subiectiv între acestea.

Chiar dacă se bucură de popularitate, opiniile mai sus amintite sunt criticabile din mai multe puncte de vedere[14]. Principalul punct forte al acestor teorii este acela de a ușura pentru judecător operațiunea de stabilire a vinovăției întrucât acesta nu este nevoit a stabili elementul subiectiv al unei abstracțiuni, ci va realiza identificarea acestuia în cazul persoanei fizice, ca mai apoi să realizeze un transfer al vinovăției de la persoana fizică înspre persoana juridică. În acest sens, această viziune oarecum pragmatică, are marele avantaj de a face mult mai previzibilă stabilirea vinovăției în cazul persoanelor juridice. În ciuda acestor avantaje, lipsul acestor opinii rezidă într-o aplicare defectuoasă a teoriei generale a vinovăției la instituția persoanei juridice. Cu alte cuvinte, complexitatea vieții societare în general atrage după sine necesitatea unei atenții sporite în adaptarea unor concepte care nu au fost create special pentru persoana juridică. În general, exemplele de spețe în care acest gen de teorii își arată limitele sunt cele care implică persoane juridice mari, a căror structură internă este complexă. Cum s-ar putea stabili vinovăția persoanei juridice într-o situație în care o fapta relevantă penal se produce ca urmare a inexistenței unei proceduri de control pentru acțiunile care au determinat producerea rezultatului? În aceste situații este dificil de stabilit o formă vinovăție a unui organ de conducere deoarece inexistența unor proceduri duce, de multe ori, la lipsa de vinovăție a persoanelor fizice privite individual, culpa fiind mai degrabă „colectivă”. În aceste situații, nu există o singură persoană fizică vinovată pentru întreaga faptă, rezultatul fiind produs ca urmare a diferitelor acțiuni sau inacțiuni ale mai multor persoane care împreună oferă relevanță penală acestei fapte. Prin urmare, dezorganizarea la nivel intern este imputabilă persoanei juridice, vinovăția acesteia existând distinct de răspunderea persoanelor fizice.

Lipsa de rigurozitate a teoriilor se justifică, deci, prin faptul că, pe de-o parte, acțiunile persoanei juridice nu au la bază, de cele mai multe ori, voința unei singure persoane fizice. Astfel, acțiunile care întrunesc condițiile elementului material al infracțiunii se nasc ori sunt reprezentate de diferite acțiuni sau inacțiuni ale mai multor agenți ai persoanei juridice, care pot acționa fiecare cu vinovății diferite. Pe de altă parte, există o culpă distinctă a persoanei juridice pentru lipsa de control asupra prepușilor săi, ceea face ca fapta acestora să poată fi imputată entității legale din punct de vedere subiectiv. În aceste condiții, este dificil de acceptat teza conform căreia există o identitate între cele două planuri ale elementului subiectiv, existând mai multe argumente substanțiale în favoarea opiniei care, deși nu le separă pe acestea două, arată că vinovăția persoanei juridice ia naștere în mod distinct și autonom în baza faptelor uneia sau mai multor peroane fizice, fără a exista  identitate între cele două elemente subiective. În ciuda acestor critici, dar și a formulării dispozițiilor art. 135 C. pen., există hotărâri în care pare a se argumenta în favoarea acestor teorii. De pildă, într-o decizie[15] a Curții de Apel Bacău, analizându-se condițiile răspunderii penale a persoanei juridice pentru infracțiunile de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă și ucidere din culpă, instanța argumentează în sensul că „Inculpatul PGF fiind chiar un organ al entității, vinovăția sa va fi și vinovăția persoanei juridice. Existența și forma cerută de lege a vinovăției va fi stabilită pentru persoana juridică în măsura în care se va regăsi în sarcina organului acesteia.” Deși, aparent, instanța aplică teoria identificării pentru stabilirea vinovăției persoanei juridice, în opinia mea este vorba doar despre o eroare derivată dintr-o argumentare incompletă. Este cazul acelei situații în care vinovăția persoanei juridice coincide cu cea a organelor de conducere întrucât elementul material este comis prin intermediul acestora din urmă. Însă chiar dacă elementele subiective pot coincide, aceasta nu justifică adoptarea unui model restrictiv de răspundere, iar pentru a înlătura acest dubiu, argumentarea instanței ar fi trebuit să fie mai riguroasă. Continuarea motivării arată în mod cert că instanța nu a intenționat să folosească drept model teoria identificării întrucât stabilește că „prin introducerea răspunderii colective nu trebuie să se creeze un ecran de impunitate pentru individul sau indivizii care au comis fapte penale în calitate de autor complice sau instigator, iar pe de altă parte identificarea și condamnarea unei persoane fizice nu este o condiție obligatorie pentru angajare a răspunderii persoanei juridice.” Deși folosirea sintagmei „răspundere colectivă” poate fi criticabilă, argumentarea este în concordanță cu opinia doctrinară majoritară.

2. Teorii specifice unui model extensiv de răspundere

Criticile teoriilor anterioare au stat la baza formării unei alte teorii care justifică autonomia elementului subiectiv, și anume teoria culpei în organizare.

Această teorie încearcă să explice vinovăția prin modul de organizare al persoanei juridice, care, în unele cazuri se perpetuează spre o adevărată cultură organizațională care favorizează săvârșirea infracțiunilor. Teza expusă de susținătorii acestui sistem se bazează pe faptul că persoana juridică trebuie să răspundă pentru acțiunile agenților săi care sunt urmare a faptului că persoana juridică, prin organele sale, nu a luat anumite măsuri de precauție în ceea ce privește activitatea desfășurată de aceștia[16]. Cu alte cuvinte, din lipsa unui control al persoanei juridice asupra activității reprezentanților sau prepușilor săi face ca răspunderea penală să-i poată fi angajată. Însă nu fapta agenților persoanei juridice va fi fapta acesteia din urmă, ci o acțiune sau inacțiune anterioară a persoanei juridice situată la un moment anterior comiterii faptei de către persoanele fizice, dar care a creat premisele pentru săvârșirea acestei fapte. Acest model este explicat și aplicat foarte bine într-o decizie[17] a Curții de Apel București în care o persoană juridică a fost condamnată pentru trafic de droguri. Pentru a stabili vinovăția persoanei juridice, Curtea confirmă soluția instanței de fond rezultată din aplicarea teoriei culpei în organizare în cazul unei infracțiuni intenționate, arătând că „Referitor la elementul subiectiv, pentru a fi reținută vinovăția în sarcina unei persoane juridice în cazul săvârșirii unei infracțiuni intenționate este necesar ca aceasta să fi autorizat sau permis, în mod expres sau tacit, comiterea infracțiunii respective. Pentru determinarea elementului subiectiv în cazul persoanei juridice se va avea în vedere, în primul rând, poziția subiectivă a organelor de conducere a entității colective. Astfel, infracțiunea poate avea la bază fie o decizie adoptată intenționat de persoana juridică, fie o neglijență a acesteia, neglijență ce poate consta, spre exemplu, într-o organizare internă deficitară, în măsuri de securitate insuficiente sau în restricții bugetare nerezonabile ce au creat condițiile comiterii infracțiunii.” Mai departe, pe baza acestor premise, instanța concluzionează că „În prezenta cauză se constată faptul că asociați ai societății inculpate în cauză sunt inculpatul MM, numitul BP ce este urmărit penal pentru comiterea aceleiași infracțiuni în calitate de autor de către autoritățile judiciare italiene și numita MR-M, fiica inculpatului MM. În aceste condiții, în mod evident organul de conducere al societății inculpate a autorizat sau permis (în cazul asociatului MR-M) în mod expres comiterea infracțiunii respective.” Raționamentul instanței arată că motivarea unor soluții de condamnare a persoanei juridice pentru infracțiuni la care elementul subiectiv al acestora coincide cu cel al organelor de conducere nu trebuie să se rezume la a se afirma că cele două elemente coincid, ci trebuie, la fel ca în cazul infracțiunilor din culpă, să se facă aplicarea modelului de răspundere amintit mai sus. O astfel de abordare ar duce la evitarea oricăror confuzii cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 135 C. pen. de către judecător.

Ceea ce încerc să demonstrez prin expunerea acestor teorii este certitudinea posibilității existenței a două vinovății diferite, indiferent de modul teoretic în care acestea sunt justificate. Această certitudine a fost transpusă expres în legislația română în art. 135 alin. 3 C. pen., care prevede că „Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”. Mai mult, luând în considerare că, în dreptul nostru, răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere generală, directă și personală, vinovăția persoanei juridice poate fi concurentă cu vinovăția oricărei persoane fizice care acționează în cadrul celei dintâi întrucât dispozițiile legale nu limitează sfera persoanelor care pot angaja această răspundere.

Din concluzia intermediară expusă anterior derivă, în mod logic, o concluzie și mai importantă, anume că vinovăția persoanei juridice nu este condiționată de existența unei vinovății a unei persoane fizice. Aceasta deoarece odată ce e stabilit că cele două laturi subiective sunt distincte și autonome, ele nu sunt condiționate de existența uneia dintre ele. Dincolo de această inferență, concluzia poate fi explicată și prin modul de stabilire a vinovăției. Într-adevăr, în situația adoptării teoriei identificării ori a teoriei răspunderii indirecte, nu ar fi fost posibilă o astfel de soluție deoarece în acest caz operațiunea de stabilire a vinovăției presupune un transfer de la persoana fizică reprezentant către persoana juridică. De asemenea, pe același raționament, orice altă teorie care ar impune analiza cu întâietate a laturii subiective a persoanei fizice este incompatibilă de plano cu soluția de mai sus. În schimb, adoptarea altei viziuni cu privire la modul în care se stabilește vinovăția persoanei juridice, deschide calea spre această concluzie. Din punctul meu de vedere, raportat la dispozițiile art. 135 C. pen., teoria culpei în organizare este cel mai bun model de stabilire a vinovăției persoanei juridice în sistemul nostru de drept. Ori, după cum am explicat mai sus, în cadrul acestui model nu este necesară analiza eventualelor elemente subiective ale persoanelor fizice participante, ci stabilirea vinovăției se face direct în privința persoanei juridice. Prin urmare, persoanele fizice participante pot acționa fără vinovăție.

IV. Analiza opiniilor favorabile unei interpretări restrictive a art. 135 C. pen.

În literatura de specialitate există opinii[18], după cum aminteam în debutul articolului, care susțin o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 135 C. pen. Astfel, conform acestor opinii, răspunderea penală a persoanei juridice ar putea fi atrasă doar prin intermediul organelor de conducere sau reprezentanților acesteia. Argumentația lor se bazează, în esență, pe faptul că persoana juridică este strâns legată de organele sale de conducere, acestea din urmă exprimând voința celei dintâi de a acționa.

Nu pot împărtăși acest punct de vedere din două motive principale. În primul rând, dispozițiile art. 135 C. pen. nu impun condiția săvârșirii faptei de către organele de conducere sau reprezentanții persoanei juridice. Adăugarea acestei condiții pe cale de interpretare este exagerată și nu are susținere în textul legal. În schimb, interpretarea literală și istorico-teleologică a prevederilor legale conduc, în mod cert, la concluzia contrară întrucât, inițial, așa cum și autorii citați arată, prin legea 301/2004[19] s-a instituit răspunderea penală a persoanei juridice care nu se regăsea în Codul penal din 1969. În această lege se instituia și condiția săvârșirii faptei de către organele sau  reprezentanții persoanei juridice, însă intrarea în vigoare a actului normativ a fost amânată. Ca urmare a acestei întârzieri, prin legea 278/2006[20] se instituie distinct răspunderea penală a persoanei juridice, însă cu eliminarea condiției amintite mai sus. În Codul penal actual această soluție s-a menținut. Așadar, având în vedere aceste modificări legislative, se poate interpreta în mod rezonabil că voința legiuitorului este în sensul unei răspunderi mai extinse a persoanei juridice.

În al doilea rând, autorii susțin, deși nu în mod explicit, adoptarea teoriei identificării sau răspunderii prin ricoșeu drept model de stabilire a vinovăției. Nu o să reiau toate considerațiile pentru care aceaste teorii nu sunt în concordanță cu soluția din legislația noastră, dar trebuie menționat că restrângerea persoanelor care să atragă răspunderea penală a persoanei juridice la organele de conducere ale acesteia a fost criticată de-a lungul timpul din cauza faptului că, în acest fel, persoana juridică poate eluda răspunderea penală prin reorganizarea sa în așa fel încât acțiunile delictuoase să nu fie realizate de către organele sale[21]. Spre exemplu, cel mai ușor mod de eludare în cazul persoanelor juridice mari este cel al structurării interne în multe compartimente, lucru care face greu de realizat controlul deciziilor de către organele de conducere. De asemenea, delegarea de sarcini din partea organelor de conducere poate pune probleme din perspectiva stabilirii unei vinovății în sarcina acestora. Din această perspectivă, această teorie este riscantă și nu prezintă suficiente garanții pentru a fi preferată.

S-a mai susținut, de asemenea, că nu se poate admite ca vinovăția persoanei juridice să fie stabilită în lipsa unei vinovății a persoanei fizice organ de conducere deoarece „o asemenea concepție neagă chiar fundamentele personalității juridice și transformă răspunderea penală a persoanei juridice într-o răspundere obiectivă, consecință extrem de periculoasă pentru existența statului de drept[22]. Din punctul meu de vedere, acest tip de opinii ar putea fi susținute cu succes în cadrul modelelor de răspundere care implică ori identificarea persoanei juridice, din punct de vedere al actului material, cu organele sale de conducere, ori răspunderea indirectă a persoanei juridice, după cum am afirmat mai sus. În schimb, având în vedere că sistemul nostru de drept nu a adoptat niciuna dintre aceste teorii, ci a consacrat un model extensiv de răspundere penală a persoanei juridice, încercarea de a argumenta în sensul restrângerii respectivului model prin introducerea de condiții suplimentare ar trebui sprijinită de argumente foarte puternice. Prin urmare, plecând de la premisa că, în ciuda criticilor aduse fiecărui model de răspundere, nu se poate susține în mod pertinent că există un model mai bun decât celelalte, evidența faptului că soluția legislativă din art. 135 C. pen. indică o compatibilitate perfectă cu modelul organizațional de răspundere, reprezintă un argument serios în infirmarea opiniilor amintite mai sus.

În opinia citată anterior[23] se găsește totuși un argument puternic în defavoarea tezei unei răspunderi penale mai largi a persoanei juridice, anume faptul că nu se poate accepta ca răspunderea penală să fie angajată în condiții mai „laxe” decât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, din moment ce răspunderea civilă este una mai puțin severă. Într-adevăr, Codul civil instituie alte criterii de apreciere a răspunderii persoanei juridice, art. 219 adoptând o terorie organicistă[24] în materia răspunderii pentru fapta proprie. Astfel, în ceea ce privește răspunderea delictuală, organele de conducere sunt singurele susceptibile să angajeze persoana juridică în nume propriu. Faptele prepușilor pot fi valorificate doar prin intermediul răspunderii pentru fapta altuia prev. de 1373 C. civ. Din analiza celor două Coduri se poate observa că legiuitorul a adoptat modele diferite de răspundere, iar această soluție poate fi, pe bună dreptate, criticabilă. Însă argumentul inechității soluției legislative nu cred că poate fi un vertiabil temei pentru remodelarea jurisprudențială a răspunderii penale a persoanei juridice, incoerența unor legi rămânând, în principiu, în competența de rectificare a legiuitorului. Așadar, deși sunt de acord cu această din urmă critică, cred că ea nu poate fi admisă ca o sugestie de interpretare a dreptului pozitiv actual, ci mai degrabă ca o propunere de lege ferenda.

Nu în ultimul rând, critica[25] adusă unei decizii a Curții de Apel Constanța prin care o persoană juridică a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă este discutabilă. În discordanță cu criticile autorilor citați, în opinia mea raționamentul instanței a fost unul corect, aceasta expunând în argumentație toate principiile incidente într-o asemenea problemă, respectiv analiza culpei persoanei juridice prin raportare la lipsa luării unor măsuri de siguranță atât de către organele de conducere, cât și de către angajații acesteia, posibilitatea cumulului celor două forme de răspundere, autonomia elementelor subiective și necesitatea existenței unui substratum humain. Totuși, s-a susținut că raționamentul instanței ar fi contradictoriu, afirmație bazată pe două secvențe din argumentarea acesteia. Astfel, pe de-o parte, instanța a afirmat că ”răspunderea persoanei juridice se circumscrie condițiilor de ordin subiectiv ale faptei comise, ce nu pot fi analizate decât prin raportare la comportamentul persoanelor fizice, care au și acționat în realizarea obiectului de activitate al inculpatei, fie și într-o modalitate omisivă”, iar pe de altă parte, aceasta a stabilit că „atitudinea culpabilă a persoanei juridice decurge din lipsa de supraveghere și control, ce a făcut posibilă săvârșirea din culpă a infracțiunii respective, fără însă ca aceasta să presupună existența unei infracțiuni din partea unei persoane fizice, cele două forme de răspundere păstrându-și autonomia și nefiind condiționate una de cealaltă”. Nu consider că există o contradicție între cele două afirmații deoarece acestea nu se referă la aceeași idee. În prima afirmație se stabilește, cu titlu de principiu, necesitatea existenței unui comportament uman, deci a unui substratum humain, prin intermediul căruia să fie realizat elementul material și, deci, să poată fi analizată și latura subiectivă. Afirmația instanței nu are sensul de dependență între latura subiectivă a persoanei juridice și cea a persoanei fizice, cea de-a doua frază din argumentație venind să clarifice acest aspect. Așadar, cele două părți din raționamentul expus mai sus sunt complementare, nicidecum contradictorii.

V. Concluzii

Rolul acestui demers nu a fost acela de a ajunge la o concluzie definitivă, ci de a așeza această problemă, a cumulului celor două tipuri de răspundere penală, într-un context mai larg. Chiar dacă în spațiul juridic autohton problema a început a fi discutată de puțin timp, în spațiul european ea este aproape epuizată. Din acest punct de vedere, opiniile, în mod fatal, se vor repeta, unul dintre rolurile noastre fiind acela de a arunca un ochi la ceea ce deja s-a afirmat și ceea ce a fost deja consolidat prin acceptare de către comunitatea științifică. În același timp, cred că concluziile mele ar trebui structurate pe două planuri, această metodă fiind utilă în analiza oricărei probleme juridice. Astfel, pe de-o parte există concluzii aferente analizei conceptuale a problemei, adică aceea care excede unui anumit spațiu juridic, fiind cea care analizează un concept juridic fără raportare la o structură pozitivă dintr-un anumit moment. Concluziile, în acest caz, nu pot fi foarte riguroase deoarece chestiunea stabilirii unui model de răspundere penală a persoanei juridice care să fie preferabil celorlalte necesită o analiză mai profundă. Însă, ceea ce reiese din argumentele expuse în acest demers este că un model extensiv de răspundere penală este mai avantajos decât unul restrictiv. Prin urmare, cel puțin din acest punct de vedere, persoana fizică nu ar trebui să condiționeaze răspunderea persoanei juridice decât prin acțiunea sau inacțiunea sa în sens material, fără a exista și o condiționare în sens subiectiv. De altfel, acesta este și sensul expresiei substratum humain.

Pe de altă parte, există concluzii aferente analizei pozitiviste a problemei, prin care am încercat să decelez modelul adoptat de legiutorul român în art. 135 C. pen. Din această perspectivă, concluzia nu poate fi decât aceea a existenței unui model extensiv de răspundere impus de lipsa prevederii unor condiții restrictive în legislația penală. Așadar, în condițiile dispozițiilor legale actuale, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi angajată prin intermediul faptei oricărui agent al său, deci nu doar prin fapta organelor de conducere, iar această răspundere se analizează independent de răspunderea persoanei fizice, existând posibilitatea inexistenței acestei din urmă răspunderi.


[1] V. Stoica, O modă periculoasă: extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei juridice. Disponibil aici, precum și V. Stoica, V. Dobozi, T. Colțan, Tendințe jurisprudențiale în materia răspunderii penale a persoanei juridice. Disponibil aici.
[2] În acest caz, participarea la comiterea faptei nu are înțelesul de „participație penală” folosit pentru desemnarea pluralității ocazionale. Așa cum se specifică în literatura de specialitate, participația penală presupune anumite caracteristici care țin atât de latură obiectivă, cât și de latura subiectivă, dar care nu sunt necesare în cazul concursului de răspundere penală al persoanei fizice și juridice. Cu toate acestea, cele două instituții nu se exclud, ele putând fi incidente concomitent.
[3] V. Stoica, op.cit., M.-K. Guiu în Coord. G. Antoniu, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 384.
[4] A.-R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 131-132,  A. Jurma, Persoana juridică – subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 145-146, F. Streteanu, R. Chiriță, Răspunderea penală a persoanei juridice, ediția a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 147 și urm.
[5] Noțiunea de agent, deși nu este una legală, este sugestivă prin caracterul său universal. În acest sens, agentul va desemna orice persoană fizică care acționează în cadrul persoanei juridice sau pentru persoana juridică, deci în contul persoanei juridice. Raportat la dispozițiile art. 135 alin. 1 C. pen., această acțiune a agentului trebuie să se subsumeze obiectului de activitate al persoanei juridice, interesului sau numelui acesteia.
[6] R. Garraud, Précis de droit criminel, onzième édition, Ed. Hachette Livre BNF, Paris, 1912, p. 65
[7] Ibidem.
[8] H. Donnedieu de Vabres, Les limites de la responsabilité pénale des personnes morales, p. 340, apud. T.- J. Reinaldet Dos Santos, La responsabilité pénale à l’épreuve des personnes morales : étude comparée franco-brésilienne, Thèse, Toulouse, 2017, p. 59.
[9] Idem, op. cit., p. 143-144.
[10] Astfel, art. 135 alin. 1 C. pen prevede că „Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.” Aceste modalități de săvârșire a faptei sunt forme ale comiterii sale în modurile amintite anterior, singura variantă discutabilă în acest sens fiind comiterea faptei în numele persoanei juridice.
[11] R. Garraud, op. cit., p. 65.
[12] F. Streteanu, R. Chiriță, op.cit., p. 29 si p. 94, A. Jurma, op. cit., p. 29.
[13] F. Streteanu, R. Chiriță, op. cit., p. 255-256.
[14] Ibidem. Autorii expun principalele critici aduse acestei teorii care demonstrează dificultatea aplicării acesteia în cazul marilor corporații.
[15] Curtea de Apel Bacău, Decizia penală nr. 276 din 01.03.2018. Disponibilă aici.
[16] F. Streteanu, R. Chiriță, op. cit., p. 95.
[17] Curtea de Apel București, Decizia penală nr. 1737 din 16.12.2015. Disponibilă aici.
[18] V. Stoica, op.cit., M.-K. Guiu în coord. G. Antoniu, op. cit., p. 384.
[19] Legea nr. 301/2004 din 28 iunie 2004 privind Codul penal, abrogată prin Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.
[20] Publicată în Monitorul Oficial nr. 601/12 iulie 2006.
[21] A.-R. Ilie, op. cit., p. 126.
[22] V. Stoica, op.cit.
[23] Ibidem.
[24] L. Pop, I.-F. Popa, S.-I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul juridic, București, 2015, p. 359.
[25] V. Stoica, V. Dobozi, T. Colțan, op.cit.


Auditor de justiție Florin Bobei


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.