Mai corespunde realităților răspunderea materială a militarilor?

Dan Băzăvan

Mai este constituțională O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 29.08.1998? 

Dispozițiile legale criticate pentru neconstituționalitate

Începând cu Decizia CCR nr. 34/2016 din 9 februarie 2016, publicată la data de 5.04.2016 în Monitorul Oficial nr. 286 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor [1] se poate constata că multe din aceste dispoziții nu numai că nu mai corespund realităților economico-juridice, ci din punctul meu de vedere, chiar contravin în totalitate mai multor dispoziții din Constituție dar și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel: art. 2, art. 7, art. 9, art. 13, art. 14, art. 15-16, art. 19-20, art. 22-35, art. 37-40, art. 43, art. 47 din O.G. nr. 121/1998

Dispozițiile constituționale presupus încălcate

Art. 1 alin. (3)-(5), Art. 4, Art. 9, Art. 11, Art. 15, Art. 16, Art. 20, Art. 21, Art. 24, Art. 41, Art. 47, Art. 52, Art. 108, Art. 115, Art. 118, Art. 124. Art. 125, Art. 126, Art. 129, Art. 130

Dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului presupus încălcate 

Art. 6 Dreptul la un proces echitabil
Art. 13 Dreptul la un recurs efectiv
Art. 14 Interzicerea discriminării 

Argumentații logico-juridice ce stau la baza acestor susțineri

La data de 28.08.1998, când a fost aprobată O.G. 121, era în vigoare Legea nr. 10 din 1972 – Codul muncii [2], în al cărei cuprins se regăseau art. 15, art. 20, art. 24-25 și art. 27 – corespondente fiind art. 105-109 din vechiul Cod al muncii, lucru ce permitea ca decizia de imputare să aibă titlu executoriu, ordonanța nefiind actualizată, modificată, completată, armonizată și uniformizată cu dispozițiile art. 169 din Codul muncii adoptat prin Legea 53/2003, republicată [3] și nici cu Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, modificată și completată prin Legea nr. 310/2018 [4] (art. 632-633), unde această decizie nu mai poate avea titlu executoriu, nu așa cum a fost redactată și publicată în anul 1998.

În art. 714 NCPC se spune că termenul de contestație la executare este de 15 zile, ori, în cazul de față, prin efectul acestei ordonanțe există riscul de a se depăși acest termen, nemaiexistând posibilitatea inițierii unei acțiuni de contestație la executare, și deci încălcându-se dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil și previzibil. Acest cod al muncii din anul 1972 reglementa un tip special de răspundere a salariaților pentru prejudiciile produse angajatorului, care se numea răspundere materială, întreaga instituție fiind abandonată cu prilejul adoptării Codului muncii din 2003 [5].

Nu contravine această ordonanță procedurii instituite de o lege? Iată procedura de executare silită, contestația privind executarea silită. Nu se dovedește un veritabil act normativ perimat, depășit și uzat moral ce nu mai face obiectul realităților juridice actuale?

Prin această O.G. 121/1998 există riscul ultraactivării vechiului Cod al muncii din 1972 (aici este de evidențiat Decizia CCR nr. 766/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 549/03.08.2011, unde la III.1. Curtea reținea […] Conform principiului general, o normă juridică acționează în timp din momentul intrării ei în vigoare și până la momentul ieșirii sale din vigore și se bucură de prezumția de constituționalitate. Sunt și excepții de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea și ultraactivitatea legii penale și contravenționale mai favorabile sau ultraactivarea legii penale temporare. Chiar și legea civilă poate ultraactiva în unele situații, potrivit principiului ”tempus regit actum” … [6], ajungându-se astfel în situația încălcării dispozițiilor instituite prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, revizuită 2003 [7]) ducând și la încălcarea normelor de tehnică legislativă adoptate prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul oficial nr. 260/21.04.2010 [8] (de exemplu, dacă la data când a fost adoptată prezenta ordonanță, salariul se încasa pe luna în curs, conform dispozițiilor Legii nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, publicată în Monitorul Oficial nr. 347/22.07.1999, din 2002 [9], în baza Legii nr. 500, privind finanțele publice publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002 cu modificările și completările ulterioare [10], salariul se încasează pe luna anterioară – art. 53 alin. (1) – „salariile din sistemul bugetar se plătesc odată pe lună, în perioada 5 – 15 a fiecărei luni, pentru luna precedentă“, caz în care de cele mai multe ori, prin puterea art. 27, alin. (1) al ordonanței, reținerea produce retroactivitate).

De remarcat, reținut și de consemnat totodată că Legea nr. 10/1972 a fost abrogată de Legea nr. 53 /2003 și astfel decizia de imputare pierde titlul executoriu, asta și în corelare cu Noul cod de procedură civilă modificat și completat prin Legea nr. 310/2018.

Astfel, se poate constata că Ordonanța criticată contravine în totalitate dispozițiilor constituționale instituite în textele art. 1 alin. (3)-(5) (fiind astfel încălcate mai multe drepturi printre care dreptul la apărare (exigență a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 24) – căci nu se statuează nicăieri modalitățile de apărare ale celui obligat la plată în urma cercetării administrative, dreptul de a fi judecat de o instanță competentă, o persoană competentă, nu un ofițer, nu un subofițer, mai ales că în majoritatea cazurilor aceste comisii de cercetare administrativă conțin membri ce nu au pregătire de specialitate, nu au pregătire juridică etc.).

Totodată se încalcă egalitatea dintre cetățeni (exigență a dispozițiilor art. 4 din Constituție – (nu poți să judeci o parte din cetățenii României într-un fel, în baza anumitor legi, iar militarii, ce oricum nu beneficiază de o multitudine de drepturi constituționale, ba chiar le sunt restrânse exercitarea mai multor drepturi și libertăți, chiar interzise prin Legea nr. 80/1995, privind statutul cadrelor militare (chiar dacă acestea sunt statuate de Constituția României), să îi judeci pentru răspunderea materială în baza unei ordonanțe, ce nici măcar nu are definite exact cazurile de începere a cercetării administrative, definițiile situațiilor respective sunt largi fără particularizare pe cazuri, lăsând, de cele mai mule ori loc de interpretări, exces de putere, abuz.

Așa cum se instituie prin textele art. 2, art. 4, răspunderea materială este angajată în baza unor condiții ce contravin de altfel Codului muncii, Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor miltiare cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului de procedură civilă (partea executării silite) în sarcina unor militari care au îndeplinit fie și în fapt atribuțiile financiare, ceea ce duce clar la înțelegerea că deși cumulul de funcții este interzis de lege, nu înseamnă că cel obligat prin ordin (căci ordinul se execută nu se discută) a executa activități ce implică patrimoniul, instrumente financiare (fără a avea acest drept căci în O.G. nr. 119/1999, Legea nr. 500/2002, Legea contabilității se statuează cine este ordonator de credite, cine execută controlul financiar preventiv, termeni definiți destul de clar și cu responsabilitățile ce le implică fiecare funcție – iată ne aflăm în acest caz și în fața unui paralelism al legislației, paralelism ce este interzis prin însăși Legea nr. 24/2000, republicată, privind tehnica legislativă. De altfel textele de lege menționate anterior definesc destul de clar modalitățile de răspundere pentru fiecare funcție în parte, nefiind necesar să mai statueze separat, în altă ordonanță aceste sancțiuni pentru cei obligați la repararea prejudiciului sau a patrimoniului unității militare.

Art. 7 din Ordonanță devine lipsit de eficiență, având în vedere că stagiul militar obligatoriu a fost suspendat prin Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat publicată în Monitorul Oficial nr. 1155 din 20.12.2005 [11], cadrelor militare existând suficiente instrumente de atragere a răspunderii materiale prin simpla aplicare a legislației muncii (unde nu se statuează că în legea specială se aplică regulile dreptului comun).

Raportat la dispozițiile art. 9 din Ordonanță, militarii pot răspunde material foarte bine în baza principiilor statuate de Codul muncii (sau de ce nu s-a făcut un demers legislativ prin incidența art. 73, art. 118 din Constituție de a se completa statutul cadrelor militare cu texte potrivite dacă se mai consideră necesar), iar personalul contractual civil (căci salariații civili nu mai reprezintă definiții legale în Ministerul Apărării Naționale și nici în celelealte sisteme de apărare și ordine publică) la fel ca în procedura instituită de dispozițiile art. 169 din Legea nr. 53/2003, republicată.

Totodată, ordonanța criticată contravine dispozițiilor art. 9 din Legea fundamentală – Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale, neputând benefici, la nevoie de ajutor din partea acestor organizații sindicale, neputând beneficia de protecție în fața abuzurilor șefilor ierarhici (exemplu, cazul unei cercetări administrative pentru recuperare de ”sume nedatorate”, nu a existat nimeni să consilieze pe cel obligat la plată la redactarea notei explicative, și nu numai că s-a încălcat dreptul statuat de dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci ordonanța criticată lasă liber deschisă calea abuzurilor de drept în ceea ce privește cercetarea administrativă în Ministerul Apărării Naționale, așa cum rezultă clar din dosarele cercetărilor adminsitrative dar și din conținutul ordonanței – cercetare ce s-a efectuat de persoane necompetente în foarte multe cazuri, fără pregătire profesională în domeniu, cu grade mai mici decât cel cercetat, încălcându-se iată și dispozițiile regulamentelor militare), neputând beneficia de consiliere profesională, sau particularizată pe o situație anume, fără a atrage repercursiuni.

Raportat la art. 15 din Constituție – Universalitatea, corelat cu art. 16 din Constituția României – Egalitatea în drepturi (dacă Codul muncii aprobat prin Legea 53/2003, republicată cu modificările și completările ulterioare, C. proc. civ., Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată prin Legea nr. 129/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 422/08.06.2017 [12], și sunt o parte din actele legislative ce conțin executarea silită, prevăd în mod expres recuperarea pagubelor, modalitatea de executare silită a angajaților), consider că O.G. 121/1998 este perimată, nearmonizată și nu mai poate produce efectele unui titlu executoriu, acesta nefiind emis prin hotărâre judecătorească. Chiar și în Noul cod de procedură fiscală sunt prevăzute în mod expres modalitățile de executare silită, caz în care apare discriminarea, așa cum este definită de O.G. nr. 137/2000, republicată (mai ales că în majoritatea cazurilor, deciziile de imputare, de impunere devin executorii când sunt definitive sau nu au fost atacate, ori de multe ori, de exemplu, se executată silit de cel obligat la plată, înainte de a contesta decizia de imputare, deși se aflau în termen de contestație), tratament diferențiat între categoriile de personal din câmpul muncii, etc.), iar pe de altă parte comandantul unității militare (emitentul deciziei de imputare) se substituie judecătorului fără a avea acest drept, fără a îndeplini condițiile impuse de dispozițiile art. 124, corelat cu art. 126 din Constituție (și aici sunt de menționat și atribuțiile funcționale ale comandantului unei unități militare, și/sau ale unui conducător al unei autorități publice, fie ea centrală sau locală, căci nu se indentifică prin atribuțiile acestuia și aceea de a judeca, de a emite decizii de imputare, este un atribut exclusiv al ordonanței criticate, ceea ce contravine legii fundamentale, Convenției Europene a Drepturilor Omului și a celorlalte pacte, declarații și tratate la care România este parte).

Această Ordonanță prin prezența ei a creat suficientă confuzie chiar și instanțelor judecătorești, fiind cadre militare cărora li s-au admis acțiunile în conflicte de muncă și altele în contencios ceea ce a dus la o practică neunitară în domeniu, astfel abia în 23.11.2018 ÎCCJ a dat Decizia nr. 23/2018 (RIL), publicată în Monitorul Oficial nr. 109 din 12.02.2019 prin care ”Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:

”În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 43 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, raportat la art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, litigiile având ca obiect acțiuni în anularea deciziilor de imputare și a hotărârilor comisiilor de jurisdicție a imputațiilor constituite la nivelul ministerelor și autorităților publice centrale, promovate de militarii nominalizați de art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, de militarii aflați în misiune în afara granițelor țării prevăzuți de art. 9 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 și de funcționarii publici din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, sunt de competența tribunalului – secția contencios administrativ și fiscal.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2018.”

Deci, în atare situație, este competent un comandant de unitate militară (conducător de autoritate publică), fără studii juridice, să emită o astfel de decizie de imputare, dar să și soluționeze contestația la decizia de imputare?

Aici de observat este că se încalcă și dispozițiile art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. modificat și completat prin Legea nr. 310/2018, dar în esență chiar Constituția așa cum am arătat de altfel (art. 1, art. 15-16, art. 21, art. 24, art. 73, art. 118, art. 124, art. 126), dar și art. 6 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Ceea ce este foarte important de reținut este că nicăieri în ordonanță nu se regăsește faptul că atunci când faci contestație, titlul executoriu se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă de către instanța competentă (așa cum este prevăzut de altfel atât în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal modificată și completată [13] prin Legea nr. 212/2018 [14] dar și în C. proc. civ.).

Pe de altă parte, nu este descrisă cu exactitate procedura recuperării sumelor reținute prin baza deciziei de imputare, astfel se încalcă printre altele și dispozițiile art. 51-52 din Constituție.

Iată de altfel, fără a deveni părtinitori, că în multe situații se încalcă drepturile fundamentale ale cetățeanului (în cazul de față ale militarilor, polițiștilor și celorlalte categorii de personal ce se circumscriu acestei ordonanțe), dar și drepturile fundamentale statuate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se creează printre altele, situații juridice discreționare, discriminatorii, fiind aplicabile, diferențiat cetățenilor (militarilor în marea lor majoritate, a funcționarilor publici cum spuneam) texte de lege pentru personal (pentru categorii socioprofesionale) aflate în situații identice. Cum se face că unui angajat cu CIM din afara sistemului de apărare națională și ordine publică i se aplică strict dispozițiile Legii nr. 53/2003, republicată, iar pentru același personal aflat în sistemul de apărare națională, siguranță și ordine publică i se aplică dispozițiile ordonanței criticate? Nu este un tratament discriminatoriu instituit chiar prin acte normative?

Astfel se poate constata că dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 121/1998 face referire la gestionari, și în general la formarea și organizarea gestiunilor, chiar dacă astfel se creează un paralelism ce este interzis chiar prin Legea nr. 24/2000, republicată, căci în vigoare este Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste, publicată în Monitorul Oficial nr. 132/18.11.1969 [15], lege în care sunt prevăzute sancțiunile și modalitățile de recuparare a prejudiciilor, sancțiuni și modalități ce se regăsesc cu exactitate în Codul muncii (atunci când legea specială nu prevede și trebuie remarcat că nu există noțiunea de răspundere materială definită nici în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și nici în Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, în cazul de față ale Codului muncii prin art. 169), dar și în instituția executării silite statuată de C. proc. civ..

De asemenea ordonanța criticată (art. 14 de exemplu) conține noțiuni ce fie nu sunt definite de legislația actuală, fie nu mai sunt de actualitate, neregăsindu-se în textele legale în vigoare (fiind abrogate odată cu actele normative respective), astfel putându-se constata nearmonizarea acesteia realităților economico-juridice actuale. Mai pot acoperi cele 3 salarii medii pe economie pagubele produse asupra patrimoniului Ministerului Apărării Naționale? Cum mai este definit salariul mediu pe economie în legislația actuală? Din câte îmi este cunoscut aceasta reprezintă o informație statistică și este calculată de Institutul Național de Statistică având mai mulți indicatori.

Art. 15 din O.G. nr. 121/1998 definește răspunderea materială a mai multor militari fără a descrie în mod clar modalitatea individualizării răspunderii (mai ales că gestiunile nu sunt colective, doar comandantul este responsabil, în măsura în care este găsit vinovat de către o instanță competentă, pentru toate gestiunile unei unități militare și nicidecum gestionarul pentru o altă gestiune ce o are prin cumul – mai ales că nu este definit în legislația actuală cumulul de funcție, iar în sistemul de apărare națională, siguranță și ordine publică nu este remunerat, nu există instituită modalitatea de remunerare a cumulului, ba chiar se interzice cumulul de funcții atât în cadrul general cât și particular al mai multor gestiuni). Dar beneficiază cei obligați la plată în atare situație de o cercetare administrativă echitabilă, beneficiază de expertiză pe domeniu? NU. Practica în domeniul militar îmi spune că nu, experiențele avute în timpul serviciului militar îmi confirmă că nu.

Nici art. 16 nu mai poate fi de actualitate, deoarece serviciul militar obligatoriu a fost suspendat prin legislație, așa cum am arătat anterior (iar pe de altă parte vorbim de elevi ai colegiilor militare ce au sub vârsta de 18 ani – având în vedere că intrarea se face la 14 ani, cum pot răspunde aceștia patrimonial, există vreo normă juridică în acest sens, o procedură legală?), iar în cazul art. 19 nu poți vorbi de insolvabilitatea autorului pe de o parte și să amesteci valoarea pagubei de recuperat la insolvabilitate. În cazul art. 19 este de observat că ordonanța criticată face referire mai mult la gestionari, atribuțiile gestionarilor, garanția ce este obligatoriu a fi constituită etc. terminologii ce se identifică și în Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste, publicată în Monitorul Oficial nr. 132/18.11.1969 [16] astfel ne aflăm în situația în care O.G. nr. 121/1998 încalcă dispozițiile instituite de art. 12 din Legea nr. 24/2000, republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative publicată în Monitorul Oficial nr. 139 din 31.03.2000 cu modificările și completările ulterioare și ne află de asemenea fața unor paralelisme ce trebuie evitate conform dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000, republicată (de exemplu la art. 16 alin. (2) se instituie: În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice).

De asemenea, art. 20 instituie o modalitate de obligare la restituirea sumelor încasate nedatorat, în condițiile în care există instituția controlului financiar preventiv propriu așa cum este definit prin textele legale, Legea nr. 500/2002, Legea contabilității nr. 82/1991 modificată și publicată prin Legea nr. 163/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 595/12.07.2018 [17], O.G. nr. 119/1999, privind controlul intern / managerial și controlul financiar preventiv, republicată în Monitorul Oficial 799 din 12.11.2003 [18], ori nu poți reține în sarcina celui care a încasat sume nedatorate, obligarea la restituire, cât această sarcină de control preventiv propriu (verificarea legalității, regularității și controlului operațiunilor financiare) revine contabilului șef și nicidecum altei persoane, deci ca sancțiune trebuie să fie pusă în sarcina celui care încasează lunar acest spor de CFP sau CFPP, (căci cel care încasează sumele nu numai că nu are de unde să știe, nici măcar nu este obligat să știe că acele sume sunt nedatorate și deci nu văd de ce trebuie să le și restituie de vreme ce nu a influențat cu absolut nimic plata acestora).

Astfel. prin art. 22 se dă dreptul comandantului de a dispune în scris efectuarea cercetării administrative, dar este el în măsură prin atribuțiile și competențele conferite de funcție și legislație să dispună astfel, este el organ de cercetare, sau are studiile necesare pentru a face astfel de acțiuni? Și care mai este rolul organelor de cercetare, care mai este rolul procurorului, care mai este rolul judecătorului? Nu cumva se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale așa cum se instituie de art. 1 alin. (4) în corelare cu celelalte dispoziții anterior menționate din Constituție?

O altă problemă în ceea ce privește prevederile acestei ordonanțe este comisia de cercetare administrativă, procedură prevăzută de art. 22 ce contravine dispozițiilor art. 124 dar și art. 126 din Constituție, dar contravine și dispozițiilor art. 41 din C. proc. civ. precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Același comandant care a emis decizia de imputare poate în schimb să anuleze sau să reducă printr-o altă decizie de imputare, ceea ce contravine desigur dispozițiilor legii fundamentale.

Din cine este formată această comisie de cercetare administrativă? Membrii comisiei, au competența și pregătirea necesară efectuării acestei cercetări administrative, sunt șefi de compartimente/birouri, sunt experți pe domeniu? Ce îi califică să facă această cercetare administrativă? Studiile, experiența? Cine poate face parte din această comisie, cunoscut fiind faptul că în multe cazuri au participat la cercetarea administrativă a unui ofițer sau ofițer cu grad superior, subofițeri și personal civil (lucru ce este interzis prin regulamentele miltiare) și, în general, mai ales în ultima perioadă ca urmare a lipsei de personal pregătit (calificat) au fost numiți tot felul de persoane ce nu aveau pregătirea și experiența necesară în asemenea comisii? Incompatibilitățile? În Ordinul M5/1999 nepublicat în Monitorul Oficial al României se spune clar că din comisia de cercetare administrativă fac parte șefi de compartimente ce au pregătirea și competența necesară, dar este legal, sunt îndeplinite condițiile legale ale începerii unei astfel de cercetări administrative?

În situația de față, acestea fiind zise, mai pot face parte din comisia de cercetare administrativă ofițeri, subofițeri ce nu au competența necesară și personal civil, dar în comisia de soluționare a contestației?

Art. 23 contravine principiilor art. 21 din Constituție dar și art. 6 din CEDO, cel obligat la plată prin decizia de imputare, nebeneficiind de un proces echitabil într-un termen optim și rezonabil. În instituiția art. 23 alin. (3) al ordonanței criticate pot da explicații scrise cei chemați la ascultare în cauză? Pot ei prezenta probe?

În ce condiții pot aceștia să dea explicații scrise, în situația în care în ordonanță nu se prevede că cei obligați la plată pot fi apărați de un avocat, jurist ce are pregătirea necesară în acest sens? Pot membrii comisiei de cercetare administrativă, sau ai comisiei de soluționare a contestației să audieze pe cei obligați la plată prin decizia de imputare, în ce texte de lege le revine acest atribut? Nu se încalcă prin această ordonanță, iată încă odată principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale, exigență a dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Constituție? Nu se încalcă astfel dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului? 

Chiar dacă art. 24 din ordonanța criticată statuează termenele de decădere în multe cazuri, prin exces de putere s-au efectuat cercetări administrative și peste termenul prevăzut de textul acesteia.

Referitor la dispozițiile art. 25 se statuează că reținerile se fac prin decizie de imputare. Este decizia de imputare în atare condiții, titlul executoriu veritabil, ținând cont că executarea silită face totuși parte din C. proc. civ. (partea de executare silită), iar pentru aceasta trebuie îndeplinite imperios, condițiile impuse atât de acest cod cât și corelat cu dispozițiile Codului civil?

Cum poate fi o decizie de imputare emisă de către un comandant de unitate militară, fără a avea competențe în domeniu, fără a avea atribuții, fără a fi judecător, să producă efectele unei executări silite cu încălcarea C. proc. civ., C. civ., Constituție, CEDO, etc.?

Raportat la art. 27 din O.G. nr. 121/1998 se pot face rețineri, așa cum s-a întâmplat în toate cazurile de după 1999, pentru recuperarea pagubelor din soldă, înainte de a face contestație? Nu cumva aceste rețineri sunt suspendate din momentul înregistrării contestației? Și dacă da, de ce mai operează în cazul de față? Nu se încalcă procedura instituită de executarea silită, de Codul de procedură civilă și de Codul de procedură fiscală? Nu se arogă, în mod abuziv altor persoane necompetente titulatura de organ de cercetare administrativă, de judecare a cauzei, emitere a unui titlu executoriu și executare silită?

În art. 27 al prezentei ordonanțe se explică într-adevăr că reținerile se produc la prima soldă sau salariu, dar mai spune și ”în condițiile legii”. Nu lasă astfel loc la interpretări atunci când se vorbește despre această executare silită? Dacă nu lasă loc de interpretări de ce, în cazul de față nu s-a produs executarea silită conform legislației în vigoare? Și de ce se rețin sumele ”până la rămânerea definitivă a titlurilor executorii” (având în vedere, că în majoritatea cazurilor reținerea operează chiar în luna în care a fost emisă decizia de imputare și nu luna în următoare – deci se fac rețineri înainte de următoarea soldă)? Nu este o incompatibilitate cu actele normative în vigoare, în domeniu?

Mai mult, în cazul în care se face abuz, se dovedește că sumele au fost reținute abuziv, răspunde cineva?

Și dacă da, cine, căci în conținutul ordonanței nu se spune nimic despre erori, abuzuri, că persoana care a plătit nejustificat este despăgubită în vreun fel la restituire (instituție și a dispozițiilor art. 1341 C. civ.)?

Nu este negat astfel dreptul militarului (cetățeanului) statuat de art. 21, art. 24, coroborat cu art. 129 din Constituție? Nu se identifică discriminarea încă odată a militarului în fața cetățeanului de rând așa cum este ea definită de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial nr. 166/07.03.2014[19].

Nu contravine astfel dispozițiilor constituționale anterior menționate ?

Mai poate opera această decizie de imputare, în condițiile în care, conform Legii nr. 500/2002, salariile sunt plătite pentru luna anterioară. Nu încalcă acest articol dispozițiile art. 15 din Constituție (în această realitate economico-juridică), dar se încalcă astfel și dispozițiile art. 6 din C. civ. (ajungându-se la retroactivitatea legii civile)? Tot aici aș pune în discuție și faptul că, Curtea Constituțională a statuat la pct. 26, al Deciziei nr. 34/2016 analizând în acelaşi scop şi alte texte legale, că, potrivit art. 85 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici (militarii fiind o categorie specială de funcţionari publici), aici sunt de menționat și dispozițiile art. 1÷6 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, dar și Decizia ICCJ nr. 10/2018 (RIL) din 16.04.2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 536 din 28.06.2018 [20]: „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.” Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate potrivit art. 109 din același statut al funcționarului public (Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe) rezultă că, decizia de imputare este un act administrativ, din moment ce împotriva actului atacat justiţiabilul se poate adresa instanţei de contencios administrativ, dar în același timp, consider că fiind afectate drepturile salariale ale angajatului vorbim mai mult de un conflict de muncă și deci ar trebui ca situația să se raporteze și la prevederile Codului muncii, cel puțin la art. 169, la procedura de executare silită, corelat cu celelalte acte normative în instituția executării silite.

Revenind la retroactivitatea legii, deoarece la data emiterii prezentei ordonanțe cu norme adoptate prin Ordinul M. 5/1999 salariul se încasa pe luna în curs conform prevederilor art. 54 al Legii 138/1999, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții – „plata soldelor și a salariilor se face lunar, între 17-27 ale fiecărei luni, pentru luna în curs“, iar din 2002 conform art. 53, alin. (1) din legea 500/2002 – „salariile din sistemul bugetar se plătesc odată pe lună, în perioada 5-15 a fiecărei luni, pentru luna precedentă“, lucru ce este precizat și în Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 86/2005 pentru reglementarea datei plății salariilor la instituțiile publice, piblicat în Monitorul Oficial nr. 108/02.02.2005 [21] – lucru ce crează o retroactivitate, retroactivitate ce este interzisă prin art. 15 din Constituția României cum menționam – legiuitorul nearmonizând actul legislativ, dar și ținând cont de faptul că O.G. 121/1998 a fost emisă de către Guvernul României în temeiul prevederilor art. 107 alin. (1) și (3) din Constituția României (art. 108 din Constituția României revizuită – (3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta, precum și ale art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe – fără a fi justificată urgența emiterii unui astfel de act normativ, fără a se identifica oportunitatea actului așa cum este statuat de Constituție (modificarea Decretului Consiliului de Stat nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor), coroborat și cu prevederile art. 13 din C. proc. civ., art. 632 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. – „executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu; Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare“, or în atare situație și realitate juridică, decizia de imputare emisă de comandantul unității militare (conducătorul autorității publice așa cum este definit de ordonanță), în baza dispozițiilor ordonanței criticate, nu mai poate constitui o formă veritabilă a unui titlu executoriu și art. 169, alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003, republicată – Codul muncii cu completările și modificările ulterioare (și invoc aceste prevederi în completarea art. 51 din ordonanța criticată – În situaţiile neprevăzute de prezenta ordonanţă se vor aplica dispoziţiile legislaţiei muncii şi legislaţiei civile, caz în care, pot spune clar că, reținerile salariale nu pot fi operate decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă – „Nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege; Reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă“, dar și de art. 21 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia ”Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite”, impunându-se o etapă prealabilă obligatoriu de urmat, obstaculând accesul persoanei la justiție.

În ceea ce mă privește, aș considera oportună abrogarea întregului act normativ și unificarea tuturor formelor de răspundere a angajaților pentru prejudiciile produse (cum a existat și există o lege a salarizării unice Legea 153/2017), o lege a funcționarilor publici, un cod al muncii, un cod penal, un cod civil etc. și, în cazul de față, se poate constata cu ușurință că, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale ca și celelalte Comisii de Jurisdicție a Imputațiilor înființate la nivelul tuturor structurilor centrale s-au substituit unei instanțe de judecată în cauzele privitoare la ordonanța criticată, încălcându-se grav Constituția României, încălcând art. 126 din legea fundamentală, renunțarea completă la răspunderea materială și eliminarea excepțiilor, astfel încât și salariații civili din unitățile militare, ca și militarii înșiși, să răspundă patrimonial, considerând, astfel că menținerea unei legislații neunificate și pline de excepții, abiguități și acte normative derogatorii contribuie la lipsa de sistematizare a normelor juridice și face posibilă proliferarea de norme neconstituționale [22].

Referitor la art. 30 din O.G. 121/1998 se impun mai multe discuții.

Deci avem 60 de zile cercetarea dministrativă, cum este instituit prin art. 23 al ordonanței (termen ce poate fi prelungit cu încă 60 de zile), adică 120 de zile, decizia de imputare se emite în 30 de zile și se comunică în 15 zile, adică 45 de zile și cu 120 rezultă 165 de zile. Cel obligat la plată face contestație în 30 de zile, iar comandantul, același care a emis decizia de imputare, emite hotărârea asupra contestației în 30 de zile pe care o comunică în cel mult 15 zile, adică rezultă un număr de 75 de zile adunate cu 165 de zile rezultă un total de 240 de zile. Cel obligat la plată face contestație la C.J.I. (Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor) în termen de 15 zile, unitatea comunică în 5 zile C.J.I. contestația, iar C.J.I. judecă cauza în cel mult 60 de zile. Iată că avem încă 80 de zile la care se adaugă cele 15 zile termen de comunicare părților adică 95 de zile plus 240 de zile rezultă 335 de zile. Urmează revizuirea, în cazul în care se uzitează de această instituție de către părți, cu termen de 30 de zile, pronunțarea în 30 de zile și comunicarea în 15 zile, adică încă 75 de zile, adică 410 zile, deci persoanele nemulțumite se pot în sfârșit adresa instanței competente în termen de 30 de zile, adică 440 de zile de la data începerii cercetării adminsitrative (așa cum rezultă din Decizia nr. 23/2018 (RIL), publicată în Monitorul Oficial nr. 109 din 12.02.2019, instanța competentă este Secția de contencios adminsitrativ și fiscal a Tribunalului – iată că la mai bine de 21 de ani de la adoptarea O.G. nr. 121/1998 în Monitorul Oficial se statuează prin Decizie RIL a ICCJ instanța competentă).

În atare situație se mai justifică necesitatea înființării și funcționării Comisiilor de Jurisdicție a Imputațiilor, existența acestora în circuitul juridic românesc? Consider că NU.

Art. 32 instituie formarea Comisiilor de Jurisdicție a Imputațiilor de 3-7 membri, funcționând în complete, din care unul va fi în mod obligatoriu ofițer de justiție sau licențiat în științe juridice, ceea ce îmi arată clar, fără a mai fi nevoie să demonstrez că aceste comisii nu au organizarea unui complet de judecată, nu sunt independente, imparțiale, iar expertiza pe domeniu se rezumă pur și simplu la un ”ofițer de justiție sau licențiat în științe juridice” fără a avea școala de magistratură, fără altă pregătire care să-l recomande pentru o astfel de funcție.

La fel ca și în cazul art. 30 (ce instituie că același comandant care a emis decizia de imputare, emite și hotărârea asupra contestației) se poate constata că aceleași hotărâri definitive pot fi revizuite de organul care le-a emis, ceea ce duce pe de o parte la încălcarea dispozițiilor art. 41 C. proc. civ., dar și a dispozițiilor art. 509 C. proc. civ., dar contravine principiilor de drept, legii fundamentale prin dispozițiile art. 16, art. 21, art. 24, art. 124÷126, corelat cu dispozițiile art. 129-130 din Constituție, dispoziții ce contravin în întregul său ansamblu criticat și dispozițiilor art. 6 pct. 1, art. 13-14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se poate constata astfel că cel obligat la plată, nu a beneficiat de un proces echitabil (asta în cazul în care termenele sunt respectate și nu intervine excesul de putere, abuzul și acestea fie devin peste noapte mai mari, fie mai mici). Este acesta un proces echitabil? NU. Dacă cei în cauză uzitau de dispozițiile Legii contenciosului administrativ și fiscal nr. 554/2004 modificată și completată prin Legea nr. 212/2018 termenele de judecată erau chiar cu mult mai mici, nu mai erau angrenate atâtea resurse (cheltuieli de ambele părți) și toate părțile aveau parte de un proces echitabil, de căile de atac așa cum sunt ele definite de Constituție și toată lumea era mulțumită, sau nu.

De asemenea, dispozițiile art. 47 din ordonanța criticată instituie o modalitate de recuperare a debitelor și după încetarea raporturilor de serviciu și / sau a CIM cu Ministerul Apărării Naționale (ca de altfel și cu celelalte structuri), ceea ce depășește încă odată textul instituit de Constituția României. Tu creditor, vrei să recuperezi un debit, să execuți silit pe cineva, te supui legislației dreptului comun, în acest ultim caz, deoarece se încalcă art. 1, art. 16, art. 21, art. 24, art. 73, art. 76, art. 118, art. 124-126 și art. 129-130 din Constituție.

Consider că am acoperit toate criticile raportate la Constituție, dar și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât să justifice invocarea unei excepții de neconstituționalitate a O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și astfel CCR să constate și să oblige legiuitorul și nu Guvernul României la a adopta o lege ce se încadrează în dispoziițiile constituționale ale art. 73, art. 76 și art. 118, dar și a celorlalte dispoziții fundamentale, astfel încât să se insituie prin lege o procedură de răspundere materială a militarilor.

Prin raportare și la dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, se poate constata deci că ordonanța criticată așa cum anterior menționam încalcă și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului de la New York din 1948, tratatele internaționale pe care România și le-a asumat și însușit, dar și prin alte acte normative în vigoare dar cel mai important încalcă dispozițiile art. 118, dar și pe cele ale art. 73, coroborat cu art. 76 din Constituție.

Pe lângă celelalte dispoziții constituționale la care am făcut raportare, se poate constata destul de ușor că, în ansamblul său adoptarea ordonanței nu este oportună, iar pe de altă parte contravine și dispozițiilor art. 115 din Constituție neidentificându-se urgența adoptării unui astfel de act normativ (ea însăși fiind chiar denumită Ordonanță de Guvern și nicidecum O.U.G.), iar pe de altă parte aceasta a fost adoptată în domeniul unei legi organice așa cum este statutul cadrelor militare.

Concluzionând, consider că se poate invoca în fața instanței de contencios în baza dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 2-3, art. 10 și art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, în temeiul dispoziţiilor art. V din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, fiind republicată și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, iar ulterior a mai fost modificată prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în corelare și cu Deciziile CCR nr. 818÷821/2008 [23] și constată excepția de neconstituționalitate în totalitate a O.G. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 29.08.1998 cu modificările și completările ulterioare de către Curtea Constituțională a României.

[1] Decizia CCR nr. 34/2016 publicată în 15.04.2016 în Monitorul Oficial al României nr. 286.
[2] Legea nr. 10/1972, Codul muncii publicat în Buletinul Oficial nr. 140/01.12.1972.
[3] Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003, republicată.
[4] Noul cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată, modificat și completat prin Legea nr. 310/2018;
[5] http://ccibc.ro/raspunderea-materiala-si-raspunderea-patrimoniala.
[6] Decizia CCR nr. 766/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 549/03.08.2011.
[7] Constituția României, revizuită 2003.
[8] Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul oficial nr. 260/21.04.2010.
[9] Legii nr.138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, publicată în Monitorul Oficial nr. 347/22.07.1999.
[10] Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice publicată în Monitorul Oficial nr. 597/2002 cu modificările și compeltările ulterioare.
[11] Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat publicată în Monitorul Oficial nr. 1155 din 20.12.2005.
[12] Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, republicată și actualizată prin Legea nr. 129/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 422/08.06.2017.
[13] Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și fiscal modificată și completată.
[14] Legea nr. 212/2018 de modificare și completare a Legii nr. 554/2004.
[15] Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste, publicată în Monitorul Oficial nr. 132/18.11.1969.
[16] Legea contabilității nr. 82/1991 modificată și publicată prin Legea nr. 163/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 595/12.07.2018.
[17] O.G. nr. 119/1999, privind controlul intern / managerial și controlul financiar preventiv, republicată în Monitorul Oficial 799 din 12.11.2003.
[19] O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial nr. 166/07.03.2014.
[20] Decizia ICCJ nr. 10/2018 (RIL) din 16.04.2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 536 din 28.06.2018.
[21] Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 86/2005 pentru reglementarea datei plății salariilor la instituțiile publice, piblicat în Monitorul Oficial nr. 108/02.02.2005.
[22] http://ccibc.ro/raspunderea-materiala-si-raspunderea-patrimoniala.
[23] Deciziile CCR nr. 818÷821/2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008.

Dr. Ing. Dan Băzăvan

Citeşte mai mult despre CCR, Constitutia Romaniei, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Dan Băzăvan, exceptie de neconstitutionalitate, membri de sindicat, Răspunderea materială a militarilor! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.