JURIDICE.ro
JURIDICE
Print Friendly, PDF & Email

Iertare și empatie versus pedeapsă și justiție, pătarea mâinilor chiar și atunci când pedeapsa este proporțională, și reforma ce se lasă așteptată. Rethinking Punishment de Leo Zaibert
07.05.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

În toamna lui 2018, Lucian Bojin s-a aflat în fața unei alegeri grele. L-am rugat să decidă – dintre două cărți – pe cea despre care voi scrie în primăvara lui 2019.

Dintre Rethinking Punishment a lui Leo Zaibert[1] și The Will to Punish a lui Didier Fassin, prima a avut câștig de cauză.

Preliminar, trebuie să precizez că habar nu am cum să descriu o carte. Totodată, am constatat că îmi e dificil să vorbesc despre cărți deoarece, după ce le citesc, îmi rămân mai degrabă sentimente sau senzații. Deloc idei – sau deloc idei frumos aranjate într-o anume ordine logică. Simt amalgame. Altfel spus, rămân pusă pe gânduri și de regulă îmi dau seama că trebuie să citesc mai mult.

Ca atare, urmează să redau – după o introducere generală (1) – mai degrabă unele pasaje din carte (2), adică să traduc sau doar să parafrazez rândurile care m-au făcut să simt că înțeleg mai bine inclusiv menirea existenței drepturilor fundamentale dintr-o perspectivă psihologică sau morală (pentru că atunci când citeam, mintea automat spre drepturi fundamentale a fugit).[2]

1. Introducere

În primul rând, vreau să spun ce m-a determinat să-mi cumpăr o carte cu un astfel de titlu.

Cartea am comandat-o în același timp cu cea a lui Didier Fassin în care se vorbește despre voința de a pedepsi și probabil am dorit să mi se confirme din punct de vedere academic ceea ce deja simțeam: că sistemul actual punitiv (penal mai ales) nu este un sistem în conformitate cu un anumit standard moral și că, poate din acest simplu motiv, el produce pentru societatea în care trăim mai degrabă rezultate negative decât pozitive.[3] Totodată, titlul cărții mi-a adus aminte de un pasaj citit într-o scrisoare a lui Aldous Huxley ce se referă inclusiv la suferința intenționat provocată în scopuri “medicinale” sau „educative”. Huxley îi propune dragului său Lewis:

“În liniște, gândește-te asupra câtorva idei:

Incomprehensibilitatea femeilor și faptul că ele nu se aseamănă cu nimic din ceea ce ne-am putea aștepta.

Întrebarea dacă pasiunea este necesară dragostei, sau dacă sare precum un faun în jurul unui altar, neconectat și iresponsabil.

Noțiunea de Timp ca Dumnezeu. Timpul: creatorul și distrugătorul în același timp, tatăl Adevărului. O bună religie, mi se pare mie, și singura sensibilă și rațională.

Doctrina periculoasă a purificării prin suferință. Încurajează pe cel în vârstă să maltrateze pe cel tânăr.

Teza potrivit căreia sufletul părăsește corpul înainte de moarte … la o vârstă ce variază, de la individ la individ, între 40 și 60 de ani.”[4]

În al doilea rând, vreau să redau și, deci, să traduc maniera în care această carte este descrisă de chiar editura la care a fost publicată:

“Vechea dezbatere despre ceea ce reprezintă o pedeapsă justă se află în impas. Retributiștii continuă să privilegieze înainte de toate “răsplata”, și consecvențialiștii continuă să privilegieze urmările pozitive așteptate să apară de pe urma unei pedepse, precum reabilitarea și descurajarea. Prin această importantă intervenție în dezbatere, Leo Zaibert argumentează că în ciuda unor diferențe vădite, aceste poziții tradiționale sunt din punct de vedere structural foarte asemănătoare și că impasul în care au ajuns își are sursa în faptul că ambele poziții simplifică prea mult problema pedepsei. Cei care avansează aceste două poziții oferă o atenție insuficientă conflictelor de valori la care dă naștere pedeapsa, chiar și atunci când ea e justificată.

Fructificând dezvoltările recente în filosofia morală, Zaibert oferă o justificare cu adevărat pluralistă a pedepsei care este în mod necesar mai complexă decât justificările sale tradiționale. O înțelegere a acestei complexități ar trebui să poată să promoveze o abordare mai precaută cu privire la aplicarea pedepsei asupra răufăcătorilor și să conducă la o corespunzătoare dezvoltare a politicilor și instituțiilor punitive”[5].

2. Pasajele importante pentru mine

Cartea este împărțită în 8 capitole, primul capitol fiind intitulat nici mai mult nici mai puțin decât Problema pedepsei. Cartea are și o anexă-supliment intitulată Putem noi să merităm să suferim?[6]

Restul capitolelor poartă denumiri pretențioase (adică academice) și deloc potrivite pentru a fi redate într-o descriere ca aceasta.[7]

2.1. Pasaje din primul capitol

Încă din prima pagină, autorul arată și demonstrează cum de-a lungul istoriei statele au prea mult criminalizat: altfel spus, au stabilit ca fiind pedepsibile prea multe acțiuni sau inacțiuni. Lex Papia Poppaea criminaliza – printre altele – fapta de a nu te căsători și de a nu procrea.

Imediat după, autorul ne lovește cu statisticile care arată că, în Statele Unite ale Americii, 1 din fiecare 138 rezidenți este încarcerat. Și ne trimite la studii ce estimează că 1 din 20 de copii vor ajunge să petreacă, cândva, de-a lungul vieții, niște timp după gratii. Mai mult, se arată că un număr de aproximativ 7 milioane de persoane se află sub o formă sau alta de eliberare condiționată în Statele Unite ale Americii.[8]

Al doilea pasaj important pentru mine este citatul din Max Weber: „Lumea este plină de suferință nemeritată, injustiție nepedepsită și stupizenie incorigibilă”. Apelând la Weber, autorul arată cum o parte a doctrinei a încercat să explice necesitatea instituției pedepsei prin aceea că „o lume în care viciul ar fi în mod obișnuit recompensat și virtutea în mod normal pedepsită, ar fi o lume problematică și aceasta inclusiv dacă s-ar demonstra că o astfel de lume ar fi una în care suferința ar fi minimă” – pentru că „o atare situație ni s-ar părea ca fiind fără de semnificație sau sens” (pagina 9).

Urmează apoi o parte de o întindere semnificativă în care se definește ce gândesc susținătorii justiției retributive puși în oglindă cu consecvențialiștii, adică ni se arată maniera prin care ei justifică pedeapsa ca având valoare atât din perspectivă monistă, cât și pluralistă. În ciuda lor, autorul subliniază că “există multe motive pentru care se poate considera ca fiind mult mai valoroasă – decât o pedeapsă – fapta de a te abține de la a pedepsi chiar și în cazul în care cel pedepsit ar merita, și aici inclusiv în situația în care am accepta că există valoare intrinsecă în a aplica o pedeapsă meritată” (pagina 20).

Al patrulea pasaj important (tot pentru mine) menționează că „există valoare atât în fapta de a realiza justiție (în sensul de a oferi răufăcătorilor suferința pe care o merită), cât și în acțiunea de a diminua suferința în lume (mai ales prin forma specifică a iertării). Și în mod evident, pedeapsa implică un conflict între aceste valori, în sensul că o persoană nu poate să realizeze valoarea adusă de aplicarea unei pedeapse juste fără să nu rateze în a realiza valoarea adusă de iertare (și vice versa) (…) Iar acest conflict este mult mai complicat decât au vrut să admită până în prezent teoreticienii pedepsei” (pagina 23-24).

2.2. Pasaje din cel de-al doilea capitol cu privire la valoarea pedepsei

Aici autorul explică, printre altele, de ce s-a considerat că pedeapsa are o valoare intrinsecă – deci indiferent de consecințele pe care le-ar produce:

”Motivul pentru care toți autorii invocați mai înainte se pun de acord cu privire la faptul că o pedeapsă meritată poate să fie mai bună decât o impunitate este dat de faptul că oferirea a ceea ce merită fiecare presupune stabilirea unei anumite ordini – a unui anumit sens – în întregul ansamblu în care se manifestă, iar aceasta generează în mod intrinsec valoare,  non-medicinală” (pagina 43).

De altfel, “precum frumusețea este rezultatul impunerii unei anumite ordini (aranjament, structură, etc.) asupra unui grup de entități, la fel și justiția este rezultatul impunerii unei anumite ordini asupra unui grup. A oferi fiecăruia ceea ce merită – chiar și atunci când ceea ce merită este suferința – înseamnă să impui o anumită structură, ordine, aranjament asupra unor anumite entități sau evenimente”. Și “toate aceste ordonări, aranjamente și structurări conferă înțeles sau semnificație unei anumite situații și vieții noastre în general” în acord cu formula cuique suum (pagina 45).

2.3. Pasaje din cel de-al treilea capitol privitor la iertare, suferință și pedeapsă

Aici sunt invocați cei care sunt sceptici cu privire la valoarea pedepsei și cei care au scris despre valoarea iertării în comparație cu cea a pedepsei. Printre autori se numără atât Martha Nussbaum, cât și Thomas Scalon. Ea susține că a crede că «valoarea suferinței pe care o persoană o poate experimenta se schimbă în funcție de natura și întinderea faptei sale rele înseamnă să te avânți în “gândire magică” » iar “cu cât există suferință mai puțină, cu atât mai bine, răsplata[9] și justiția fiind incapabile să altereze răul provocat de suferință” (pagina 61). Iar el consideră că “singurul scop acceptabil al pedepsei este acela de a face suferința mai ușoară – mai ales prin repararea relațiilor – și pedeapsa, în sine, nu are nicio valoare”. De altfel, Scalon găsește ca fiind dezgustătoare opinia potrivit căreia “este bine ca oamenii care au făcut rău să urmeze o suferință pe măsură”[10] (pagina 64).

Puțin mai jos, la pagina 71, autorul arată că este de acord că suferința ce este implicată în pedeapsa aplicată într-un sistem penal este dezgustătoare din punct de vedere moral, și aceasta deoarece o atare suferință – precum ea ajunge să fie impusă din cauza condițiilor din sistemul represiv statal – devine o suferință nemeritată. Cu toate acestea, spre deosebire de acești sceptici ai valorii suferinței, majoritatea persoanelor – cu el inclusiv – consideră că ființele umane ar trebui, câteodată, să primească suferința pe care o merită, și, în unele situații, doar pentru simplul motiv că ei o merită (pagina 76). “Ceea ce nu e demn de o viață umană este să duci o viață ce în mod obsesiv este preocupată de evitarea suferinței, ca și cum suferința ar fi în mod invariabil fără valoare. Pisica mea, ale cărei necesități sunt garantate, are o viață cu foarte puțină suferință – cu toate acestea, nu la fel poate să fie și idealul unei ființe umane. Unii dintre noi, totuși, preferăm – și, pentru motivele pentru care le-am arătat mai devreme, în mod corect preferăm astfel – să fim un Socrate nemulțumit decât un porc satisfăcut” (pagina 85).

2.4. Pasaje din cel de-al patrulea capitol dedicat teoreticienilor justiției retributive

Primul paragraf al acestui capitol începe cu trimiterea la George Fletcher și la a sa carte Rethinking Criminal Law – scrisă acum 40 de ani – prin care se subliniază păcatele gândirii ce se află la baza unei abordări a pedepsei din perspectivă utilitaristă.

Urmează apoi trimiteri vaste și critice la Kant, Leo Zaibert începând cu cea mai faimoasă prezentare a gândirii retributive din istoria filosofiei, anume un pasaj din Filosofia dreptului:

“Chiar dacă o societate ar lua decizia de a se dizolva cu consimțământul tuturor membrilor săi – așa cum s-ar putea întâmpla în cazul unui popor ce locuiește pe o insulă și care decide să părăsească acea insulă și să se răsfire peste tot în lume – ultimul criminal ce s-ar afla încă în închisoare ar trebui să fie executat înainte ca această decizie de dizolvare să fie pusă în practică”[11].

Autorul arată că o atare gândire precum cea a lui Kant este în felul următor: din moment ce pedeapsa care e meritată este în sine ceva bun, atunci noi trebuie să o aplicăm – independent de orice considerație consecvențialistă. Pentru a reliefa acest aspect se trimite la un alt pasaj des citat din Kant: “Legea penală este un imperativ categoric; blestemat fie cel care se avântă pe serpentinele utilitarismului pentru a descoperi cine știe ce avantaj în a scăpa pe cineva de justiția pedepsei, sau fie chiar doar de aplicarea în întregime a acesteia, și aceasta deoarece aici suntem ca și în cazul maximei fariseice ”Este mai bine ca un singur om să moară decât ca un întreg popor să dispară”. Pentru că dacă Justiția și Dreptatea dispar, viața oamenilor nu ar mai avea nicio valoare pe această lume”[12].

Prin Kant, autorul ajunge și la Michael Moore care, deși respinge ideea retributivistă în varianta tradițională de lex talionis, susține o variantă mai soft a celor afirmate de Kant,ce este încadrată în teoria moralismului legal (legal moralism). Cu toate acestea, Leo Zaibert insistă că acest moralism legal nu este o teorie a pedepsei, ci doar o teorie a criminalizării, deoarece potrivit ei ceea ce stă la baza necesității pedepsirii penale e imoralitatea unei acțiuni și nu posibilul prejudiciu ce ar rezulta din respectiva acțiune. De aceea, și totodată, pentru autor, o atare teorie a moralismului legal este contrară liberalismului (paginile 91-92).

Spre final de capitol, autorul subliniază impasul în care intră curentul retributivist atunci când propovăduitorii justiției retributive sunt puși față în față cu situația în care ar trebui pedepsiți cei care nu numai că au făcut fapte rele – contrare legislației penale – ci au acționat și diabolic (evil). Dând exemplul lui Eichmann, autorul se întreabă ce ar susține justiția ca fiind o pedeapsă retributivă în cazul unui astfel de comportament diabolic (adică în cazul în care nu avem o singură crimă, ci crime împotriva umanității). Astfel, autorul arată că întrebarea presantă la care niciunul dintre autorii discutați în acest capitol nu a dorit să răspundă este aceea că dacă ar fi să admitem că există o diferență calitativă între un criminal ordinar și un criminal diabolic, atunci nu este deloc clar de ce răspunsul din perspectivă punitivă în cazul amândurora ar trebui să fie același – și anume pedeapsa capitală. Apare astfel întrebarea: De ce este corect din punct de vedere moral ca Eichmann să fie pedepsit în același mod ca un criminal non-diabolic? (pagina 114)

2.5. Pasaje din cel de-al cincelea capitol dedicat abordării comunicative în cazul pedepsei[13]  

Capitolul începe cu următoarea frază:În ultimele decenii, abordarea comunicativă în cazul pedepsei a fost extraordinar de populară. (…) Abordarea comunicativă subliniază presupusa nobilă idee că pedeapsa ar trebui, înainte de toate, să facă pe răufăcători să înțeleagă greșeala faptei lor, și aceasta în comparație cu mai crudă aparentă idee cum că pedeapsa ar trebui, pur și simplu, doar să-i facă să sufere”.

Se trimite apoi la cartea lui Duff, Punishment, Communication, and Community unde se arată că “Pedeapa penală ar trebui să comunice infractorului pedeapsa pe care o merită pentru faptele sale și scopul acestei comunicări ar fi ca, prin intermediul motivării, aceștia să fie convinși să regrete respectivele fapte, să se reabiliteze, și astfel să se împace cu cei cărora le-au făcut rău”[14].

Mai mult, și câteva pagini mai încolo, autorul poate fi văzut cum afirmă că această comunicare nu trebuie considerată ca fiind doar ceva accesoriu, fără un prea mare efect în ceea ce privește totuși suferința pe care o pedeapsă trebuie să o producă pentru a fi înțeleasă, deoarece “există scenarii realiste în care se poate produce mai multă suferință unui infractor printr-o atare comunicare decât ar fi cazul, de exemplu, prin încarcerare” – aici Leo Zaibert oferă exemplul femeilor din Franța care au fost condamnate, după cel de-al doilea Război Mondial, pentru o colaborare orizontală cu forțele de ocupație naziste (pagina 122).

Cu toate acestea, se explică și faptul că Duff susține că suferința creată prin cuvinte – ca orice altă suferință – poate fi chiar un obstacol în calea înțelegerii de către infractor a faptului că acțiunea sa a fost greșită, și aceasta deoarece, într-o astfel de situație, atenția răufăcătorului este acum concentrată asupra suferinței pe care o simte și nu asupra consecințelor externe ale faptelor sale.[15]

Totuși, în opoziție cu Duff care susține că din cauza valorilor liberale judecătorii ar fi opriți să-și bage nasul în viața privată a infractorului, Leo Zaibert susține că judecătorii de penal ar trebui să ia în considerare – mai mult și mai în detaliu – aspecte ce țin de viața privată a celor ce urmează a fi condamnați pentru a putea astfel înțelege mai eficient în ce mod ar trebui să exprime și să explice pedeapsa ce urmează să o pronunțe – dar și că, mai mult chiar, aceste considerente de viață privată, precum atitudinea sau caracterul, ar trebui să joace un rol important în stabilirea cuantumului pedepsei privative de libertate, din moment ce judecătorul ar putea astfel să aleagă să ierte măcar parțial pe infractor tocmai datorită acestor circumstanțe personale ce în cazul unora sunt chiar tragice.[16]

Capitolul se încheie cu multe pagini despre un domn Tasioulas, profesor în Marea Britanie, care și el s-a războit cu Duff. Tasioulas este descris ca susținând chiar o cvasiobligație a iertării ce ar trebui să fie reglementată în cadrul dreptului pozitiv și dă exemple de situații-cadru în care iertarea ar avea o valoare ce este egală măcar cu valoarea pedepsei: “spețele în care copilăria infractorului a fost cu adevărat teribilă, cauzele în care motivele pentru aplicarea unei îngăduințe (diferită de cele deja existente în cadrul unui proces penal) țin de faptul că infractorul a suferit deja suficient (deși nu ca rezultat al unei pedepse aplicate anterior), dar și situațiile în care infractorului deja îi pare rău, cerându-și scuze și acoperind prejudiciul provocat de fapta sa)”.

Motivul pentru care Tasioulas ar dori ca această cvasiobligație de iertare să fie precizată expres într-un text de lege este dat de faptul că altfel ne-am afla în prezența unei obligații fără vlagă și deci incapabilă să învingă datoria judecătorilor de a înfăptui justiția penală (pagina 142). În plus, o atare inserare ar apăra infractorii de riscul ca întinderea pedepsei penale să depindă – și mai mult – de personalitatea judecătorului[17] decât de orice alte considerente precum datoria de a ierta și/sau personalitatea infractorului.

2.6. Pasaje din cel de-al șaselea capitol dedicat complexității vieții morale și influenței asupra pedepsei

Capitolul începe cu Leo Zaibert dorind să demonstreze de ce este parțial eronată afirmația lui John Rawls cum că “o persoană rațională trebuie să se comporte întotdeauna astfel încât ea să nu se învinovățească niciodată indiferent de rezultatul final al planurilor sale”[18], dar și cea a lui Locke care a susținut că “cunoașterea morală este capabilă de o adevărată certitudine precum matematica”[19].

Autorul alege astfel să discute despre noroc moral pentru a evidenția faptul că inclusiv o pedeapsă penală ce este justificată poate până la urmă să se dovedească a fi o pedeapsă urâtă și deci inadmisibilă tocmai din punct de vedere moral. Totodată, de-a lungul paginilor, autorul învinuiește pe diferiți teoreticieni ai pedepsei de faptul că ei “masează” faptele astfel încât să se potrivească cu răspunsurile lipsite de ambiguitate pe care doresc să le ofere, și aceasta deși unele fapte nu admit un răspuns univoc.[20]

Pasajul cel mai puternic pentru mine este cel în care se reproșează celor două școli faptul că ele se limitează în a explica rațiunea pentru care avem acest sistem de pedeapsă penală fără a se gândi dacă merită sau nu să susținem un atare sistem care, în America, permite în continuare sclavia atât timp cât este vorba de munca celor din penitenciare: “Plângerile cu privire la prea multă criminalizare care îl îngrijora și pe Tacitus aproape acum două milenii au atins niveluri exorbitante în prezent – mai ales în acele țări care au la bază un sistem liberal democratic (…) și acestea ar trebui să ne arate de ce anumite instituții ale pedepsei penale, precum ea este aplicabilă în prezent, nu merită susținerea sau supunerea noastră”.

În lupta autorului cu acești teoreticieni care par a favoriza o singură valoare când e vorba de pedeapsă, și anume pe cea a justiției – în detrimentul oricăror considerente de empatie și iertare, Leo Zaibert trimite și la o lucrare a lui H. L. A. Hart[21] din care citează următoarele: “orice toleranță morală a acestei instituții [a pedepsei penale] trebuie să se expună ca un compromis între principii distincte și parțial aflate în conflict”, arătând că “suspectează ca fiind cumva eronată părerea cum că am avea o singură valoare supremă sau obiectivă față de care toate întrebările în legătură cu justificarea pedepsei trebuie să se raporteze”[22]. Cu toate acestea, și cu regret, autorul arată că “Hart nu a pus niciodată în discuție valoarea iertării – iertare înțeleasă ca o formă particulară de a achita pe cineva de o suferință pe care o merită și care este valoroasă prin ea însăși (sau care adaugă valoare unui întreg organic care astfel devine mai bun, inclusiv în lipsa oricăror considerente medicinale)” (pagina 173)

La final de capitol, Leo Zaibert face o paralelă între conflictului moral pe care îl vede capabil să apară între valoarea justiție și valoarea iertării cu acele conflicte puternice ce pot să se declașeze între libertate și egalitate în cadrul liberalismului[23]: “o temă centrală în teoria liberală este aceea că libertatea și egalitatea sunt ambele valoroase și că acestea pot să se afle, câteodată, în mod profund în conflict. Teorii diferite s-ar putea să privilegieze libertatea față de egalitate și vice versa, dar este des presupus că aceste două valori pot să co-existe într-adevăr (…). Acesta este un model util pentru a înțelege abordarea din cartea mea. La fel cum tensiunea dintre libertate și egalitate se află în miezul multor teorii liberale (…) tensiunea dintre incompatibilele două valori pe care pedeapsa și iertarea le realizează se află în miezul oricărei justificări corecte pluraliste a pedepsei”. Mai mult chiar, “este imposibil pentru pedeapsă ca ea să existe fără a genera un conflict între valoarea justiției (obținută prin aplicarea unei suferințe meritate) și valoarea simpatiei (obținută prin iertarea de datoria suferinței meritate)” (pagina 175).

2.7. Pasaje din cel de-al șaptelea capitol care dezvoltă în detaliu despre iertare și a sa valoare

Pentru Leo Zaibert, a ierta nu înseamnă iertarea ce apare atunci când realizăm că infractorul a suferit deja suficient, sau atunci când observăm că cineva, atunci când a săvârșit o infracțiune deja trecea printr-o tragedie personală (să zicem, moartea unei persoane iubite). Astfel de situații nu sunt iertare în adevăratul sens al cuvântului deoarece ele nu înseamnă decât că în aceste situații am realizat că răufăcătorul a suferit deja în sensul în care și aplicarea unei pedepse dorea să o facă, și, de aceea – dacă am mai impune deliberat și o pedeapsă – suferința astfel produsă ar deveni excesivă și injustă (la pagina 177).

Iertarea – ca valoare morală – este atunci când “ne aflăm în acele situații în care deși ar fi just – și valoros – să pedepsim pe cineva care merită pedeapsa respectivă (și care nu are nicio scuză, justificare sau circumstanță atenuantă), totuși considerăm că ar fi mai valoros să înlăturăm o astfel de pedeapsă”. Astfel apare paradoxul iertării – deoarece a ierta înseamnă să refuzi (în mod deliberat) să faci ceea ce justiția ți-ar cere: adică a ierta pare că impune să refuzi să faci lucrul considerat a fi bun.

Capitolul continuă cu lamentarea dată de faptul că niciunul dintre autorii menționați în prima notă de subsol a cărții, autori și teoreticieni ai justificării pedepsei, nu au putut să spună ceva în legătură cu valoarea iertării în contextul pedepsei – și aceasta poate cu excepția lui Tasioulas.

De aceea, acest capitol este dedicat dorinței autorului de a pune într-o legătură fructuoasă pe teoreticienii iertării cu teoreticienii pedepsei, autorul insistând totodată să arate că un atare capitol nu trebuie înțeles în sensul că “viziunea lumii despre iertare ar trebui să o înlocuiască pe cea despre pedeapsă”, la fel cum “nu consideră că pedeapsa este în mod necesar un concept barbaric sau că iertarea este în mod necesar ceva admirabil”. Pentru Leo Zaibert, “o suferință meritată poate, în anumite situații, să aibă valoare independent de orice viitoare consecință, iar același lucru se poate afirma și despre iertare” (pagina 183).

Discuția continuă prin menționarea de situații în care avem fie o iertare condiționată, fie una necondiționată, autorul trimițând inclusiv la Deridda care este citat cu privire la descrierea unei iertări necondiționate: ea apare doar atunci când “un infractor ar continua să comită aceeași infracțiune împotriva unei victime, iar ea l-ar ierta, iar și iar, știind că el niciodată nu și-ar cere scuze și nici nu s-ar schimba”[24].

Concluzia intermediară a acestui capitol este că autorul, spre deosebire de Martha Nussbaum, nu dorește să înlocuiască o teorie a pedepsei cu o teorie a iertării, ci să arate că există o conexiune – nediscutată până acum – între pedeapsă și iertare.

2.8. Pasaje din ultimul capitol denumit “Jongleria circumstanțelor: Mâinile murdare și situațiile imposibile”

Ultimul capitol al cărții debutează cu Leo Zaibert arătând trei motive pentru care cele susținute de Martha Nussbaum cu privire la teoria iertării sunt mult prea simpliste. Dar ceea ce subliniază autorul este că, deși Martha Nussbaum – în ultimele cărți – a devenit o extremistă a valorii iertării, ea are dreptate când afirmă că „un bun judecător (fie în instanță sau în altă parte) ar trebui să respingă manevrele prea simpliste și reductive și ar trebui, în schimb, și mai ales, să se simtă obligat în a realiza o evaluare empatică a celor ce se găsesc pe dinăuntrul vieții infractorului” (pagina 209)[25].

Restul capitolului vorbește despre o capodoperă a lui Herman Melville, Billy Bud, Marinarul [26] pe care autorul o introduce astfel: “Billy Bud este un text faimos de dificil – și de fapt această dificultate explică în mod parțial de ce am ales să mă concentrez asupra lui. Dacă respingerea unei gândiri prea simpliste este să însemne ceva, atunci ea trebuie să recunoască măcar că atât timp cât viața este complexă, gândirea noastră despre, spre exemplu, răspunsurile față de răul ce ni se face ar fi bine să fie și ea, de asemenea, una complexă.” (pagina 211)

Capitolul continuă cu Leo Zaibert descriind personajele principale din Billy Bud, Marinarul pentru ca apoi să revină la cele spuse de Max Weber cum că în calea unei existențe pline de semnificație se află două lucruri: suferință nemeritată și injustiția nepedepsită. Pornind de la acest comentariu, autorul arată că pot totuși exista situații în care orice decizie ai lua vei crea fie o suferință nemeritată, fie o injustiție nepedepsită. Aceasta este și situația căpitanului ce este chemat, până la urmă, să-l condamne pe marinarul Billy Bud. Iar o astfel de situație este una ce conține o dilemă morală care – atunci când apare în viața unei persoane – îl vor păta moral indiferent de ce ar alege. La fel, instituția pedepsei conține, în mod intrinsec, o astfel de dilemă morală care, indiferent de ce am alege, ne va păta moral.

De aceea, “ar fi salutar dacă teoreticienii pedepsei ar recunoaște că atunci când pedepsim – chiar și atunci când suntem justificați în a pedepsi – ne pierdem o parte a inocenței într-un mod structural similar cu Vere – căpitanul (din nou, chiar dacă nu chiar atât de dramatic)” (pagina 231).

Ca atare, “la nivel axiologic, pedeapsa, în mod necesar, generează un conflict între două valori: valoarea justiției și valoarea empatiei”, dar intensitatea conflictului poate să difere în funcție de faptele și caracterul infractorului. De exemplu, autorul arată că avem o intensitate mică, chiar neglijabilă, între conflictul dintre justiție și iertare, atunci când suntem chemați să pedepsim un nazist faimos precum Ohlendorf sau Hitler. Pe de altă parte, majoritatea situațiilor nu sunt precum cele extreme cu răufăcători naziști, iar „atunci când valoarea pedepsei aplicate nu este foarte mult mai mare decât valoarea iertării ce ar putea fi realizată chiar și atunci când pedeapsa ar fi justificată, noi ne pătăm, și această pată are implicații emoționale”. (paginile 234-235)

Totodată, autorul insistă că șansele de a fi pătați din punct de vedere moral cresc cu cât sistemul penal sub care funcționăm are mai multe disfuncționalități – acesta fiind mai ales cazul sistemului punitiv existent în Statele Unite ale Americii. De aceea, el avertizează în fața pericolelor unei birocratizări mecanice a distribuției suferinței.

Cartea – fără a include anexa – se încheie cu următorul pasaj:

“În cele mai multe cazuri, pur și simplu nu putem pedepsi cu măinile curate. Abordările simpliste ce au la bază povești formulate într-un mod voit curat, sunt incapabile să vadă măcar murdăria pe care aproape în mod invariabil pedeapsa o generează. Presupunerea standard a fost că dacă așa-și-pe dincolo se întâmplă, atunci așa-și-pe-dincolo trebuie reacționat; că dacă un anumit curs de acțiune este justificat, atunci așa și trebuie înfăptuit – și astfel totul va fi bine: sfârșit de poveste – “și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”. În mod tipic, teoreticienii pedepsei nu au loc pentru memento-uri, pentru conflict, pentru mizerie. Dar dacă e să am măcar parțial succes în aceste demersuri teoretice, atunci ar trebui să abordăm perspectiva de a pedepsi pe răufăcători (sau de a implementa mecanisme de pedepsire) cu o circumspecție mai sobră decât cea de până acum”.


[1] Leo Zaibert, Rethinking Punishment, Cambridge University Press, 2018, disponibil aici.
[2] Mulțumesc lui Ionuț Tudor pentru sugestiile oferite asupra unei prime forme a acestui material. Și lui T. C. pentru că mi-a spus să nu mai tai din lungime, zicând să las textul precum îl citiți.
[3] Sau poate doar pentru a mi se confirma ceea ce simt atunci când mi se spune că ar trebui să-mi pedepsesc/sancționez fiica – dacă vreau să o educ cum trebuie – ori de câte ori observ că în mod voit greșește.
[4] Letters of Aldous Huxley, Harper&Row, 1969, la p. 119.
[5] A se vedea aici. [ultima dată accesat în data de 29 aprilie 2019].
[6] Despre aceasta din urmă nu voi comenta nimic deoarece trebuie chiar să o citiți.
[7] Pentru titlul capitolelor, a se vedea aici. [ultima dată accesat în data de 29 septembrie 2019].
[8] Autorul trimite la cartea lui Douglas Husak, Overcriminalization: The Limits of Criminal Law, Oxford University Press, 2008.
[9] Aici cu sensul de “acțiune prin care se pedepsește o faptă; pedeapsă primită de cineva pentru faptele săvârșite” (dexonline.ro– ultima dată accesat în data de 29 aprilie 2019).
[10] Cu trimitere la Thomas M. Scalon, Givind Desert Its Due, 2013.
[11] Immanuel Kant, The Philosophy of Law (W. Hastie, trans.), Edingburg, 1887, p. 198.
[12] Ibidem, la pp. 195-196.
[13] Mi se pare că acest capitol prezintă interes mai ales pentru cei care doresc să înțeleagă de ce hotărârile judecătorești în penal trebuie să fie altfel structurate decât cele din civil, și mai ales pentru cei care susțin că motivarea condamnării – măcar în cazul celor de condamnare definitivă – ar trebui să sosească deodată cu minuta condamnării și cu punerea în executare a pedepsei.
[14] R. A. Duff, Punishment, Communication, and Community, Oxford University Press, 2001, la xvii.
[15] Ibidem, la p. 369.
[16] (și aici eu mă pot gândi, de exemplu, la cazul unei copilării în care infractorul de azi a fost abuzat de proprii părinți de ieri fără ca societatea să intervină spre a-l proteja).
[17] Cu trimitere la John Tasioulas, Mercy, Proceedings of the Aristotelian Society, New Series, 103 (2003), la p.130.
[18] Cu trimitere la John Rawls, A Theory of Justice (ediția revizuită), Harvard Universiy Press, 1999, la pp. 370-371.
[19] Cu trimitere la John Locke, An Essay Concerning Human Understanding, Oxford, Claredon Press, 1975, la p. 565.
[20] Pagina 166: “In other words, to massage the facts so as to have them yield unambiguous answers, even when these facts do not admit of such unambiguous answers, is not the way forward”.
[21] H. L. A. Hart, Prolegomenon to the Principles of Punishment, în Punishment and Responsability, a doua ediție, Oxford University Press, 2008, la p.1 (prima dată publicat în 1968).
[22] Ibidem, la p. 2.
[23] Cu trimitere la Isaiah Berlin, Two Concepts of Liberty, Oxford University Press, 2006, pp. 166-217, la John Rawls, A Theory of Justice, Harvard University Press, 1999 și la Ronald Dworking, Justice for Hedgehogs, Harvard Unidersity Press, 2011.
[24] Cu trimitere la Mary-Jane Rubinstein, Of Ghosts and Angels: Derrida, Kushner, and the Impossibility of Forgiveness, Journal for Cultural and Religious Theory, 2008, la p. 83.
[25] Cu trimitere la M. Nussbaum, Equity and Mercy, Philosophy and Public Affairs, 1993, la p. 115.
[26] Sau Billy Bud, Gabierul. Nu am găsit cartea să fi fost tradusă în limba română la vreo editură de prestigiu, dar am găsit pe scribd o traducere. [ultima dată accesat în data de 29 aprilie 2019].


Dr. Mihaela Mazilu-Babel

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate