ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Obligația instanțelor de interpretare conformă
07.05.2019 | Artin SARCHIZIAN


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Artin Sarchizian

Artin Sarchizian

Asigurarea dezideratului Uniunii Europene de constituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale, se poate realiza și menține numai prin asumarea și conștientizarea de către instanțele naționale ale Statelor membre – care atunci când aplică dreptul Uniunii, acționează ca instanțe ale Uniunii – a rolului si obligației primordiale de asigurare, în cadrul competențelor ce le revin, a protecției jurisdicționale efective a justițiabililor[1] în acord cu dreptul Uniunii.

Forța Dreptului Uniunii Europene, este asigurată de cele două mari principii fundamentale ale ordinii juridice europene, și anume: Principiul supremaţiei (preeminenței) dreptului Uniunii Europene (UE) asupra dreptului naţional al statelor membre, și principiul efectului direct şi al aplicabilității imediate.

Izvoarele principale ale dreptului Uniunii, sunt împărțite în: dreptul primar și dreptul secundar. Dreptul primar este format din tratatele care stabilesc cadrul juridic al Uniunii Europene. Dreptul secundar este compus din instrumente juridice bazate pe aceste tratate, cum ar fi regulamente, directive, decizii și acorduri. Acestora li se adaugă principiile generale ale dreptului UE, jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană de Justiție și dreptul internațional.

În mod cert, dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene[2].

Fără a afecta principiul aplicării directe a dreptului Uniunii, totuși, în ce privește dreptul secundar, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului. De fapt, aici își găsește utilitatea distincția dintre efectul direct pe verticală și cel pe orizontală. Astfel, efectul direct vertical intervine în relațiile dintre persoanele fizice și țară. Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană față de țară; iar, efectul direct orizontal intervine în relațiile dintre persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană față de o altă persoană fizică.

Pentru a anunța și concilia aparenta antinomie între conceptul de “efect direct” și cel de “efect direct limitat”, Curtea de Justiție a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).

Astfel, este posibil ca normele (secundare) ale Uniunii să creeze/recunoască anumite drepturi cetățenilor, dar care să fie cuprinse în instrumente ce nu produc un efect direct, cum este cazul dispozițiilor cuprinse în Directive (care trebuie transpuse de catre Țările membre în legislațiile lor naționale), situație în care, în mod evident, instanțele naționale nu pot face o aplicare directă a acestora, iscându-se astfel, situația total nejuridică în care un cetățean al Uniunii nu se poate prevala și bucura de un drept ce decurge din dreptul Uniunii.

Din această nevoie practică – de evitare a unor situații precum cea mai sus expusă – se naște “principiul interpretării conforme”, creație pretoriană a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității unei Directive și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta.

De un real interes practic este și determinarea câmpului de incidență al acestei reguli, care, după cum vom vedea, cuprinde deopotrivă, atât totalitatea normelor dreptului național, cât și – foarte important! – jurisprudența națională[3]. Astfel, se cuvine a sublinia obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive[4].

Așa fiind, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat[5].

Deopotrivă interesantă este și situația practică în care o instanță națională trebuie să soluționeze un litigiu între particulari în care se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dreptului Uniunii, caz în care, cu aceeași hotărâre, Curtea a statuat că „revine instanțelor naționale atribuția de a asigura protecția juridică a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestor dispoziții[6].

Pe cât de clare par aceste reguli, totuși decelarea “mecanismului” după care (sau mai potrivit spus, când) se poate recurge la interpretarea conformă, și care sunt “alternativele” la aceasta, poate suscita anumite dificultăți.

Însă, înainte de orice, o observație se impune, și anume că în mod cu totul lăudabil, Curtea nu s-a limitat numai la a dezvălui acest mecanism, ci a oferit instanțelor naționale (si, evident justițiabililor Uniunii) soluțiile pe care le au, în ipoteza imposibilității recurgerii la acest mod de interpretare.

De asemenea, consider că o “cheie” în înțelegerea rolului și locului acestei reguli de interpretare este și caracterizarea acesteia drept un veritabil “remediu pentru lipsa unui efect orizontal al unei Directive”,[7] alături de argumentul conform căruia trebuie să se evite posibilitatea ca statul să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii[8].

Cu riscul de a mă repeta, reamintesc că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa.

Însă justițiabilii pot invoca o directivă împotriva unui stat, indiferent de calitatea în care acționează statul menționat: de angajator sau de autoritate publică, cât și a tuturor organelor administrației sale, inclusiv a autorităților descentralizate, și împotriva organismelor și a entităților care sunt supuse autorității sau controlului statului sau cărora un stat membru le‑a încredințat îndeplinirea unei misiuni de interes general și care, în acest scop, dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari[9].

De altfel, jurisprudența constantă a Curții relevă că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus această directivă în dreptul național în termenele stabilite, fie atunci când a transpus directiva în mod incorect (Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10EU:C:2012:33, punctul 33 și jurisprudența citată).

Se poate așadar reține că, în ipoteza în care o dispoziție cuprinsă într-o Directivă ar îndeplini condițiile cerute pentru a produce un efect direct, atunci, instanța națională ar trebui să înlăture orice dispoziție națională contrară (aplicare contra legem a dreptului național). Însă, cum am arătat anterior, această soluție “de neutralizare a dreptului național” nu poate fi aplicată ca atare, în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari[10].

Prin urmare, consider că numai într-o astfel de ipoteză în care nu se poate asigura efectul direct al unei Directive, este necesar a apela la “remediul” interpretării conforme, care, după cum am văzut, naște o veritabilă obligație în sarcina instanțelor naționale de a face tot ce ține de competența lor – luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta – în vederea garantării efectivității unei Directive și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta.

Pentru rigoare, trebuie să amintesc că în unele soluții ale Curții de Justiție a Uniunii, etapele aplicării acestui principiu (al interpretării conforme) sunt inversate, considerându-se că “în cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, atunci Instanța trebuie să examineze dacă dispozitiile Directivei pot produce un efect direct”[11].

Deopotrivă se impune a preciza că acest principiu al interpretării conforme a dreptului național are anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național[12].

În final, dacă instanța națională nu reușește să obțină rezultatul prevăzut în dispoziția respectivei Directive, partea lezată de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii ar putea totuși să se prevaleze de Hotărârea Francovich și alții ((C-6/90 și C-9/90, Rec., p. I-5357) pentru a obține, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit.

Așadar, pentru cazul în care rezultatul prevăzut de o directivă nu ar putea fi atins pe cale de interpretare, trebuie amintit că, potrivit Hotărârii din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357, punctul 39), dreptul comunitar impune statelor membre să repare prejudiciile pe care le‑au cauzat particularilor prin lipsa de transpunere a acestei directive, în măsura în care sunt îndeplinite trei condiții.

Desigur, directiva în cauză trebuie să aibă ca obiectiv atribuirea de drepturi în favoarea particularilor, iar, conținutul acestor drepturi trebuie să poată fi identificat pe baza dispozițiilor directivei menționate. În sfârșit, trebuie să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligației care revine statului membru și prejudiciul suferit[13] .


[1] Artin Sarchizian, Principiul Securitatii Juridice, Jurnalul Drepturilor Omului nr. 1/2019. Disponibil aici.
[2] CJUE hotărârea Van Gend en Loosdin data de 5 februarie 1963.
[3] CJUE Hotărârea Centrosteel C‑456/98, EU:C:2000:402, punctul 17).
[4] CJUE Dansk Industri (DI) împotriva Succesorilor lui Karsten Eigil Rasmussen Cauza C‑441/14 punctul 33.
[5] CJU HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) 6 noiembrie 2018 În cauza C‑684/16, par. 60.
[6] CJUE Hotărârea Kücükdeveci C‑555/07, EU:C:2010:21, punctul 45.
[7] CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL YVES BOT prezentate la 25 noiembrie 2015, Cauza C‑441/14.
[8] CJUE Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, punctul 49.
[9] CJUE HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră) 6 noiembrie 2018 În cauza C‑684/16par. 64.
[10] Idem. Par. 42.
[11] CJUE HOTĂRÂREA DIN 24.5.2012 — CAUZA C-97/11 AMIA par.32.
[12] CJUE Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, punctul 100.
[13] CJUE Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C‑91/92, Rec., p. I‑3325, punctul 27.


Av. Artin Sarchizian

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate