ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

În ce condiții aplicarea art. 1394 Cod Civil în cadrul unui proces civil încalcă prezumția de nevinovăție?

07.05.2019 | Adrian COROBANĂ
Abonare newsletter
Andrian Corobană

Adrian Corobană

Codul Civil intrat în vigoare în anul 2011 instituie o reglementare firească în materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală, atunci când despăgubirea derivă dintr-un “fapt penal”. Concret, art. 1394 Cod Civil prevede că “în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt penal supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea civilă.”

Spuneam că este o reglementare firească, întrucât, de cele mai multe ori, acest articol își găsește aplicarea în cadrul procesului penal, sub aspectul soluționării acțiunii civile, fiind necesar ca termenul de prescripție al acțiunii civile să fie egal cu cel al răspunderii penale.

Însă există și situații când acest articol este invocat într-un dosar civil, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal sau dacă reclamantul invocă faptul că despăgubirea sa derivă dintr-un fapt penal. Și, din păcate, aici încep dificultățile privind interpretarea unui asemenea articol. 

În practică, ne putem întâlni cu două întrebări importante privind aplicarea acestui articol în cadrul unui proces civil:

1. Ce înseamnă sintagma “fapt penal supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă”?

2. Sintagma „în toate cazurile”, denotă faptul că acest articol se aplică și în cazul în care există o ordonanță de clasare sau o ordonanță de renunțare la urmărirea penală, care se invocă pentru a argumenta că suntem în prezența unei despăgubiri ce derivă dintr-un fapt penal?

Răspunsul la prima întrebare este evident pentru orice practician în drept penal: termenul de prescripție al răspunderii penale se aplică doar unei infracțiuni, neexistând un alt fapt penal care să fie supus unui termen de prescripție al răspunderii penale.

Însă răspunsul la cea de-a doua întrebare necesită mai multe explicații.

În opinia mea, în absența unei hotărâri definitive a unei instanțe penale care să constate că pârâtul dintr-un dosar civil a săvârșit o faptă ilicită care este infracțiune, nu suntem în prezența unei despăgubiri ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, ci în prezența unui simplu fapt ilicit, pentru care se aplică normele generale privind prescripția prevăzute de art. 2528 Cod Civil.

O instanță civilă nu se poate substitui rolului unei instanțe penale pentru a hotărî dacă o faptă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, considerând că suntem în prezența unei despăgubiri ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi.

O instanță civilă poate doar să folosească cu autoritate de lucru judecat o hotărâre penală definitivă de condamnare, în ceea ce privește existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanței civile revenindu-i în acest caz sarcina de a stabili valoarea prejudiciului material sau moral și modul de reparare a acestuia de către persoana condamnată de instanța penală. Doar într-o asemenea ipoteză sunt aplicabile prevederile art. 1394 Cod Civil, întrucât s-a constatat cu autoritate de lucru judecat de către o instanță penală că suntem în prezența unei infracțiuni.

Însă în ipoteza în care procurorul a dat o soluție de clasare sau o soluție de renunțare la urmărirea penală ori în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, consider că art. 1394 Cod Civil nu își poate găsi aplicarea în fața instanței civile, întrucât instanța civilă se va pronunța doar asupra existenței unei răspunderi civile delictuale ce derivă dintr-un fapt ilicit simplu, care nu constituie infracțiune și pentru care se aplică dispozițiile art. 2528 Cod Civil privind prescripția dreptului material la acțiune. Acest lucru nu înseamnă că instanța civilă nu mai poate analiza dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar că instanța civilă nu poate face aplicarea art. 1394 Cod Civil, întrucât nu este competentă legal să aprecieze dacă faptul ilicit întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Dacă în această ipoteză ar face aplicarea art. 1394 Cod Civil, instanța civilă ar pronunța o hotărâre care ar include o declarație care impută răspunderea penală a pârâtului, ridicându-se astfel o problemă care intră sub incidența art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu jurisprudența CEDO (cauza Y împotriva Norvegiei și cauza Diacenco împotriva României, paragraful 60).

În considerarea aplicării art. 1394 Cod Civil, fără a avea o hotărâre penală definitivă de condamnare, o instanță civilă ar crea o legătură evidentă între cauza penală și acțiunea în despăgubire care i-a urmat, ceea ce ar fi incompatibil cu prezumția de nevinovăție și art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Important este și faptul că în jurisprudența CEDO s-a statuat că “art. 6 paragraful 2 din Convenție nu se limitează doar la procedurile penale pendinte, ci poate cuprinde hotărârile judecătorești adoptate ulterior încetării urmăririi penale (a se vedea, în special, Lutz, Englert si Noelkenbockhoff vs. Germania) sau ulterior achitării (hotarârile Sekanina vs. Austria, citata anterior, Lamanna vs. Austria; Leutscher vs. Olanda, par. 29; Del Latte vs. Olanda, par. 30), în măsura în care problemele ridicate în respectivele cauze constituiau un corolar și un complement al procedurilor penale respective, în care reclamantul avea calitatea de persoană acuzată de o infracțiune” (paragraful 37 din Hotărârea cauzei Teodor împotriva României).

În ipoteza de față, simplul fapt că reclamantul ar susține că pârâtul a săvârșit o faptă penală, precum și simplul fapt că se invocă o ordonanță de renunțare la urmărirea penală, nu pot conduce la concluzia că ne aflăm în prezența unei infracțiuni, întrucât asupra existenței sau inexistenței unei fapte penale nu s-a pronunțat definitiv nicio instanță penală. Aplicarea art. 1394 Cod Civil în această ipoteză se poate realiza numai dacă se constată că pârâtul a săvârșit o faptă penală, acest lucru realizându-se însă cu încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și a art. 6.2. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Faptul că a existat un dosar penal în care pârâtul a fost cercetat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni, fiind obținută o soluție de renunțare la urmărirea penală, nu conduce la concluzia că într-adevăr ar fi săvârșit o infracțiune, întrucât o soluție de renunțare la urmărirea penală este o modalitate de soluţionare a cauzei în faza de urmărire penală (conform art. 327 C. proc. pen.) şi ţine de aprecierea asupra oportunităţii cercetării penale, nefiind astfel o individualizare a modalităţii de angajare a răspunderii penale, nestatuându-se că o persoană a săvârșit o infracțiune sau că fapta săvârșită întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Așadar, în niciun caz ordonanța de renunțare la urmărirea penală sau o ordonanță de clasare nu poate fi asimilată unei hotărâri penale definitive prin care s-a decis că pârâtul ar fi comis o faptă penală, astfel încât aplicarea art. 1394 Cod Civil nu se poate face fără a fi încălcat dreptul fundamental al pârâtului de a fi prezumat nevinovat și fără ca instanța civilă să se substituie rolului unei instanțe penale.

Sub acest aspect, din păcate, art. 1394 Cod Civil, prin sintagma în toate cazurile”, poate fi interpretat într-un exces de zel justițiar că ori de câte ori ne aflăm în situația în care s-a constituit un dosar penal, indiferent de soluția din cadrul acelui dosar, termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere delictuală se prorogă, iar acest lucru pune probleme serioase de neconstituționalitate, întrucât se încalcă prezumția de nevinovăție a celui chemat să răspundă pentru săvârșirea unei fapte ilicite, cercetat în cadrul unui dosar penal, dar necondamnat penal.

Av. Adrian Corobană

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “În ce condiții aplicarea art. 1394 Cod Civil în cadrul unui proces civil încalcă prezumția de nevinovăție?”

  1. Ștefan CREȚU spune:

    O ordonanta de renuntare la urmarire prin care se atesta comiterea infractiunii; persoana care se face vinovata (recunoastere); modul de comitere a acesteia si sanctiunea muncii in folosul comunitatii, consider ca indeplineste conditiile necesare aplicarii lui 1394, contrar argumentatiei dvs. Motivele pentru care se dispune renuntarea la urmarire tin de oportunitate/costuri/atitudinea avuta in timpul cercetarii/lipsa antecedentelor, nu de aspecte legate de intrunirea tuturor elementelor constitutive ale infractiunii (fapta prevazuta de legea penala; vinovatie in forma ceruta de lege etc.)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week