Admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților – un demers riscant
9 mai 2019 | Ioan-Mircea DAVID
Ioan-Mircea David
În ultima vreme, pe rolul instanțelor de judecată se înregistrează tot mai multe litigii care vizează acordarea de măsuri compensatorii pentru proprietarii ai căror imobile au format obiectul exproprierilor abuzive din perioada comunistă.
În acest context, în anul 2013, legiuitorul român a considerat necesar să adopte o lege care să cuprindă întreaga procedură pe care titularii dreptului de proprietate sunt obligați să o urmeze, dar și procedurile ce incumbă autorităților abilitate să acorde măsurile compensatorii.
În ciuda dispozițiilor clare pe care Legea nr. 165/2013 le instituie în cuprinsul art. 36 și art. 39, instanțele de judecată și-au creat deja o practică în baza căreia nu oferă aplicabilitate textelor, deși argumentele sunt mai mult decât pertinente.
Situația despre care am ales să fac vorbire este aceea în care reclamantul solicită instanței de judecată obligarea, pe de o parte, a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să emită decizia de compensare, pe de altă parte Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să sancționeze Comisia pentru depășirea termenului instituit de legiuitor în cuprinsul art. 34.
Ca urmare a instituirii unui termen suspensiv de 60 de luni de la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, perioada de timp în care procedura trebuia desfășurată coform dispozițiilor legale, Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor nu a procedat în niciun fel la urgentarea demersurilor și cu atât mai puțin la finalizarea procedurii prin emiterea dispoziției deja menționată.
Or, împotriva unei pasivități nejustificate și totodată excesivă din partea unui organ abilitat de lege pentru această procedură, singura îndreptățită să acționeze este Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru care au fost instituite dispoziții exprese în aceeași Lege nr. 165/2013.
Cu toate acestea, în fiecare acțiune în care ambele instituții sunt chemate în judecată, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților înțelege să se prevaleze de excepția lipsei calității procesuale pasive – motivând în repetate rânduri că prerogativele de sancționare sunt stabilite exclusiv în sarcina sa, iar decizia de aplicare a prevederilor art. 39 nu poate fi luată decât de aceasta, instanța de judecată neputând să intervină asupra obligațiilor pe care însuși legiutorul le-a instituit expres în sarcina acesteia. Pe acest considerent, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților consideră că nu are calitate procesuală pasivă în soluționarea unei astfel de cereri de chemare în judecată, motiv pentru care solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Distinct de cvasi-argumentul pe care Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților înțelege să-l aducă în susținerea admisibilității excepției lipsei calității procesuale pasive, interesantă este poziția pe care instanța de judecată o adoptă prin încheierile interlocutorii pe care le pronunță.
În ciuda faptului că legiuitorul în art. 36 prevede situațiile în care pot fi aplicate sancțiunile prevăzute de art. 37, și în ciuda argumentelor pertinente și clare din care reiese în mod incontestabil faptul că activitatea C.N.C.I. nu s-a încadrat în termenul suspensiv instituit de legiuitor, ba mai mult, pasivitatea nejustificată se prelungește chiar dincolo de introducerea cererii de chemare în judecată, instanța de judecată admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, preluând în mod integral argumentele învederate de aceasta.
Lipsa de implicare a autorităților competente, alături de respingerea oricărei posibilitati de a obține vreo sancțiune pentru Comisie, conduc spre un deznodământ nefavorabil oricărei persoane ce promovează o astfel de acțiune.
Atât timp cât Legea nr. 165/2013 instituie obligația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a sancționa inclusiv Comisia pentru nerespectarea termenelor, așa cum este prevăzută expres la art. 36 lit. h) , cine ar putea fi abilitat să oblige Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru îndeplinirea obligațiilor sale?
Momentan, răspunsul pare să fie: nimeni!
Din punctul meu de vedere, instanța de judecată este cea abilitată – în situația în care este învestită prin cererea de chemare în judecată, să oblige A.N.R.P. să aplice sancțiunile prevăzute de lege.
Pasivitatea și reticența cu care instanțele de judecată aleg să procedeze la dezlegarea unei astfel de chestiuni complică și mai mult demersurile necesare emiterii deciziilor și totodată finalizării unui proces ce a generat de-a lungul timpului pagube însemnate – exproprierile realizându-se în mod abuziv.
Mai mult decât atât, pronunțarea sistematică a unor încheieri interlocutorii prin care A.N.R.P. este absolvită de orice obligație și implicit de orice culpă pe care ar putea-o avea din poziția de “ supraveghetor” al procedurii de restituire, conduce și către alte consecințe ce pot genera efecte mult mai grave.
De pildă, dacă ne raportăm atât la dispozițiile naționale, cât și la cele internaționale – va fi lesne de observat că dreptul de proprietate – esența tuturor cererilor de chemare în judecată îndreptate împotriva C.N.C.I. și A.N.R.P., beneficiază de ocrotire specială, iar încălcarea acestuia atrage sancțiuni pe care adesea le-am întâlnit în Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Conform art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, “orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor […] ” – aspect ce nu pare sa fie respectat atât timp cât instituțiile, în ciuda unor reglementări clare, nu își îndeplinesc obligațiile în termenele stabilite de legiuitor.
Pasivitatea excesivă și nejustificată pare să nu reprezinte o problemă suficient de importantă pentru instanțele de judecată care exclud orice posibilitate de obligare a unei autorități să-și îndeplineasca obligațiile.
Așadar, excepția calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților se dovedește neîntemeiată, iar admiterea acesteia pe considerente care nu corespund prevederilor legale, denotă o dată în plus, din partea instanțelor de judecată, o lipsă de implicare, dar și o contribuție nejustificată la îngreunarea unui proces de restituire ce are loc ca urmare a unor măsuri „mai puțin inspirate” adoptate de statul comunist.
Avocat Ioan-Mircea David
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
