Cereri accesorii şi incidentale în raporturile de familie. Ordonanța președințială din oficiu?
13 mai 2019 | Igor LĂCĂTUŞ
Igor Lăcătuș
În materia procedurii divorțului reglementată de prevederile Codului de procedură civilă, legiuitorul în cuprinsul art. 919 face vorbire de cereri accesorii și incidentale pe care instanța de judecată (de tutelă) este chemată să le soluționeze împreună cu cererea principală de divorț, după caz, cu reconvențională formulată de soțul pârât.
Astfel, la cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la:
a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;
b) numele soţilor după divorţ;
c) locuinţa familiei;
d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;
f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.
Având în vedere exclusiv calitatea procesuală activă a soților (cu o singură excepție), conform art. 918 din Codul de procedură civilă, doar la cererea părților, instanța se va pronunța asupra cererilor accesorii și incidentale menționate mai sus. În lipsa unei cereri, fie din partea soțului reclamant, sau a soțului pârât care poate formula o cerere reconvențională, instanța de tutelă nu va putea soluționa aceste cereri, decât numai dacă este investită de părți. Aminteam de excepție, și anume, cea prevăzută de alin. 2 al art. 918 – soţul pus sub interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată.
Obiectul analizei noastre, respectiv câteva considerațiuni de ordin procesual ,vizează prevederile alin. 2 și 3 din art. 919 Cod procedură civilă, potrivit cărora:
(2) Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.
(3) De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.
Putem observa că legea prevede posibilitatea ca instanța de tutelă, din oficiu, să invoce și să soluționeze aceste cereri incidentale sau accesorii, chiar dacă nici soțul reclamant în cererea principală și nici soțul pârât în reconvențională, nu au formulat și solicitat instanței să rezolve: exercitarea autorității părintești cu privire la copilul minor, după caz, copii minori născuți înainte sau în timpul căsătoriei ori adoptați, cu privire la pensia de întreținere pentru copil/copii și în ceea ce privește numele pe care îl vor purta soții după divorț.
Este cunoscut că o astfel de procedură trebuie soluționată de urgență și cu precădere, întrucât dincolo de faptul că aduce într-o discuție litigioasă o instituție extrem de importantă (a căsătoriei și a vieții de familie), ori de câte ori soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, intervine necesitatea rezolvării cauzei într-un termen cât mai scurt și de urgență, având în vedere principiul interesului superior al copilului, astfel cum este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și o serie de alte acte normative inclusiv de sorginte europeană și internațională. Însă, de multe ori, din cauza complexității speței ori a probatoriului amplu necesar de administrat, o astfel de cauză durează în timp până primește o dezlegare din partea instanței de tutelă, sens în care legiuitorul a reglementat, în cuprinsul art. 920 din Codul de procedură civilă, posibilitatea ca instanța să poată dispune măsuri vremelnice. Astfel, instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea locuinţei familiei.
Observăm că situațiile în care instanța poate lua, în tot cursul procesului, măsuri vremelnice sunt prevăzute limitativ de lege. Însă, cu toate acestea, având în vedere că norma legală face trimitere la instituția ordonanței președințiale, în practică, ținând cont de complexitatea și de importanța drepturilor și obligațiilor specifice în raporturile de familie, mai ales de interesul superior al copilului, s-au extins cazurile în care instanța de judecată poate lua și alte măsuri vremelnice. De pildă, cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la programul de vizitare al copilului etc.
Important de reținut că dintre măsurile vremelnice pe care le poate lua instanța, prevăzute expres de art. 920 din Codul de procedură civilă, obligația de întreținere a copilului poate fi stabilită de instanță pe calea ordonanței președințiale, și prin raportare la dispozițiile alin. 2 din art. 919 Cod procedură civilă, măsura vremelnică teoretic, dar și practic, ar putea fi sau în opinia noastră, în funcție de specificul speței, instanța de tutelă trebuie să dispună pentru apărarea interesului superior al copilului, pentru creșterea și educarea lui, din oficiu, chiar și dacă nu s-a solicitat acest lucru de una dintre părți. În același sens, după cum menționam, deși limitativ prevăzute de lege, măsurile provizorii pe care le poate ordona instanța, în jurisprudența instanțelor au fost extinse și pe bună dreptate, așa încât inclusiv, de exemplu, cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti poate fi luată o decizie de către instanță, din oficiu, în mod vremelnic și cu caracter provizoriu, în tot cursul procesului, nu doar până la soluționarea în fond a cauzei.
Conform art. 997 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. Observăm că în Titlul VI dedicat procedurii ordonanței președințiale, legea limitează în timp efectele unei astfel de hotărâri provizorii și executorii, și anume, cel târziu până la soluţionarea litigiului asupra fondului. Însă, această prevedere are caracter general, fiind stabilită ca regulă, durata și efectele în timp pe care le poate produce o astfel de hotărâre. Numai că, în opinia noastră, art. 920 din Codul de procedură civilă are caracter special și se aplică cu prioritate, sens în care ordonanța președințială, cel puțin în privința situațiilor reglementate de acest articol, se vor putea lua în tot cursul procesului, nu doar până la soluționarea litigiului asupra fondului. Prin urmare, inclusiv în căi de atac, instanța poate ordona măsuri vremelnice.
Așadar, văzând prevederile alin. 2 și 3 din art. 919 Cod procedură civilă, precum și cele specifice procedurii ordonanței președințiale, astfel cum au fost interpretate și aplicate de-a lungului timpului în jurisprundența instanțelor, concluzionăm că în raporturile de familie, mai exact în litigiile de divorț în care există copii, instanța de tutelă este îndreptățită să dispună măsuri vremelnice pe calea ordonanței președințiale, chiar dacă nu s-a cerut acest lucru de către părțile din proces. Atâta timp cât, din oficiu, instanța de judecată în fond poate soluționa cereri incidentale și accesorii, fără o cerere scrisă sau orală din partea părții/părților, cu atât mai mult instanța poate să ordone din oficiu măsuri vremelnice care se circumscriu cererilor incidentale și accesorii într-un litigiu de divorț, când soții au copii minori.
Interesul superior al copilului este mai presus de omisiunea părții de a formula o cerere de ordonanță președințială pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copilului, astfel încât, raportându-ne la art. 2 alin. 4 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti, atunci când partea nu se preocupă de interesul superior al copilului (din neglijență, necunoaștere a legii, din lipsă de pregătire, din cauza imposibilității materiale de a angaja serviciile unui avocat sau orice alte situații asemănătoare), instanța de tutelă are îndreptățirea, ba chiar îndatorirea, să dispună din oficiu prin ordonanță președințială, măsuri provizorii și vremelnice cu privire la situația copilului. Practic considerăm că de lege lata există dreptul judecătorului de a se pronunța ex officio prin ordonanță președințială cu privire la raporturile de familie ce vizează un copil.
Potrivit art. 999 Cod procedură civilă, alin. 2 – ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor. În caz de urgenţă deosebită, ordonanţa va putea fi dată chiar în aceeaşi zi, instanţa pronunţându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii şi actelor depuse, fără concluziile părţilor. Această prevedere legală întărește suplimentar concluzia noastră.
Mai trebuie amintită și situația reglementată de art. 17 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, (2) eliberarea paşaportului simplu electronic pentru minor, în cazul în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 171 alin. (1) lit. e), se efectuează numai după soluţionarea acestor cazuri de către instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru procesele începute cu data de 15 februarie 2013 ori prin ordonanţă preşedinţială prin care instanţa a suplinit acordul celuilalt părinte pentru eliberarea paşaportului.
În acest caz, alături de cele deja menționate, legea recunoaște în mod expres posibilitatea părintelui să se poată adresa instanței de tutelă, pentru ca, prin ordonanță președințială să se suplinească consimțământul celuilalt părinte pentru eliberarea pașaportului minorului. Și în acest caz, având în vedere circumstanțele cauzei, considerăm că instanța se poate pronunța din oficiu asupra suplinirii acordului celuilalt părinte, dacă minorul are un pașaport care nu mai este valabil și este în interesul superior al copilului să poată deține un document valabil internațional de călătorie. Conform art. 3 din Convenția din 1989 cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 adoptată de Adunarea Generală ONU, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, 1. în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. De asemenea, articolul 24 alin. (2) din CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE (2012/C 326/02) prevede că, în toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
Avocat Igor Lăcătuș
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
