Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Sesizare de neconstituționalitate ref. modificarea Legii privind organizarea judiciară și C. proc. pen.
13.05.2019 | JURIDICE.ro

Vineri, 10 mai 2019, Klaus Iohannis, Președintele României, a trimis Curții Constituționale o sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit unui comunicat al Administrației Prezidențiale.

„Domnului Valer Dorneanu
Președintele Curții Constituționale

În temeiul dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formulez următoarea

SESIZARE DE NECONSTITUȚIONALITATE

asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost transmisă de către Parlament Președintelui României în vederea promulgării la data de 2.05.2019. Această lege a fost supusă controlului anterior de constituționalitate, prin Decizia nr. 633/2018 Curtea Constituțională constatând neconstituționalitatea unora dintre dispozițiile sale.

Însă, în procedura reexaminării legii – deschisă potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție – Parlamentul a adoptat legea criticată cu încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituție. Astfel, cu ocazia punerii în acord a unora dintre dispozițiile legii, declarate neconstituționale, cu Decizia nr. 633/2018, Parlamentul, pe de o parte și-a ignorat obligația constituțională de a pune în acord textele din legea criticată cu decizii anterioare ale Curții Constituționale, aspect ce contravine dispozițiilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție, iar pe de altă parte, în procedura punerii de acord nu a realizat corelările necesare, adoptând reglementări ce contravin principiului legalității, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2) prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție.

Totodată, în procedura de punere în acord a legii, legiuitorul a încălcat și principiul bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție, precum și depășirea limitelor fixate prin Decizia nr. 633/2018.

I. Încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată în vederea punerii în acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu o serie de decizii ale Curții Constituționale, precum și în vederea transpunerii în legislația națională a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, precum și a Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

În ceea ce privește necesitatea punerii în acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu o serie de decizii ale Curții Constituționale, aceasta a fost justificată de faptul că de la data adoptării Codului de procedură penală și până în prezent, Curtea Constituțională a statuat că unele dispoziții ale acestuia nu îndeplinesc cerința constituționalității, astfel încât prin declararea lor ca neconstituționale, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, „intervine obligația Parlamentului” de a pune în acord textele din legea în vigoare cu deciziile Curții Constituționale. În acest sens, în procedura adoptării legii criticate, Parlamentul a avut în vedere următoarele decizii ale instanței constituționale: Decizia nr. 257/2017, Decizia nr. 321/2017, Decizia nr. 625/2016, Decizia nr. 562/2017, Decizia nr. 244/2017, Decizia nr. 133/2015, Decizia nr. 802/2017, Decizia nr. 437/2017, Decizia nr. 21/2017, Decizia nr. 712/2014, Decizia nr. 17/2017, Decizia nr. 90/2017, Decizia nr. 22/2017, Decizia nr. 302/2017, Decizia nr. 554/2017, Decizia nr. 33/2018, Decizia nr. 651/2017 și Decizia nr. 2/2017.

I.1. Art. I pct. 24 [cu referire la completarea art. 40 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, alin. (41)] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea: „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, în materie penală de către completul de 5 judecători, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Soluționarea recursului se face potrivit dispozițiilor art. 4251, care se aplică în mod corespunzător.”

Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. I pct. 24 din lege în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta care vizează calitatea normei, și cu prevederile art. 147 din Constituție, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și a constatat că „dispozițiile art. I pct. 24 din legea supusă controlului, deși prevăd calea de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care completele de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, omit să stabilească structura sau formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează acest recurs. Trimiterea la procedura de soluționare a contestației, cale de atac cu o fizionomie specifică, nu face decât să sporească neclaritatea și imprevizibilitatea textului normativ, viciind în mod definitiv norma. Mai mult, dispozițiile criticate se limitează la ipoteza procesuală menționată, fără a reglementa recursul împotriva hotărârilor prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție respinge cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate și, implicit, formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează acest recurs, și nici competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care curțile de apel, ca instanțe de ultim grad, resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate, și, implicit, formațiunea de judecată care să soluționeze acest recurs.”

În procedura reexaminării, însă, Parlamentul a eliminat în integralitate alin. (41) art. 40 din Codul de procedură penală, deși critica de neconstituționalitate viza, dimpotrivă, necesitatea unei norme prin care să se prevadă pe de o parte structura sau formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care va soluționa recursul împotriva hotărârilor prin care completurile de 5 judecători resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, iar pe de altă parte competența de a soluționa recursul împotriva hotărârilor prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție respinge cererile de sesizare a Curții/competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care se resping cererile de sesizare a Curții.

Considerăm că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce privește introducerea unor astfel de norme, care să acopere situațiile nereglementate și identificate ca fiind necesare de Curtea Constituțională și, în consecință nu putea elimina cu totul intervenția asupra acestui text. Așadar, prin eliminarea în totalitate a completărilor de la art. I pct. 24 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție. 

Mai mult, completarea inițială adusă Codului de procedură penală prin art. I pct. 24 a fost realizată pentru punerea acestui act normativ în acord cu Decizia nr. 321/2017. Potrivit acestei decizii intervenția asupra prevederilor art. 40 Cod procedură penală era necesară pentru introducerea recursului împotriva respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale privind hotărârile pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești în materie penală. Or, eliminarea dispozițiilor introduse prin art. I pct. 24 echivalează cu încălcarea obligației Parlamentului de a pune în acord acest text cu Decizia nr. 321/2017, iar punerea în acord a legislației penale cu deciziile instanței constituționale a reprezentat un aspect asumat public, atât pe plan intern, cât și european, și a constituit, așa cum am arătat anterior, una dintre rațiunile inițiativei legislative.

Eliminarea din legea criticată a formulei redacționale inițiale a art. 40 alin. (41) nu răspunde imperativului corelării legii reexaminate cu cele două decizii ale instanței constituționale antereferite, și, pe cale de consecință, nici cu Legea fundamentală. Formula redacțională inițială a art. 40 alin. (41) se încadra în coordonatele trasate în Decizia nr. 321/2017. Suprimarea în integralitate a voinței legiuitorului exprimată în varianta inițială a legii – care urmărea introducerea recursului la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale privind hotărârile pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești în materie penală, în conformitate cu cerințele și exigențele Deciziei nr. 321/2017 – echivalează nu numai cu o depășire a limitelor Deciziei nr. 633/2018, dar și cu nerespectarea obligației constituționale a Parlamentului de a opera, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenții impuse cu evidență de necesitatea conformității acelor dispoziții/sintagme declarate neconstituționale cu normele Constituției.

Așadar, prin eliminarea în totalitate a completării de la art. I pct. 24 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori – și menținerea în fondul normativ a unei dispoziții parțial neconstituționale – Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018, și a ignorat Decizia nr. 321/2017, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin. (2) coroborat cu alin. (1) și (4) ale aceleiași norme constituționale. În esență, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competență de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale prin care norma în vigoare (ce face obiectul intervenției legislative) a fost declarată neconstituțională. Într-o interpretare contrară, ar însemna că în aplicarea art. 147 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din Constituție, legiuitorul în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale are un drept de selecție cu privire la acestea, putând chiar prin decizia sa să mențină în legislație norme afectate de un viciu de neconstituționalitate.

I.2. Aceleași critici sunt aplicabile și în ceea ce privește modul în care s-au pus de acord cu Decizia nr. 633/2018 dispozițiile art. I pct. 133 [cu referire la modificarea art. 220 alin. (1) – (3) din Codul de procedură penală] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate. Acesta prevedea modificarea art. 220 alin. (1) – (3) din Codul de procedură penală astfel: „(1) Instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate. (2) Instanța de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat. (3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.”

Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. I pct. 133 din lege referitoare la modificarea alin. (1) al art. 220 din Codul de procedură penală în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și a constatat neconstituționalitatea unei omisiuni legislative prin raportare la Decizia nr. 22/2017. Astfel la par. 690 din Decizia nr. 633/2018, Curtea a reținut că: „Atât în cadrul considerentelor deciziei Curții Constituționale, cât și în dispozitivul său, se arată clar că ipoteza de incidență a raționamentului juridic și concluzia sa sunt aplicabile doar în condițiile în care, anterior, inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, numai în această împrejurare, în mod logic, fiind necesare temeiuri noi care să justifice privarea sa de libertate. Curtea constată neconstituționalitatea unei omisiuni legislative și sancționează norma cu caracter general cuprinsă în art. 220 alin. (1) din cod. Or, în încercarea de transpunere a deciziei Curții, legiuitorul, în loc să completeze normele procesuale penale cu ipoteza învederată prin actul instanței constituționale, modifică norma care prevede luarea măsurii arestului la domiciliu al inculpatului, în lipsa unei măsuri preventive anterioare, adăugând condiția „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate”, care anulează însăși măsura arestului la domiciliu. Condiția reglementată trebuie să vizeze ipoteza dispunerii măsurii arestului la domiciliu, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate.”

În procedura reexaminării, însă, Parlamentul nu numai că nu a suplinit omisiunea legislativă, ci a eliminat în integralitate modificarea operată la art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acest text fusese așadar, anterior declarat neconstituțional prin Decizia nr. 22/2017, prin care Curtea a reținut că „dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleași temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, s-ar ajunge la situația în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 23 din Constituție și celor ale art. 5 din Convenție. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că este neconstituțională soluția legislativă reglementată de dispozițiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate”.

Eliminarea intervenției legislative asupra textului art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală echivalează cu încălcarea obligației Parlamentului de a pune în acord acest text cu Decizia nr. 22/2017.

Înlăturarea din legea criticată a formulei redacționale inițiale a art. 220 alin. (1) nu răspunde imperativului corelării legii reexaminate cu cele două decizii ale instanței constituționale, și, pe cale de consecință, nici cu Legea fundamentală. Formula redacțională inițială a art. 220 alin. (1) se încadra în coordonatele trasate în Decizia nr. 22/2017. Suprimarea în integralitate a voinței legiuitorului exprimate în varianta inițială a legii – ce urmărea posibilitatea instanței de judecată de a dispune arestul la domiciliu al inculpatului, dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate, în conformitate cu cerințele și exigențele Deciziei nr. 22/2017 – echivalează nu numai cu o depășire a limitelor Deciziei nr. 633/2018, dar și cu nerespectarea obligației constituționale a Parlamentului de a opera, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenții impuse cu evidență de necesitatea conformității acelor dispoziții/sintagme declarate neconstituționale cu normele Constituției.

Așadar, prin eliminarea în totalitate a modificărilor de la art. 220 alin. (1) din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori – și menținerea în fondul normativ a unei dispoziții parțial neconstituționale – Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018, și a ignorat Decizia nr. 22/2017, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin. (2) coroborat cu alin. (1) și (4) ale aceleiași norme constituționale. În esență, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competență de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale prin care norma în vigoare (ce face obiectul intervenției legislative) a fost declarată neconstituțională. Într-o interpretare contrară, ar însemna că în aplicarea art. 147 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din Constituție, legiuitorul în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale are un drept de selecție cu privire la acestea, putând chiar prin decizia sa să mențină în legislație norme afectate de un viciu de neconstituționalitate.

Considerăm că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce privește punerea în acord a textului art. 220 alin. (1) atât cu Decizia nr. 22/2017, cât și cu Decizia nr. 633/2018. Așadar, prin eliminarea în totalitate a modificărilor aduse de art. I pct. 133 articolului 220 alin. (1) din Cod, din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018 și a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 22/2017, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție.

I.3. Art. I pct. 246 [cu referire la completarea art. 453, alin. (3) din Codul de procedură penală] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea: „(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), g) și h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei condamnate, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea persoanei condamnate ori a celei față de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.”

Acest text nu a făcut obiectul controlului de constituționalitate. Cu toate acestea, Parlamentul în procedura punerii de acord a legii cu Decizia Curții Constituționale nr. 633/2018 a eliminat această intervenție legislativă, aspect ce contravine dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție.

Mai mult, prin Decizia nr. 2/2016 Curtea a constat că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), reținând că: „(…), dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reține că, în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.”

Chiar dacă, dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. g) și h) au făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind declarate neconstituționale prin Decizia nr. 633/2018, renunțarea la intervenția legislativă asupra alin. (3) al aceluiași articol – normă de trimitere la alin. (1) – nu poate fi justificată prin prisma unor rațiuni de tehnică legislativă. Aceasta întrucât această eliminare, pe lângă depășirea limitelor fixate prin Decizia nr. 633/2018 echivalează și cu nerespectarea obligației Parlamentului de a pune de acord acest text al Codului de procedură penală cu Decizia Curții Constituționale nr. 2/2016, aspect ce contravine și art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) și alin. (4) ale aceluiași articol din Constituție.

II. Încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție

În legătură cu dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 515/2004 Curtea Constituțională a reținut că acestea „se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziții legale a căror neconstituționalitate a fost constatată printr-o decizie a Curții Constituționale, pronunțată cu ocazia controlului de constituționalitate a priori (…)” și că „Acest text [n.r. art. 147 alin. (2)] limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională.” Totodată, prin Decizia nr. 75/2019 (par. 48) Curtea Constituțională a statuat: „Ca efect al prezentei decizii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legii în limitele deciziei Curții Constituționale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispozițiile care au făcut obiectul sesizării și controlului de constituționalitate în prezenta cauză.”

De asemenea, potrivit paragrafului 187 al Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, în cadrul procedurii de reexaminare, Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale decât cele constatate ca fiind neconstituționale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziții ale legii ca operațiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanță legii în cauză.

Așadar, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituție, Parlamentul este ținut în procedura de punere de acord a legii cu decizia Curții Constituționale de limitele trasate de aceasta, respectiv de modificarea, completarea ori eliminarea/abrogarea acelor norme declarate de Curtea Constituțională în mod expres ca fiind neconstituționale în tot sau în parte. Punerea de acord a legii cu decizia Curții Constituționale nu poate face abstracție de rolul și competențele Parlamentului care poate adopta oricare dintre aceste soluții cu privire la textele declarate neconstituționale, fără a depăși cele statuate expres prin dispozitivul Curții Constituționale. În același timp, cu privire la normele declarate parțial neconstituționale, Parlamentul are o marjă de discreționaritate limitată, iar intervenția acestuia asupra textelor respective trebuie să fie analizată strict din perspectiva considerentelor Curții Constituționale. Orice altă interpretare ar însemna că, în esență, Parlamentul în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, are dreptul de a decide, dincolo de cele statuate de considerentele Curții Constituționale, care, potrivit jurisprudenței acesteia se impun cu aceeași forță obligatorie (Decizia plenului CCR nr. I/1995).

Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condițiile art. 147 alin. (2) se distinge fundamental de reexaminarea în condițiile art. 77 alin. (2) din Constituție, această diferență fiind expresia rolului constituțional al Curții Constituționale.

Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Președintele României, marja de discreționaritate a Parlamentului cu privire la conținutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, sub aspectul conținutului, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul reexaminării, în cazul reexaminării în condițiile art. 147 alin. (2), Parlamentul este obligat să reanalizeze normele strict prin raportare la decizia Curții Constituționale, iar soluțiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în strictă legătură cu considerentele deciziei. Această perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât norma în cauză a făcut obiectul controlului de constituționalitate în ansamblul ei ori din multiple perspective, iar Curtea Constituțională, subliniind necesitatea reglementării, a reținut neconstituționalitatea doar a unei/unor sintagme sau teze din conținutul normelor în cauză.

Cu alte cuvinte, după revizuirea Constituției, ca expresie a obligației Parlamentului de a se conforma deciziei Curții Constituționale (dispozitiv și considerente), Parlamentului deși îi este deschisă o dispoziție declarată parțial ca fiind neconstituțională, conformarea cu obligația prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituție implică o intervenție permanent limitată la considerentele deciziei Curții Constituționale. Prin urmare, punerea de acord a legii cu decizia Curții Constituționale nu poate și nu trebuie să se rezume la un proces mimetic, formal, de simplă extragere din conținutul legii în integralitate a textelor cu privire la care Curtea a constatat neconstituționalitatea doar a unei sintagme.

În conformitate cu rolul Curții Constituționale și cu valențele controlului de constituționalitate așa cum l-a instituit legiuitorul constituant derivat, acest proces implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului și o analiză aplicată și responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituționale, prin raportare la considerentele deciziei, în caz contrar o asemenea conduită putând să echivaleze chiar cu o înfrângere a caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.

Astfel, ori de câte ori în considerentele deciziei s-a susținut necesitatea reglementării, a unei clarificări sau completări a normei, opțiunea eliminării integrale a textelor doar parțial declarate neconstituționale contravine considerentelor deciziei. Or, din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 633/2018 și a conținutului legii criticate, reiese faptul că autoritatea legiuitoare s-a comportat ca și când nu ar fi fost în procedura punerii de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, ci în procedura obișnuită/comună de legiferare.

II.1. Art. I pct. 5 (cu referire la completarea art. 8 din Codul de procedură penală cu un nou alineat) din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.”.

Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. I pct. 5 din lege în raport cu prevederile art. 132 alin. (1) din Constituție și a constatat că «soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, dispozițiile art. I pct. 5, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma „sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme.»

În procedura reexaminării, însă, Parlamentul a eliminat în integralitate completarea art. 8 din Codul de procedură penală, deși critica de neconstituționalitate viza doar sintagma „sau procurori” , iar reglementarea privind repartizarea aleatorie a cauzelor era necesară, inclusiv în viziunea instanței constituționale.

Considerăm că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce privește eliminarea sintagmei „sau procurori”, acesta neputând efectua modificări în privința celorlalte dispoziții din cuprinsul art. I pct. 5 al legii care a făcut obiectul sesizării. Așadar, prin eliminarea în totalitate a completărilor de la art. I pct. 5 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție.

II.2. Art. I pct. 6 [cu referire la modificarea art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală] din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate prevedea: „Organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să asigure subiecților procesuali principali și avocatului timpul necesar pregătirii apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepția luării sau judecării măsurilor preventive, când termenul nu poate fi mai mic de 6 ore și înlesnirile necesare pregătirii apărării, prin punerea la dispoziție și comunicarea întregului material de urmărire penală în formă electronică.”

Prin Decizia nr. 633/2018, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. I pct. 6 din lege în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) și art. 24 din Constituție și a constatat că „reglementarea este deficitară, întrucât omite să prevadă modalitatea de calcul al acestor termene, aspect care conferă neclaritate și impredictibilitate textului legal. Astfel, stabilind termene minime concrete necesare exercitării unei apărări efective într-o cauză penală, obligatorii atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru instanțele de judecată, legea nu precizează momentul de la care aceste termene încep să curgă.”

În procedura reexaminării, însă, Parlamentul a eliminat în integralitate modificarea operată la art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ce privea exercitarea dreptului la apărare, iar critica de neconstituționalitate viza doar faptul că norma era lipsită de claritate deoarece nu prevedea momentul de la care termenele de pregătire a apărării încep să curgă. Altfel spus, în acord cu decizia Curții Constituționale, Parlamentul avea obligația clarificării acestei norme, esențiale pentru exercitarea dreptului la apărare.

Considerăm că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce privește stabilirea momentului de la care termenele încep să curgă, acesta neputând efectua modificări în privința celorlalte dispoziții din cuprinsul art. I pct. 6 al legii care a făcut obiectul sesizării. Așadar, prin eliminarea în totalitate a completărilor de la art. I pct. 6 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, Parlamentul a depășit limitele Deciziei nr. 633/2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție. 

II.3. Art. I pct. 39 din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate privind modificarea art. 77 din Codul de procedură penală stabilește că persoana cu privire la care, din probele sau indiciile temeinice existente în cauză, rezultă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect. Prin Decizia nr. 633/2018 Curtea Constituțională a stabilit că sintagma „probe sau” din conținutul art. 77 astfel cum acesta a fost modificat prin legea dedusă controlului de constituționalitate este neconstituțională, reținând la par. 382 – 383 că: „382. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 222 din 4 aprilie 2017, care statuează cu privire la obligația procurorului ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană, tocmai pentru a-i asigura posibilitatea exercitării efective a garanțiilor procesuale, deci pentru a-i respecta dreptul la un proces echitabil, intervenția legiuitorului prin modificarea conținutului normativ al dispozițiilor art. 77 alin. (1) din Codul de procedură penală în sensul eliminării „bănuielii rezonabile”, pe care și-o formează procurorul, ca premisă a dobândirii calității de suspect, și înlocuirea sa cu convingerea procurorului că persoana în cauză a săvârșit fapta – „din probele sau indiciile temeinice existente în cauză rezultă că a săvârșit o faptă” – are efectul contrar celor statuate de Curte cu privire la garanțiile procesuale ale persoanei acuzate. Dacă prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017 Curtea a constatat că nerespectarea drepturilor procesuale nu este „o consecință a conținutului normativ al prevederilor art. 305 alin. (1) și alin. (3) din Codul de procedură penală, ci reprezintă o posibilă aplicare defectuoasă a lor și că, în acord cu exigențele dreptului la un proces echitabil, în cadrul procedurii de cameră preliminară (procedură de filtru), persoana interesată are posibilitatea să conteste legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, opunându-se, astfel, utilizării acestora în procesul penal”, noua reglementare a dispozițiilor art. 77 va constitui temeiul amânării începerii urmăririi penale in personam, pe motiv că procurorul nu are încă formată convingerea că din probele sau indiciile temeinice existente în cauză rezultă că persoana acuzată a săvârșit o faptă. Consecința este nu numai pierderea garanțiilor procesuale menționate mai sus, ci și a remediului contestării legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu alte cuvinte, deși legiuitorul optează pentru creșterea standardului de probă în privința dobândirii calității de suspect, opțiunea sa se dovedește a fi un impediment insurmontabil în calea exercitării dreptului la un proces echitabil al persoanei acuzate de săvârșirea unei fapte penale. 383. În fine, nu poate fi trecut cu vederea faptul că ridicarea standardului de probă necesar pentru dobândirea calității de suspect se suprapune cu cel necesar pentru dobândirea calității de inculpat. Astfel, dispozițiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, prevăd că „Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)”. Prin înlăturarea nejustificată a aprecierii organului de urmărire penală cu privire la formarea unei bănuieli rezonabile cu privire la săvârșirea faptei de către persoana acuzată nu se mai realizează nicio distincție între ordonanța de începere a urmăririi penale in personam și ordonanța prin care se pune în mișcare acțiunea penală, sub aspectul gradului de convingere a procurorului cu privire la persoana care a săvârșit fapta, împrejurare care lipsește de efecte juridice întreaga procedură derulată între cele două momente procesuale. Procedând în acest mod, pe de o parte, legiuitorul nu realizează o analiză coroborată a textelor de lege și, pe de altă parte, împiedică efectiv dreptul la un proces echitabil al tuturor părților implicate în procesul penal.”

Or, deși Curtea a reținut importanța reglementării și a efectelor procedurii derulate între cele două momente procesuale, precum și necesitatea corelării acestei norme cu alte norme procesual penale, Parlamentul, în procedura punerii de acord a legii cu decizia Curții Constituționale, a eliminat în totalitate pct. 39 al art. I, ceea ce a determinat încălcarea limitelor deciziei Curții, întrucât acesta ar fi trebuit să reexamineze doar acele dispoziții declarate neconstituționale. În această situație, schimbarea opțiunii legiuitorului nu poate avea loc în cadrul procedurii reexaminării, Parlamentul având deschisă – potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție – posibilitatea reluării procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale de către Curtea Constituțională, nu și cu privire la dispozițiile constatate ca fiind constituționale (Decizia nr. 515/2004). 

II.4. Art. I pct. 159 din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate avea ca obiect introducerea, după alin. (3) al art. 2501 din Codul de procedură penală, a unui nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins: „În cazul în care măsura asiguratorie s-a dispus direct prin hotărârea instanței de apel, dispozițiile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător.” Analizând forma legii adoptate de Parlament după decizia instanței constituționale constatăm că au fost eliminate în integralitate dispozițiile de la art. I pct. 159, deși acestea nu au făcut nici obiectul sesizării de neconstituționalitate și, în consecință, nici al controlului de constituționalitate. Or, prin Decizia nr. 75/2019 (par. 48) Curtea Constituțională a statuat: „Ca efect al prezentei decizii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile legii în limitele deciziei Curții Constituționale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispozițiile care au făcut obiectul sesizării și controlului de constituționalitate în prezenta cauză.” Considerăm că eliminarea acestei intervenții legislative asupra art. 2501 din Codul de procedură penală determină depășirea de către Parlament a limitelor stabilite prin Decizia nr. 633/2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) din Constituție. 

III. Încălcarea art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 75 și art. 147 alin. (2) din Constituție

III.1. Art. III din legea în forma reexaminată ca urmare a deciziei Curții Constituționale și retransmisă la promulgare prevede: „Art. III. – În toate situațiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se înțelege că referirea se face la instanța de judecată competentă potrivit legii”.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că „(…) este de datoria Parlamentului să opereze, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenții impuse cu evidență nu numai de necesitatea recorelării dispozițiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă, deci prin raportare la Legea nr. 24/2000, ci, în primul rând, de necesitatea conformității acelor dispoziții cu normele Constituției. Demersul legiuitorului este unul firesc, diligent, neprevăzut în mod expres de un text legal sau regulamentar, dar care urmărește respectarea art. 1 alin. (5) din Constituție, referitor la principiul general al obligativității respectării Constituției și a supremației sale și impus de principiul colaborării loiale și cu bună-credință între autoritățile publice, în exercitarea atribuțiilor acestora, derivat din normele fundamentale.” (par. 101 al Deciziei Curții Constituționale nr. 251/2018).

Așadar, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul – și fiecare dintre Camerele sale – are/au obligația (chiar datoria, în viziunea instanței de contencios constituțional) ca, odată cu „readucerea” legii în cauză – în tot sau în parte – la rigorile constituționale impuse prin decizia prin care s-a constatat o serie de neconstituționalități, în cuprinsul actului normativ respectiv să fie operate și acele corelări de ordin tehnic legislativ care să confere noii legi coerență și claritate. În mod evident, aceste corelări se exprimă prin intervenții legislative asupra proiectului de act normativ, ce se materializează prin modificări ori completări ale unor texte – de regulă a acelor texte care nu au făcut obiectul reexaminării – dar al căror conținut este strâns legat de cele supuse reexaminării (trimiteri în text sau referiri la un alt act normativ complementar, generate de renumerotarea articolelor ori de necesitatea corelării cu acte normative de același nivel sau de un nivel superior, utilizarea verbelor la timpul prezent, explicitarea unor abrevieri sau utilizarea acelorași acronime ori eliminarea acestora ca efect al eliminării unor texte ce consacrau utilizarea acestora etc). Potrivit celor statuate prin jurisprudența Curții Constituționale, aceste intervenții legislative trebuie însă realizate în conformitate cu Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și cu normele constituționale.

Or, dispozițiile art. III din legea criticată nu pot fi considerate o simplă amendare de tehnică legislativă determinată de necesitatea îndreptării unor erori materiale ori a corelării dispozițiilor legii criticate sub aspectul normelor de tehnică legislativă întrucât, pe de o parte, acestea contravin normelor de tehnică legislativă, iar pe de altă parte, au un conținut nou, cu totul diferit față de cel prevăzut inițial în legea supusă controlului de constituționalitate, echivalând cu o intervenție/modificare implicită directă a unor texte din Legea nr. 135/2010. Din această perspectivă, prevederile art. III încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală.

a) Sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă. Art. 59 din Legea nr. 24/2000 prevede: „(1) Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare (2) Pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziția propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică și va avea următorul cuprins:”, urmată de redarea noului text. (3) Procedeul de a se menționa generic, în finalul unui act normativ, că un alt act normativ conex sau texte din acel act „se modifică corespunzător” trebuie evitat. De asemenea, nu se utilizează, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text. Modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări”. De asemenea, alin. (2) al art. 61 din aceeași lege prevede: „(2) Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil și de terminologie, precum și succesiunea normală a articolelor”.

Dincolo însă de aceste prevederi, în scopul realizării uniformității terminologice, în practica legislativă se obișnuiește ca în finalul actelor normative asupra cărora se intervine să se prevadă ca, în tot cuprinsul acestora, o anumită sintagmă să fie înlocuită cu o alta ori să se instituie noul înțeles al acesteia. Pentru a evita orice echivoc, precum și pentru a asigura respectarea cerințelor de claritate ale legii, atât sintagmele înlocuite, cât și cele nou instituite sunt expres menționate și, de regulă, marcate între ghilimele. Prin acest procedeu, legiuitorul – care nu utilizează tehnica modificării clasice ca intervenție legislativă – înțelege ca pentru salvgardarea unității terminologice a actului normativ, să reglementeze în mod clar care este expresia/sintagma care iese din conținutul actului normativ și care este cea care o înlocuiește.

În mod evident, prevederile art. III din legea criticată nu corespund nici regulilor expres instituite prin Legea nr. 24/2000 și nu sunt realizate nici în acord cu practica legislativă mai sus descrisă, întrucât operațiunea de renunțare la o sintagmă/noțiune/instituție și înlocuirea înțelesului acestora cu un altul se realizează printr-un procedeu impropriu, generator prin el însuși de neclaritate și imprecizie.

Astfel, nu este clar dacă noul înțeles al sintagmei „judecătorul de cameră preliminară” are în vedere înlocuirea din tot cuprinsul legii a sintagmei menționate cu cea de „instanță de judecată competentă potrivit legii”. De asemenea, nu este clar dacă înțelesul normelor în vigoare în care se mai regăsește sintagma „ judecătorul de cameră preliminară”, în procesul de republicare sau chiar de aplicare a acestora, urmează să fie adaptat, instanța de judecată competentă potrivit legii urmând să fie stabilită de la caz la caz. În mod evident, această lipsă de predictibilitate a normei face aproape inaplicabile prevederile art. IV din lege ce vizează necesitatea republicării legii, dar în egală măsură și procedura nou introdusă la art. I pct. 188 din legea criticată.

Mai grav însă este faptul că „referirea” la care face trimitere art. III nu are legătură cu modul în care a înțeles legiuitorul să opereze intervențiile legislative în textele în care punctual nu a operat alte modificări decât cele care ce țin exclusiv de renunțarea la instituția judecătorului de cameră preliminară. Astfel, în cadrul legii criticate, la art. I pct. 3, 12, 22-25, 28, 31, 33-34, 37, 52, 65, 89-93, 97-101, 106-109, 113, 115-123, 126, 128-129, 131-135, 146, 149, 152-153, 163-166, 174-176, 178-182, 184, 198, 209-211, 213-216 şi la art. II pct. 1 şi 2, singurele modificări vizează exclusiv intervenții legislative determinate de renunțarea la judecătorul de cameră preliminară, referirea la „instanța de judecată competentă potrivit legii” neregăsindu-se ca atare.

Practic, în toate aceste texte, legiuitorul a optat pentru eliminarea doar a sintagmei „judecătorul/judecătorului de cameră preliminară” și nu pentru înlocuirea acesteia cu referirea la „instanța de judecată competentă potrivit legii”. Din această perspectivă, dispozițiile art. III, deși probabil au avut drept scop realizarea unei armonii interioare a actului normativ în raport cu soluțiile legislative adoptate, prin referirea la o noțiune/sintagmă ce nu se regăsește nicăieri în cuprinsul legii criticate și, deci nu are niciun alt corespondent în conținutul acesteia, generează în realitate un efect contrar, marcat prin neclaritatea și impredictibilitatea normelor Codului de procedură penală.

b) Sub aspectul încălcării art. 147 alin. (2) din Constituție. Cu ocazia reexaminării unei legi ca urmare a dispozițiilor art. 147 alin. (2) din Constituție, legiuitorul nu poate folosi această cale pentru a introduce dispoziții noi în lege, în cazul de față materializat prin înlocuirea/referirea – de facto – în Codul de procedură penală a instituției juridice a judecătorului de cameră preliminară cu cea a instanței de judecată competentă, potrivit legii.

Dispozițiile art. III din legea în forma retransmisă la promulgare reflectă adoptarea de către Parlament a unei legi după propria sa apreciere, cu un conținut normativ diferit față de forma inițială, supusă ulterior controlului instanței constituționale, ceea ce conduce la nesocotirea limitelor Deciziei Curții Constituționale nr. 633/2018. În acest caz, Parlamentul a adoptat un articol cu un conținut nou – art. III- al cărui obiect constă în modificarea unor alte texte, străine de obiectul sesizării și controlului instanței constituționale. Prin aceasta legiuitorul a dat dovadă de inconsecvență apelând la această soluție, menită să acopere lipsa de viziune unitară în abordarea modificărilor Codului de procedură penală. Astfel, în ceea ce privește instituția judecătorului de cameră preliminară, în cuprinsul legii în forma anterioară controlului, legiuitorul a optat pentru eliminarea acesteia în mod punctual, operând modificări, acolo unde se impunea, articol după articol. Acum, prin legea criticată, legiuitorul observând necesitatea unei corelări, a ales să atribuie un înțeles sintagmei „judecătorul de cameră preliminară”, respectiv cel de „instanță de judecată competentă potrivit legii” în tot cuprinsul Codului de procedură penală.

Însă, această soluție legislativă aleasă de legiuitor, deși aparent o simplă amendare de tehnică legislativă determinată de necesitatea îndreptării unor erori materiale (abrogarea procedurii de cameră preliminară și referirile punctuale la judecătorul de cameră preliminară), în realitate reprezintă un eveniment legislativ implicit care potrivit art. 67 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă are propriul său regim juridic. Potrivit acestui text „ Art. 67. – (1) În cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. (2) În cadrul atribuţiilor sale Consiliul Legislativ are obligația să identifice toate dispozițiile legale care au suferit evenimentele legislative implicite şi să propună Parlamentului şi, respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare, completare sau abrogare expresă a acestora. (3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres”.

Așadar, deși corelarea tehnico-legislativă este permisă și chiar necesară pentru asigurarea calității legii, modalitatea concretă în care Parlamentul a ales să o realizeze în privința instituției judecătorului de cameră preliminară contravine atât art. 1 alin. (5) cât și art. 147 alin. (2), depășind limitele reexaminării. Acest lucru s-a datorat faptului că în cadrul procedurii de punere în acord a legii cu decizia Curții Constituționale, Camera decizională a optat odată cu eliminarea dispozițiilor declarate parțial neconstituționale și a acelor dispoziții care modificau într-un mod coerent normele referitoare la procedura camerei preliminare și, implicit, a celor care făceau referire la judecătorul de cameră preliminară.

Acest aspect direct imputabil Camerei decizionale a condus la menținerea în fondul normativ a unor dispoziții care în continuare făceau referire la procedura de cameră preliminară, deși Senatul, în aceeași procedură de punere în acord cu decizia Curții, renunțând la normele neconstituționale, optase pentru modificarea acestora în ceea ce privește referirile la procedura de cameră preliminară. În acest mod, Camera decizională a constatat că în cuprinsul Codului de procedură penală, mai multe norme rămân necorelate în privința acestei instituții. Introducând însă art. III, Camera decizională a depășit limitele reexaminării întrucât în încercarea de a acoperi evenimentul legislativ implicit survenit, a introdus o normă fără niciun corespondent în forma adoptată de Senat și nici în actul normativ de bază.

În cazul de față, Parlamentul a realizat o amendare implicită a unor dispoziții care nu sunt nici reglementate expres prin legea criticată și, evident, nu au făcut nici obiectul controlului de constituționalitate. Aceasta a determinat extinderea obiectului de reglementare al legii criticate, cauzând depășirea de către Parlament a limitelor stabilite prin Decizia nr. 633/2018, încălcând astfel art. 147 alin. (2) din Constituție.

III.2. Art. III din legea criticată reprezintă o soluție legislativă care, prin ea însăși, este de natură a crea neclarități în conținutul Codului de procedură penală.

În încercarea de a opera acele intervenții impuse cu evidență de necesitatea corelării dispozițiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă – prin raportare la abrogarea de la art. I pct. 185 din legea criticată, potrivit căruia: „Titlul II – Camera preliminară din Partea specială, cuprinzând art. 342 – 348, se abrogă” – Parlamentul a optat pentru o soluție legislativă care, prin ea însăși, este de natură a crea neclarități în conținutul legii criticate și, implicit, dificultăți în aplicare.

Astfel, în multe din dispozițiile în vigoare ale Codului de procedură penală, sintagma „judecătorul de cameră preliminară” apare în enumerări alături de procuror/organul de urmărire penală și instanța de judecată, corespunzător funcțiilor judiciare enumerate la art. 3 din Codul de procedură penală. Or, un simplu exercițiu de înlocuire a sintagmei „judecătorul de cameră preliminară” cu noul înțeles al acesteia, respectiv „instanță de judecată competentă potrivit legii” ar conduce la texte absurde, din care doar cu titlu exemplificativ:

  • art. 215 alin. (1) lit. a) care în prezent prevede „a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;”, text ce ar trebui înțeles ca: „a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la instanță de judecată competentă potrivit legii sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;”
  • art. 2151 alin. (7) care în forma actuală prevede „Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile.”, ar urma să fie înțeles ca: „instanță de judecată competentă potrivit legii, în procedura de cameră preliminară (s.n. procedură abrogată însă prin art. I pct. 185), sau instanța, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat pe o durată ce nu poate depăși 60 de zile.”
  • art. 249 alin. (1) Cod procedură penală care prevede că „Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii (…)” urmează să fie înțeles ca: „Procurorul, în cursul urmăririi penale, instanță de judecată competentă potrivit legii sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară (s.n. procedură abrogată însă prin art. I pct. 185) ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii (…)”. În aceeași situație sunt și alte prevederi din Codul de procedură penală precum art. 211, art. 214, art. 220 alin. (1), art. 2501.

În plus, deși abrogă procedura camerei preliminare, legiuitorul nu a realizat corelările necesare impuse și prin jurisprudența Curții Constituționale, astfel încât rămân în Codul de procedură penală norme ce fac trimitere la această procedură. În acest sens sunt dispozițiile art. 249 alin. (6) din Codul de procedură penală ce prevăd: „Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile”. În aceeași situație sunt și prevederile art. 396 alin. (9) Cod procedură penală.

În concluzie, soluția legislativă aleasă de legiuitor nu este doar una contrară art. 1 alin. (5) din Constituție, dar modalitatea în care corelarea urmărită a fost realizată și specificul acestui act normativ, calificat chiar de legiuitorul constituant ca o lege de complexitate deosebită impuneau un demers pe cale separată a dispozițiilor. Operațiunile de corelare tehnico-legislativă, deși permise din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale și a necesității asigurării calității legii, nu puteau în cazul legii criticate să fie realizate în cadrul procedurii prevăzute de art. 147 alin. (2). Atât jurisprudența Curții Constituționale cât și procedura în sine permiteau doar corelarea textelor din cuprinsul legii criticate, în înțelesul primit deja prin normele instituite în procedura legislativă inițială și nu introducerea unui nou înțeles în procedura punerii de acord.

III. 3. Prin introducerea art. III în conținutul legii supuse controlului de constituționalitate, Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a adoptat – în procedura punerii de acord a legii criticate cu Decizia nr. 633/2018 – o lege cu o configurație și un conținut semnificativ diferite față de Senat (în cadrul aceleiași proceduri), care se îndepărtează, totodată, în mod substanțial atât de forma avută în vedere de inițiatori, cât și de Parlament, cu ocazia adoptării inițiale a legii.

Art. 75 din Legea fundamentală stabilește competențe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Ținând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român, Constituția nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut și de cealaltă Cameră. Acest articol a introdus, după revizuirea și republicarea Constituției României în octombrie 2003, soluția obligativității sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecție, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaților și, pe cale de consecință, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului și, pentru alte materii, a Camerei Deputaților, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării.

Curtea Constituțională a statuat că principiul bicameralismului izvorăște din art. 61 alin. (2) și art. 75 din Constituție. În jurisprudența constituțională au fost stabilite două criterii esențiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate (Decizia nr. 1/2012), legiuitorul trebuie să țină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. În Decizia nr. 624/2016, Curtea a arătat că în Camera decizională se pot aduce modificări și completări propunerii legislative, dar Camera decizională „nu poate însă modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator”.

Mai mult, prin Decizia nr. 62/2018, Curtea Constituțională a statuat că în analiza respectării acestui principiu „trebuie avut în vedere (a) scopul inițial al legii, în sensul de voință politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepție originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanțiale, de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configurație semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.

De asemenea, Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 472/2008, că: „Dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Așadar, modificările și completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de inițiator și la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (…) și a competențelor stabilite pentru cele două Camere, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală”. Totodată, prin Decizia nr. 624/2016, Curtea Constituțională a statuat că art. 75 alin. (3) din Constituție, prin folosirea sintagmei „decide definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări și completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator.

Or, în urma pronunțării Deciziei nr. 633/2018, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituție, Parlamentul avea obligația de a pune de acord legea cu decizia amintită, respectând în același timp normele și principiile constituționale care reglementează activitatea Parlamentului. Specificul procedurii de punere în acord cu o decizie a Curții Constituționale în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituție este reprezentat de faptul că ambele Camere ale Parlamentului se raportează la decizia Curții Constituționale, iar cadrul de punere în acord cu această decizie este trasat chiar de considerentele și dispozitivul deciziei referitor la dispozițiile declarate neconstituționale.

În cadrul procedurii de punere de acord a legii criticate cu decizia Curții Constituționale, cele două Camere au avut însă viziuni diferite cu privire la modalitatea concretă de realizare a acestei obligații constituționale care, în procedura de adoptare a legii, s-au materializat în soluții legislative diferite, dintre care unele aparțin/sunt adoptate exclusiv de una dintre Camere, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 și 75 din Constituție.

Astfel, în timp ce Senatul a optat pentru o „decupare” aproape chirurgicală a dispozițiilor declarate neconstituționale din cuprinsul fiecărei norme, Camera Deputaților a eliminat din conținutul normativ al legii criticate dispozițiile afectate de neconstituționalitate, indiferent dacă aceasta viza norma în ansamblul ei sau era vorba doar despre o sintagmă. Ca urmare a acestei soluții legislative a Camerei decizionale, legea rezultată după reexaminare nu mai conține numeroase texte ale legii inițiale, multe dintre acestea fiind înlăturate. Dincolo însă de această modalitate de realizare a punerii de acord a legii cu Decizia Curții Constituționale nr. 633/2018 – aspect ce face obiectul unor critici de neconstituționalitate distincte – opțiunea legislativă a Camerei Deputaților de a introduce art. III a condus la adoptarea unei legi cu o configurație și un conținut semnificativ diferite față de Senat, care se îndepărtează, totodată, în mod substanțial atât de forma avută în vedere de inițiatori, cât și de Parlament, cu ocazia adoptării inițiale a legii. Din această perspectivă, considerăm că în cadrul procedurii de reexaminare impusă de dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, legea criticată a fost adoptată și cu încălcarea prevederilor art. 61 coroborate cu cele ale art. 75 din Legea fundamentală.

Astfel, spre deosebire de Senat, în procedura de punere de acord a legii cu Decizia nr. 633/2018, Camera Deputaților a decis ca în toate situațiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se înțelege că referirea se face la instanța de judecată competentă potrivit legii. Or, după cum am arătat, această soluție legislativă nu a fost avută în vedere de Senat, care nu a judecat/analizat/decis asupra unui asemenea aspect. Totodată, o asemenea dispoziție nu este și nu se limitează la o simplă soluție tehnic-legislativă întrucât, prin efectele și amploarea sa vizează practic un număr important de norme din Codul de procedură penală.

În plus, prin faptul că trimit la o noțiune distinctă, diferită de cea avută în vedere de Senat – respectiv cea a instanței competente, potrivit legii – dispozițiile art. III reprezintă și o viziune semnificativ diferită a Senatului față de cea a Camerei Deputaților cu privire la înțelesul noilor dispoziții ale Codului de procedură penală ce vizează eliminarea procedurii de cameră preliminară, atât a celor modificate, cât – mai ales – a celor nemodificate expres.

Mai mult, considerăm că opțiunea Camerei Deputaților de a elimina din textul adoptat de Senat dispozițiile care presupuneau intervenții legislative asupra textelor privind procedura de cameră preliminară – cu referire directă la judecătorul de cameră preliminară – și înlocuirea/acoperirea acestora implicită prin dispozițiile art. III din forma Camerei Deputaților pune în evidență o configurație semnificativ diferită a legii – în ceea ce privește art. I și art. III – adoptate de Camera Deputaților comparativ cu cea a Senatului.

Nu în ultimul rând, considerăm că dispozițiile art. III au efect direct sau indirect asupra tuturor dispozițiilor din Codul de procedură penală care conțin referiri la judecătorul de cameră preliminară. Or, acestea nu au fost avute în vedere nici de inițiatori și nici de Senat, motiv pentru care o modificare de o asemenea amploare încalcă principiul bicameralismului, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.

Totodată, prin amendamentele admise în Camera decizională, au fost eliminate și o serie de dispoziții din legea criticată, chiar dacă acestea erau numai parțial declarate neconstituționale, iar Parlamentul avea obligația de a elimina sau de a pune în acord cu decizia Curții Constituționale acele prevederi, strict în limitele trasate prin Decizia nr. 633/2018. Astfel, prin eliminarea art. I pct. 5, 6, 11, 16, 24, 39, 40, 41, 47, 55, 76, 95, 121, 192 din forma legii supusă controlului Curții Constituționale cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 633/2018, Camera Deputaților nu numai că a adus o serie de modificări substanțiale formei adoptate de Senat, dar s-a îndepărtat în mod substanțial și de voința inițiatorului, eliminând textele adoptate în varianta inițială de Parlament și validate și de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 633/2018 stabilindu-se neconstituționalitatea textelor doar parțial, în privința anumitor sintagme, fraze sau teze.

În acest sens, art. I pct. 5 introducea un nou alineat la art. 8 din Codul de procedură penală referitor la caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, cu următorul conținut „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.” În urma pronunțării Deciziei nr. 633/2018, Curtea Constituțională a reținut că sintagma „sau procurori” este neconstituțională. Or, prin eliminarea întregului alienat realizată în procedura derulată în Camera Decizională, Camera Deputaților, se elimină și garanțiile urmărite de inițiator și regăsite în forma legii adoptată inițial de Parlament.

În mod similar, analizând art. I pct. 6 din forma legii inițial adoptată de Parlament, Curtea a reținut că reglementarea este incompletă, întrucât omite să prevadă modalitatea de calcul a termenelor reglementate pentru pregătirea apărării, aspect care conferă neclaritate și impredictibilitate textului legal. Astfel, eliminarea textului adoptat de Senat, pus în acord cu decizia Curții Constituționale este de natură să elimine rolul Camerei de reflecție cu privire la o astfel de modificare și să se îndepărteze de voința inițiatorilor și de prima formă adoptată de Parlament.

De asemenea, celelalte dispoziții eliminate de Camera Deputaților din forma inițială a legii adoptate de Parlament vizau o serie de aspecte importante din Codul de procedură penală, precum sunt cele referitoare la condițiile de punere în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale (art. I pct. 11), rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (art. I. pct. 16), competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. I pct. 24), definiția suspectului (art. I pct. 39), drepturile persoanei vătămate (art. I pct. 40), drepturile inculpatului (art. I pct. 41), drepturile avocatului suspectului și inculpatului (art. I pct. 47), consemnarea declarațiilor (art. I pct. 55), utilizarea datelor, informațiilor și rezultatelor mandatelor de supraveghere tehnică obținute în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (art. I pct. 76), măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate (art. I pct. 95), condițiile generale ale controlului judiciar (art. I pct. 121), începerea urmăririi penale (art. I pct. 192). În plus, față de forma adoptată de Senat, Camera Deputaților a eliminat art. 401 introdus de Senat referitor la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, modificările realizate de Camera decizională au condus și la o configurație diferită a formei legii adoptate de Parlament. Dacă legea adoptată de Senat cuprindea 4 articole, primul având un număr de 245 de puncte de modificare și completare a Codului de procedură penală, legea adoptată de Camera Deputaților cuprinde un număr de 4 articole, primul având un număr de doar 219 puncte de modificare și completare a Codului de procedură penală.

Așadar, prin amendamentele admise de Camera Deputaților în procedura reexaminării legii în baza art. 147 alin. (2) din Constituție, eliminarea articolelor menționate conduce la nesocotirea scopului inițial al legii, în sensul de voință politică a autorilor acesteia și reprezintă în același timp modificări substanțiale de conținut juridic față de forma adoptată de Senat, fiind încălcat principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 și art. 75 din Constituție, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este neconstituțională în ansamblul său.

Președintele României
Klaus-Werner Iohannis”


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.