Raluca Bercea, Lucian Bojin, Diana Botău: Vă place dreptul? La mulți ani, Valentin Constantin!
25 mai 2019 | Alina MATEI
Alina Matei
Raluca Bercea
Lucian Bojin
Diana Botău
Alina Matei: Mulțumesc, Raluca Bercea, Lucian Bojin și Diana Botău, pentru timpul acordat cititorilor JURIDICE.ro. Vom vorbi despre cartea dedicată profesorului Valentin Constantin, Vă place dreptul?, care va apărea săptămâna viitoare la Editura C.H. Beck și va fi lansată la Salonul internațional de carte Bookfest – București 2019, în 1 iunie, de la ora 18. Va fi un interviu dublu-special pentru mine: o dată pentru că mă bucură apariția cărții dedicate domnului profesor Valentin Constantin și apoi pentru că este o carte de interviuri unică în peisajul românesc și aleasă prin profesorii care au fost invitați să scrie, de fapt, adevărații autori ai cărții. Vă rog să îmi spuneți când ați pus la cale această ispravă?
Raluca Bercea: Ca de obicei în relația noastră cu domnia sa, isprava a pus-o la cale, într-un fel, chiar profesorul Valentin Constantin, care, suspectând că dorim să-i pregătim un clasic Liber Amicorum, ne-a amenințat explicit cu dezavuarea și ne-a forțat, implicit, așa cum o face fără să obosească de când i-am fost studenți, să ieșim din zona convenabilului, a confortabilului, a strict-juridicului…
Lucian Bojin: Cronologic, proiectul a demarat la finalul anului trecut. Invitațiile le-am transmis în februarie. Deși perioada de pregătire a fost foarte scurtă, contributorii și-au găsit timp să răspundă la întrebări cu seriozitate, angajament și sinceritate. Și asta se vede în carte.
Diana Botău: De fapt, ideea cărții s-a născut în mai multe locuri și în mai multe momente. Am ținut să îi oferim profesorului această carte de ziua lui: astăzi împlinește 65 de ani!
Alina Matei: Mărturisesc că, ocupată să citesc cartea primită pe e-mail, m-am întrebat la un moment dat, după citirea a mai bine de jumătate din ea, ce imagine ar putea fi potrivită pentru coperta unei astfel de lucrări, care conține întrebări diverse, profesori fascinanți, răspunsuri argumentate, clare, oneste. Alegerea imaginii artistei Jessica Snow cu Riffing on Luis Point of Tranquility este perfectă: toate culorile și nuanțele, forma de floare, dar, mai ales, întrepătrunderea lor m-au dus cu gândul la cele citite în cartea încă neterminată. Cum se întovărășesc culorile de pe copertă cu scrisul din carte?
Raluca Bercea: Profesorul Valentin Constantin are nu doar preferințe doctrinare sau literare, ci și preferințe plastice extrem de tranșante, care gravitează, din câte știu, în jurul expresionismului abstract american. Și, pentru că nu am putut să-i oferim un Jackson Pollock, ne-am gândit la un artist contemporan. Jessica Snow se pregătea, atunci când Diana i-a scris, pentru o expoziție care urma să fie găzduită la Paris de Galeria Le Pavé d’Orsay, în iunie 2019, aproape simultan cu lansarea cărții profesorului. Ni s-a părut o coincidență fericită. Dintre imaginile pe care Jessica Snow ni le-a propus, însă, am avut surpriza ca Valentin Constantin să o aleagă pe aceasta, cea mai puțin geometrică din serie, plină de forță și de energie, dar totuși delicată. Citind cartea, se vede că răspunsurile contributorilor sunt ferme, angajate, nu merg întotdeauna în același sens, sunt uneori complementare, alteori contradictorii, sunt toate foarte elegante, unele redate pe tonuri extrem de personale. Ca și desenul de pe copertă – și, aș adăuga, în ciuda faptului că este „despre drept” –, cartea creează o atmosferă; din loc în loc, cititorul va avea surpriza de a fi interpelat de pasaje care transmit nu doar idei, ci și expresia unor stări de spirit. Marele merit al autorilor acestei cărți este, cred, generozitatea cu care ne-au lăsat să îi ghicim.
Diana Botău: Sunt mai multe fire nevăzute care leagă imaginea copertei de carte și de conținutul ei: de la aprecierea pe care profesorul Valentin Constantin o are pentru artă, în special pentru arta abstractă, până la clasica idee potrivit căreia dreptul este o artă, care mistifică și clarifică, în același timp. Aș spune că imaginea aflată pe coperta cărții este, în primul rând, o metaforă vizuală a întrebărilor și a răspunsurilor, pline de culoare și de sevă, care se reunesc în volum. În același timp, pictura abstractă a artistei Jessica Snow contextualizează polifonia acestei cărți, care, prin vocile autorilor săi, multiplică și fragmentează idei și sensuri. Arta abstractă a eliminat ideea perspectivei unice, consacrată în Renașterea timpurie, care așază tot sensul operei în ochiul unui privitor devenit axis mundi; pentru cubiști, de pildă, vizibilul nu mai reprezintă ceea ce percepe un singur ochi, ci totalitatea perspectivelor posibile asupra obiectului privit. Cred că același lucru este valabil și în cazul ideilor. Iar imaginea copertei și modul în care este construită cartea reflectă această deschidere spre polivalență. Până la urmă, cititorul (privitor) va traduce în cheie proprie legătura dintre text și imagine și va intra el însuși în dialogul inițiat de această carte, diversificându-i semnificațiile. Privind și citind, își va reaminti, poate, de Magritte: între imagini și cuvinte există falii și punți; felul în care vedem, percepem și înțelegem este influențat de ceea ce știm și de ceea ce credem. Tot Magritte ne-a arătat că există opere de artă însoțite de cuvinte și cuvinte însoțite de opere de artă. „Vă place dreptul?” este o astfel de carte.
Alina Matei: Știut de toți cei care îl cunosc pe profesorul Valentin Constantin este că dacă urăște ceva pe lumea aceasta este cultul personalității. Cum ați reușit să-l convingeți, totuși, să accepte o carte care, deși nu este despre dumnealui, apare în onoarea sa?
Lucian Bojin: De obicei, în cărțile de tip Liber Amicorum, omagiatul este „pasiv”, chiar dacă în sens pozitiv. Contributorii își exprimă aprecierea pentru el, pe care omagiatul doar o primește și atât. Într-un fel, „pasivitatea” omagiatului unui Liber Amicorum prefațează „retragerea”. În cazul acesta, omagiatul a fost „activ” (ceea ce ne dă indicații suficiente despre viitor!). A refuzat, cum am spus, să ne lase doar să adunăm texte ale celor care ar fi dorit să contribuie, dar a fost de acord cu ideea a 10 întrebări despre drept, cultură și comunitatea juridică din România, la care să răspundă invitații. Pentru că îl cunoști bine pe Valentin Constantin, știi că tot ce face și scrie el în drept este signature. Așadar, volumul omagiu, coordonat de noi trei, este tot un volum signature Valentin Constantin. Însă mai este ceva. Și dacă nu ar fi o carte în onoarea sa, acest volum este în sine foarte important: unii dintre cei mai titrați juriști români discută deschis despre unele dintre cele mai importante și delicate teme ale comunității juridice din România. Faptul că Valentin Constantin a fost catalizatorul acestei discuții este mai important decât faptul că volumul este un omagiu. De altfel, după cum bine ai intuit, greu a acceptat formula „volum în onoarea profesorului…”.
Raluca Bercea: Am auzit – la nesfârșit și pe toate tonurile – în aceste luni: „eu sunt doar pretextul acestei cărți”. Un pretext pe care, personal, l-am socotit întotdeauna minunat.
Alina Matei: 17. Este numărul contributorilor care au răspuns întrebărilor și toți sunt profesori la diferite facultăți de drept din țară. A fost acesta cel mai important criteriu?
Raluca Bercea: În această carte scriu, alfabetic, următorii autori: Marius Balan, Lucian Bercea, Mircea Dan Bob, Valerius Ciucă, Cristian Clipa, Răzvan Dincă, Manuel Guțan, Bogdan Iancu, Iulia Motoc, Marian Nicolae, Radu Rizoiu, Bianca Selejan-Guțan, Valeriu Stoica, Daniel-Mihail Șandru, Elena Simina Tănăsescu, Paul Vasilescu și Andreea Verteș-Olteanu. Cea mai onestă și mișcătoare carte colectivă pe care am citit-o în ultima vreme, Cum să fii fericit în România (ed. Oana Bârnă, Humanitas, 2017) are – din nou, coincidență! – 17 contributori. Mă întreb acum dacă nu am ratat titlul – îți imaginezi, oricum, polemica din spatele lui. Poate trebuia să scriem Cum să fii fericit în România dacă îți place dreptul și să păstrăm semnul întrebării. Interogația ar fi devenit mult mai suplă ca sugestie de sens (spre exemplu, în acest moment, eu aș citi-o, cu destulă exasperare: cum, oare, ar fi posibil să îți placă dreptul și să fii, totuși, fericit în România?).
Lucian Bojin: Fiind vorba despre o discuție în jurul dreptului, culturii și comunității juridice (și academice juridice), era normal să ne adresăm profesorilor de drept. Contributorii la volum sunt printre cei mai respectați profesori de drept din România, legați, într-un fel sau altul, de profesorul Valentin Constantin. Însă te rog să remarci, sigur ai făcut-o deja, că sunt printre ei și publiciști, și privatiști, și „interdisciplinariști”. Deci am încercat să cuprindem perspective dintre cele mai diferite din interiorul domeniului. Ai spus anterior că ei sunt adevărații autori ai volumului și asta este perfect îndreptățit. Dacă îmi permiți o comparație cu muzica, noi am fost doar un fel de DJ care am mixat sample-uri de primă mână.
Alina Matei: Care a fost reacția profesorilor invitați să răspundă interviului? Au fost și persoane care au refuzat să se alăture proiectului?
Raluca Bercea: Cred că profesorii invitați au fost seduși sau cel puțin convinși de ideea cărții. În orice caz, nimeni nu a refuzat să se alăture proiectului nostru.
Alina Matei: Introducerea scrisă de voi trei este ca un trailer de film. Deși lungă, nu îți vine să sari peste ea, cum sugerați la un moment dat, pentru că speri să afli și altceva în afară de răspunsurile contributorilor. O dată terminată, îți dai seama că acesta a fost începutul și că te așteaptă o întâlnire cum nici n-ai visat. Și mai este ceva. O parte din voi despre profesorul Valentin Constantin este acolo. V-ați fi bucurat să fiți contributori sau rolul de editor este mai mult decât onorant?
Raluca Bercea: Eu am refuzat propunerea de a fi contributor, ca să pot să fiu editor. Îmi doresc, probabil ca mulți dintre foștii studenți ai profesorului Valentin Constantin, să admită că nu l-am dezamăgit. Faptul că a avut încredere ca Diana și Lucian, împreună cu mine, să fim legați de o carte în onoarea lui ne arată tuturor că suntem pe drumul bun. Pe de altă parte, după cum ai sesizat, construcția în sine a cărții noastre e vag post-modernă – cât de post-modernă poate fi o carte în onoarea unui profesor care a adus realismul juridic în atenția comunității doctrinarilor din România și căruia știm că nu îi place Derrida. Ca editori, ne-a făcut mare plăcere să juxtapunem răspunsurile contributorilor, să ne jucăm de-a adevărații autorii, impunând o traiectorie de sens care să rezulte din chiar opțiunea noastră combinatorie. Italo Calvino face un asemenea experiment în Dacă într-o noapte de iarnă un călător, mixând nu unul, ci vreo zece începuturi de roman, fiecare cu subiectele, personajele și stilul său. Am glumit, de altfel, la un moment dat, cu Răzvan Dincă în privința algoritmilor după care am alăturat autorii, de fiecare dată în altă ordine, de la o întrebare la alta. Inițial, am vrut chiar să îi adăugăm cărții un capitol separat în care să răspundem noi, cei trei editori, la toate cele 10 întrebări așa cum credem că ar fi răspuns Valentin Constantin (care firește, solicitat să o facă, a refuzat!). Cum, însă, scriitura lui e inconfundabilă, omnipotența noastră auctorială s-a lovit de acest amănunt și s-a oprit aici.
Alina Matei: 10. Este numărul întrebărilor. În realitate sunt 28. 🙂 Cu excepția întrebărilor numărul 1 și 2, care chiar conțin o întrebare, începând cu întrebarea numărul 3 apar o cavalcadă de întrebări. Nu ar fi mirat pe nimeni dacă în loc de Întrebare ar fi apărut Capitol. Cum s-au născut întrebările? Au iscat discuții între voi? Rolul profesorului Valentin Constantin a fost de mediator, moderator sau „dictator”?
Diana Botău: Cele mai multe dintre întrebări au existat înainte de a ne pune problema formulării lor în această carte. De-a lungul timpului, ele au revenit, sub diverse forme, direct sau tangențial, în dialogurile pe care le aveam cu profesorul Valentin Constantin, în textele pe care le-a publicat, în provocările pe care le adresa studenților săi, la cursuri. Aș spune că a fost instigatorul lor…
Lucian Bojin: Toate aceste trei roluri și alte câteva în plus. După cum știi foarte bine, Valentin Constantin este un jolly joker intelectual redutabil în domeniul dreptului. Așa încât poate să joace multe roluri.
Alina Matei: Cum de s-a început interviul cu un titan, Goethe (cuvintele „nu ne ocupăm decât cu dreptul în vigoare” ar fi relevante și acum)? La această întrebare, cu excepția profesorilor Valeriu Stoica, Lucian Bercea și Radu Rizoiu, toți ceilalți au răspuns afirmativ.
Raluca Bercea: Deși ar trebui, nu știu nici azi cum ar fi răspuns Valentin Constantin la prima întrebare, care trimite la Goethe. Cum eu însămi am folosit câteva versuri din Faust în prefața la O scurtă introducere în drept (cu Alexandra Mercescu, Humanitas, 2019) și am constatat cu plăcută surpriză că mulți dintre contributorii la acest volum îl cunosc în detaliu, nu pot decât să presupun că și Școlarul, și Mefistofel au înțeles despre drept ceva ce încă le vorbește juriștilor:
Școlarul: Știința dreptului nu mă prea ispitește.
Mefistofel: De-aceasta nu mă prinde vreo mirare.
Cam știu ce preț această-nvățătură are.
Se moștenește pravila și legea
La fel c-o boală fără leac:
Din generație în generație, din loc
În loc, ele se mută, trec prin veac.
Sau, și mai bine, că: Poți cu cuvintele admirabil să te cerți,
Poți din cuvinte un sistem să făurești,
O, în cuvinte poți cu fanatism să crezi,
Cuvântului o iotă nu poți să-i răpești.
Alina Matei: În ceea ce privește întrebarea legată de reviste, știut fiind că, înainte de epoca Internetului, nu era nimic mai presus de ele, răspunsurile contributorilor au fost un fel de extra petita. Profesorul Manuel Guțan clarifică oarecum acest aspect spunând că ne aflăm „în prezența unor publicații ce încearcă să vină în întâmpinarea unui anume tip de public…”, iar profesorul Lucian Bercea răspunde citând un profesor american: „nu trebuie să ne îngrijorăm în privința consumatorilor de reviste juridice, pentru că ei chiar nu există”. Precum Philip Roth, care are o carte cu titlul De ce scriem?, întreb și eu: de ce se scrie în reviste al căror număr de citiri este câți mesenii de la un botez? Eu, dacă aș vrea să scriu, aș publica unde să mă citească mulți oameni, cât mai mulți. M-ar fi bucurat să fie menționat în întrebare un criteriu de genul „originalitatea scriiturii”.
Lucian Bojin: N-aș zice că răspunsurile au fost extra petita. Deși întrebarea oferea câteva exemple concrete de comparat, ea era, de fapt, o invitație la a reflecta despre ce dorim de la publicațiile juridice (vezi referirea la „valorile pe care una dintre formule le protejează mai bine decât celelalte”). Iar respondenții noștri ne-au oferit exact asta: o reflecție asupra a ceea ce vrem de la revistele juridice și cum să obținem asta, împreună cu confruntarea acestor dorințe cu realitatea. Evident că opiniile exprimate au fost diferite. După cum au remarcat unii dintre invitați, există mai multe perspective din care ne putem pune aceste întrebări: perspectiva publicului (ce ne-ar plăcea să citim?), perspectiva autorilor (ce ne-ar plăcea să scriem?), perspectiva editorilor (ce fel de texte și teme ne-am dori să promovăm?), perspectiva finanțatorilor (cum să facem să acoperim costurile și să obținem, poate, și ceva profit?). Tu vorbești despre numărul mare de cititori, însă aceasta este o chestiune relativă. Depinde la ce te raportezi. Un articol de filosofia dreptului s-ar putea să aibă mai puțini cititori decât „mesenii de la botez”, dar să revoluționeze gândirea juridică în așa fel încât peste o sută de ani să îl citească toți studenții la drept din toată lumea. Deci depinde cui te adresezi, dar e normal să îți dorești să te citească cât mai mulți din cei cărora li te adresezi. De altfel, cu această carte, noi încercăm și ceva special: să discutăm despre lucruri foarte serioase în drept, într-un limbaj accesibil marelui public juridic. Și sunt convins că această carte va fi un succes de public. Este o carte pe care o pot citi cu plăcere și folos și profesorii de drept, și studenții la drept, și avocații, judecătorii, procurorii sau consilierii juridici. Cred că ești de acord cu asta. Plus intelectuali din afara domeniului juridic. Este câte ceva (ba chiar destul de mult!) pentru fiecare.
Diana Botău: Scrisul este o experiență formatoare în sine, indiferent de numărul ochilor care citesc textul. Eu sper ca măcar unele dintre articolele care apar în revistele fără „palmares” cantitativ sunt scrise (și) dintr-o astfel de convingere. Dar știu că aceasta este doar o parte de adevăr…
Raluca Bercea: În loc de orice alt răspuns, remarc un lucru evident: acest interviu apare pe JURIDICE.ro.
Alina Matei: În ceea ce privește întrebarea numărul 3, aceasta a fost cea care m-a surprins cel mai mult – lipsa polemicii în spațiul juridic românesc. Și aceasta, întrucât: 1. Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara organizează cele mai interesante conferințe din ultimii de ani din România, niciuna dintre facultățile de drept din țară nu are apetitul pentru științific-juridic la fel de dezvoltat ca cei de la Timișoara. 2. Uitându-mă în jur, văd că aproape toată lumea juridică face conferințe, dezbateri, sesiuni, mese rotunde, unde profesorii și practicienii își pun probleme, discută în contradictoriu, nu de puține lăsându-se cu supărări neautentice, dar vremelnice. Nu credeți că este această perioadă cea mai bogată în polemici? Nu vorbim de conținut, participanți…
Raluca Bercea: Îți mulțumesc pentru delicatul compliment făcut Facultății de Drept din Timișoara. E adevărat că una din secțiunile unei recente Bienale a produs radiografia intitulată Despre Juriști, care n-a avut, totuși, ecoul la care ne-am fi așteptat în cadrul comunității epistemice a celor care fac drept. Prin urmare, i-aș da dreptate lui Paul Vasilescu: „Nu de polemică am duce dorul, ci de obișnuința dezbaterii; dar și ultima, cam lividă”.
Lucian Bojin: Dacă te-a surprins întrebarea, surpriza ar fi trebuit să dispară după ce ai citit răspunsurile. Cel puțin jumătate dintre invitați au fost de acord că fie nu există suficientă polemică, fie aceasta nu are calitatea pe care și-ar dori-o. Chiar conferințele, despre care vorbești tu, sunt tratate în termeni nu chiar laudativi de către câțiva dintre respondenți. Cei care vor citi cartea vor găsi aceste referințe. Pe de altă parte, ai dreptate când afirmi că există multe dezbateri în public pe teme juridice, însă ele nu sunt transpuse în dezbateri juridice propriu-zise. Uită-te doar la ultimii doi ani de dispute acerbe pe tema legislației penale și verifică dacă ele s-au tradus și în dezbateri juridice. Nu o să găsești mai nimic… Într-un fel, am vrut și să ieșim din acest spirit de confort al juriștilor care întorc spatele problemelor din viața reală. Sper că am și reușit.
Diana Botău: Este adevărat că întâlnirile și dialogurile au crescut… numeric. Însă e dificil să vorbim de polemică autentică atunci când neglijăm conținutul, participanții și stilul. Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara este un exemplu minunat din toate aceste puncte de vedere; și eu le admir efervescența, deschiderea spre interdisciplinaritate, firescul, cordialitatea și eleganța în dezbatere, pe care nu le-am regăsit nicăieri în altă parte, în România. Conferințele lor sunt, de fiecare dată, o sărbătoare, nu un turnir. Și, pentru că ați atins acest subiect la ceas aniversar, îndrăznesc să adaug că o parte din această cultură a dezbaterii autentice, pe care o practică Facultatea de Drept din Timișoara, i se datorează și profesorului Valentin Constantin. Una dintre primele lecturi pe care le pretinde insistent (și modelator) studenților săi din anul I este o polemică amplă și elegantă, din anii ’50, legată de ideea creării unei Comunități Europene, care a împărțit în două tabere profesorii de drept public din Franța. În plus, tradiția concursurilor și proceselor simulate de drept internațional și european, care plasează studenții timișoreni în topul clasamentelor internaționale, a fost inițiată și încurajată de profesorul Valentin Constantin, care a coordonat nenumărate echipe. Cei care au preluat ștafeta sunt, de fapt, foștii lui studenți.
Alina Matei: V-au surprins răspunsurile contributorilor? Sau lipsa unor răspunsuri?
Raluca Bercea: Pe mine m-au surprins două lucruri: la modul superlativ, eleganța și franchețea răspunsurilor; pe de altă parte, faptul că aproape toți invitații noștri au răspuns la toate cele 10 întrebări, deși am precizat de la început că pot să aleagă între ele, dacă doresc.
Alina Matei: Care este, în opinia voastră, cea mai grea dintre întrebări?
Diana Botău: Mie toate întrebările mi se par grele. Mai ales cele simple.
Lucian Bojin: Mie cea mai grea mi s-a părut cea cu dreptul și ideologia. Însă răspunsurile, atât din perspectiva conținutului, cât și în felul în care se asamblează, sunt atât de bune, încât întrebarea nu mai pare grea.
Raluca Bercea: Eu mi-am exprimat îngrijorarea în legătură cu întrebarea a noua, care vizează, în contextul creșterii rolului Curții Constituționale în viața publică din România, o eventuală repunere în discuție a procedurii de numire a judecătorilor la Curte și modul în care ar putea fi probate, de o manieră rezonabilă, calitățile personale ale acestora. După cum Lucian remarca, însă, în introducerea cărții noastre, spre lauda lor, autorii intervievați nu s-au ferit să exprime poziții clare față de această întrebare, care li s-ar fi putut părea unora relativ delicată. De aceea, prima noastră observație cu privire la această secțiune din volum a fost, în mod obligatoriu, un salut adus onestității și angajamentului contributorilor, pentru care le mulțumim și aici în mod sincer.
Alina Matei: Care este, în opinia voastră, cel mai bun răspuns la întrebarea numărul 4 (conceptele juridice ale autorilor români)?
Raluca Bercea: Întrebarea a patra are mai multe sub-întrebări, pornind de la premisa că dreptul românesc, în epoca modernă, a fost, în principal, un drept aculturat. Cum mie mi-a plăcut teribil întrebarea (dat fiind că un autor străin pe care îl apreciez a susținut, supralicitând, că, la limită, transplantul juridic este imposibil) și, deci, am urmărit răspunsurile cu mare atenție, îți voi oferi un colaj sugestiv, sperând că cititorii JURIDICE.ro vor deveni curioși să identifice autorii: „Ambianța obscur pravoslavnică, prosternarea la firman strălungă, precum și vecinicul ciocoit întru folosul de sine, toate, și încă cele care vor mai fi fost, au interzis creația juridică indigenă. La ce bun, chitecoastaboacii?”; „În drept, nu știm cine este creatorul original. Unii ar spune că este însuși Dumnezeu. Cine poate ști? Chiar și Codul civil francez, inspiratorul nostru (până la simplă traducere ad litteram), nu este napoleonian decât prin amprenta-i ultimă din toată prosopopeea lui”; „În drept, originalitatea și eficiența contribuțiilor doctrinare sunt antagonice”; „Este adevărat că nu pot fi semnalate descoperiri și invenții ale cercetătorilor români, dar domeniul dreptului este unul conservator prin excelență, iar contribuțiile doctrinare importante sunt cele care consolidează fundamentele deja existente. Ferească Dumnezeu de revoluții în drept!”; „Estul Europei funcționează juridic din secolul XIX încoace pe bază de transplant. Atunci, o făcea pentru că toate țările din zonă se lansaseră într-o cursă de urmărire a Occidentului mult mai avansat. Acum, o face toată lumea, pentru că mondializarea ne ajute să ne informăm și să împrumutăm noțiuni și rezolvări”; „fiecare a adaptat un set de instrumente de lucru propriilor tradiții și mentalității, propriei culturi. Nici noi nu suntem altfel, cum încerca să ne convingă Lucian Boia, ci astfel, după cum replica hâtru Vintilă Mihăilescu. Și noi am luat ce am găsit și am interpretat în propria cheie culturală”; „Totul este o copie a unei copii a unei copii. Dreptul românesc este un palimpsest, în care regăsim tipare occidentale (în principal, drept francez, drept belgian, pe alocuri italian sau german), sub care găsim, de fapt, dreptul roman”; „Întrebarea e dacă, odată cu normele, pot fi importate valorile care fundamentează principiile, principiile care dau sensul aplicării regulilor, oamenii care să le aplice eficient; nu e atât de simplu, deci. Dacă vrem o țară ca afară, înaintea normelor trebuie să circule ideile, iar după ele, bunele practici; totul, înotând într-un ocean de mentalități”…
Alina Matei: Modul în care au fost redactate întrebările reflectă ceea ce gândesc autorii lor? De exemplu, în cazul întrebării numărul 5 (lipsa de impact a doctrinei academice în practica judiciară din România).
Lucian Bojin: Recunoaștem că ne-am dorit ca întrebările să fie provocatoare, deși nu inconfortabile. Însă am dorit să dăm libertate cât mai mare contributorilor, așa încât am încercat să nu se vadă „din prima” cam la ce răspuns ne gândim noi. Probabil că nu ne-a „ieșit” la fel de bine la toate. Dar întrebarea la care te referi acum a fost chiar una deschisă, iar răspunsurile sunt împărțite aproape egal între cei care cred că doctrina nu are impact în practică și cei care apreciază că este invers. Mult mai interesante sunt însă explicațiile invitațiilor noștri. De fapt, răspunsurile la această întrebare constituie un început excelent de exercițiu de reflecție publică colectivă asupra relației dintre law in books și law in action. Orice societate matură are nevoie de așa ceva. Chiar pe JURIDICE.ro, la Povestim cărți, am avut o recenzie a excelentei lucrări a lui Richard Posner Academy and Judiciary. Dezbaterea informată și onestă e întotdeauna un lucru bun. Dar dacă lipsește una dintre cele două calități (sau, mai rău, amândouă), atunci mai bine nu faci dezbaterea. Poate că până acum nu s-a discutat despre asta pentru că lipseau una sau chiar ambele calități?
Alina Matei: Ce s-a urmărit cu întrebarea referitoare la „pentru ce îi pregătește pe studenți Facultatea de Drept”? Domnul profesor Paul Vasilescu m-a surprins prin autenticul și onestul răspuns: La întrebarea asta ar trebui să știu să răspund! Dar nu știu.
Lucian Bojin: După cum spunem în introducerea la volum, credem că e momentul ca mediul academic juridic din România să înceapă să reflecteze serios asupra educației juridice. Adică nu doar să facă educație, ci să își pună întrebări de tipul: De ce o face? Cum o face? etc. Deși, oarecum paradoxal, sunt acceptate implicit răspunsurile la astfel de întrebări, ele nu au fost formulate explicit și deschis până acum, cu excepția, poate, a dezbaterii organizate cu ocazia aniversării a 25 de ani de existență a Facultății de Drept din Timișoara, difuzată la momentul respectiv live pe JURIDICE.ro. Dacă absolventul de drept este, metaforic vorbind, „produsul” facultății de drept, atunci ce calități ar trebui să aibă acest „produs”? Cu alte cuvinte, ce ar trebui să știe să facă un absolvent de drept: să știe să facă contracte?, să știe să facă pledoarii?, să știe să dea soluții și să le motiveze? Noi obișnuim să ne gândim, tautologic, că absolventul de drept e cel care ia licența. Dar ce știe el să facă concret, în practică, în prima zi de muncă? Am propus două modele. În S.U.A., absolvenții de drept sunt pregătiți să fie avocați (începători). Unii dintre ei vor deveni, mai târziu, judecători sau procurori (care sunt tot un fel de avocați), însă facultatea nu i-a pregătit pentru asta. În Germania, este oarecum invers: absolventul de drept este „pregătit” să fie judecător, deși unii absolvenți vor deveni avocați. Simplific mult aici, vei găsi circumstanțieri mai nuanțate în răspunsul lui Bogdan Iancu din carte. Dar cam asta este ideea. Și ne-am gândit cum ar fi dacă ne-am întreba pentru ce sunt pregătiți absolvenții de drept în România. Poți formula și altfel întrebarea: calitățile care sunt antrenate în facultatea de drept pentru care dintre meseriile juridice sunt mai potrivite? Fiindcă ai devoalat deja răspunsul lui Paul Vasilescu, putem să recunoaștem și noi că ne place mult acest răspuns. Cred că exprimă cu sinceritate faptul că am putea să ne gândim mai mult la asta de acum înainte.
Alina Matei: Care dintre întrebări/răspunsuri credeți că mișcă cel mai mult? Și de ce nu, unele chiar mușcă?
Lucian Bojin: Cred că deja tu ai câteva variante de răspuns la ambele întrebări. Și fiecare cititor va avea. Sunt multe din ambele categorii. Răspunsurile care „mușcă”, o fac pentru că sunt oneste. Iar cele care „mișcă”, la fel. Deci, onestitatea răspunsurilor de calitate e cea care contează…
Raluca Bercea: Eu sunt mișcată de Paul Vasilescu. În mod evident, aș vrea să fiu eu însămi ca mulți dintre contributorii la această carte, dar ca Paul Vasilescu aș vrea să scriu. Cel mai tare m-a mușcat răspunsul lui Cristian Clipa la prima întrebare și, după cum intuiești, el nu va rămâne fără consecințe în dezbaterile informale ale catedrei de drept public de la Timișoara…
Alina Matei: Cartea este pentru citiri nocturne și reflecții diurne sau invers?
Lucian Bojin: Valentin Constantin însuși, după ce a citit manuscrisul răspunsurilor, a caracterizat-o astfel: este o carte în același timp agreabilă și profundă. Sunt rare aceste cărți. Eu aș spune că este o carte spumoasă și puternică în același timp. Imaginează-ți o băutură care este și șampanie, și whisky de calitate. La băuturi e imposibil, dar se pare că la cărți nu. Răspunzând întrebării tale, asta înseamnă că poți să faci reflecțiile și atunci când o citești, nu doar după (apropo de bancurile cu milițienii care se „prind” târziu de poante).
Alina Matei: Cartea se încheie foarte frumos: despre cărți și scriitori, subiecte foarte dragi profesorului Valentin Constantin. Care sunt gândurile voastre pentru profesorul Valentin Constantin? În ceea ce mă privește, rămâne perfect valabil ce scriam în urmă cu 15 ani.
Lucian Bojin: Eu mă simt atât de apropiat de Valentin Constantin încât îmi este greu să răspund la această întrebare. Lucrăm împreună de douăzeci de ani, iar rutina relației cotidiene nu te lasă să te gândești în felul acesta. Dar sunt convins că mai are multe de spus în spațiul reflecției juridice din România. Urmăriți-i eseurile și analizele fie pe juridice.ro, fie în revista timișoreană de cultură „Orizont”, unde publică de câteva luni texte pe teme ceva mai largi – relații internaționale, cultură politică, constituționalism.
Diana Botău: Mărturisesc că mă intimidează întrebarea dumneavoastră; pentru că mă așază față în față cu neputința de a aduna în câteva cuvinte o parte importantă a ființei mele. Orice om este rezultatul cărților citite, al întâlnirilor care l-au modelat, al întrebărilor cu care s-a confruntat, iar eu îi datorez foarte mult din toate acestea profesorului Valentin Constantin. Atunci când l-am cunoscut aveam aroganța de a crede că înțeleg câte ceva din drept, că lecturile și rezultatele mele de până atunci „mă validează” în acest domeniu. Întâlnirea profesorului m-a salvat, într-un fel, de mine însămi; am înțeles rapid că trebuie să-mi cobor steagurile și să-mi modific reperele și standardele, să reînvăț să scriu și să citesc. M-a însoțit de-a lungul acestui întreg drum, cu răbdare, perseverență și încredere. Și încă o face. A scos în calea mea cărți și oameni de mare bogăție intelectuală și umană. Iar în timp, a intrat definitiv în familia mea sufletească. Dacă ar fi să răspund vreodată, eu însămi, la o întrebare similară celei care le-a fost adresată în final contributorilor acestui volum, aș începe cu numele și cu textele profesorului Valentin Constantin. Iar apoi aș continua, firește, cu bibliografia pe care am primit-o încă de la prima noastră întâlnire…
Raluca Bercea: Fiind așa cum îl știm, Valentin Constantin va continua probabil să susțină că are o contribuție ce poate fi trecută cu vederea atât în ceea ce privește Facultatea de Drept din Timișoara, cât și în ceea ce ne privește pe noi trei. Nu am o explicație pentru această eroare în care persistă (decât, poate, ceea ce spunea Horia Roman Patapievici, pe care știu că îl apreciază, în Două eseuri despre paradis și o încheiere – îți trebuie o viață ca să descoperi cum trebuie să te privești cu adevărat și, dacă ai noroc, o viață îți ajunge ca să-ți descoperi tema vieții). Or, nu am nicio îndoială că tema vieții profesorului Valentin Constantin ne cuprinde pe toți cei arătați mai sus și îi mulțumesc pentru asta.
Alina Matei: Raluca, ce urmează?
Raluca Bercea: Urmează, firește, lansarea cărții: la Salonul internațional de carte Bookfest – București 2019. Îi invităm, deci, pe toți cititorii JURIDICE.ro, sâmbătă, 1 iunie, de la ora 18, la Cafeneaua Literară Julius Meinl din cadrul târgului, să răspundă la întrebarea „Vă place dreptul?” și să îi întâlnească pe profesorul Valentin Constantin și pe invitații săi. Dat fiind că Bogdan Iancu l-a descris pe Profesor în chiar această carte ca un „causeur sclipitor și fin amator de paradoxii, cu o plăcere aproape ludică pentru discuții, de preferință în contradictoriu”, după-amiaza pe care o vom petrece împreună va fi, nu am nicio îndoială, memorabilă.
Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru cititorii JURIDICE.ro
Raluca Bercea: Sperăm să vă facă plăcere cartea care se pregătește să apară!
Lucian Bojin: Să cumpere cartea, pentru că nu le va părea rău! Garantez! Sigur că acesta este un mesaj de marketing, dar, spre deosebire de altele de acest tip, e chiar adevărat.
Diana Botău: Dincolo de nume și renume, de texte alerte și proaspete, dincolo de erudiția dezinvoltă și deschiderea intelectuală spre toate zările, profesorul Valentin Constantin este un om cu mult umor și cu poftă de viață, niciodată încremenit în moment, mereu entuziast în fața unei descoperiri noi. Lansarea cărții „Vă place dreptul?” la Bookfest 2019 vă oferă ocazia să îl întâlniţi în afara copertei. Și nu e puțin lucru, pentru că se lasă greu convins să iasă în față…
Alina Matei: Mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.
Raluca Bercea: Dragă Alina, îți mulțumim că am refăcut, în jurul profesorului Valentin Constantin, după douăzeci și cinci de ani (!), cercul „studenților profului de comunitar”.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
