ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Non liquet

31.05.2019 | Artin SARCHIZIAN
Abonare newsletter
Artin Sarchizian

Artin Sarchizian

Actualul Cod penal mai reglementează întreruperea cursului prescripției răspunderii penale? În urma publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională. Aceasta, în contextul în care, în cele 45 de zile de la publicare, legiuitorul a rămas în pasivitate[1]. 

Dacă da, atunci norma “rămasă” mai răspunde condițiilor de claritate și previzibilitate, exigențe impuse de art. 1 alineatul 5 din Constituție? În ipoteza în care se constată că textul nu mai întrunește aceste condiții, se pune întrebarea în ce măsură mai poate fi aplicată o astfel de dispoziție.

Interogațiile de mai sus nu sunt nicidecum pur teoretice, ci au o relevanță practică deosebit de importantă, evident sub aspectul calculului termenului de prescripție, cu atât mai mult cu cât practica este tot mai diferită, fapt care creează puternice “diferențe de tratament”, în condițiile în care principiul egalității în fața legii se opune unor astfel de deosebiri și, deopotrivă, potrivit Constituției, “Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi” – art. 124 alin. (2).

Observarea situației din prezent – total neclară – presupune o expunere succintă a “istoriei recente” care a generat această situație, pornind de la Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, trecând prin disputele teoretice și soluțiile diferite ale instanțelor naționale, inclusiv prin punctarea celor două decizii (recente) absolut relevante ale Înaltei Curți, și ajungând din nou, la Curtea Constituțională.

1. Scurte considerații introductive:

Săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui raport juridic de constrângere, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte.

Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată[2].

Însă, obligația de a suporta consecințele faptei sale, în considerarea principiului umanității, nu este una “veșnică” (in perpetuum). Așadar, principiul prescriptibilității răspunderii penale consacră regula de drept după care, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp (drept prescriptibil).

Astfel, prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii.

Astfel, cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse.

Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. În acest sens, putem vorbi – în optica mea – despre un adevarat “autosupliciu”!

Așa fiind, prescripția răspunderii penale stinge însuși raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, se stinge dreptul statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție.

În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

Însă, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, – după cum reține Curtea Constituțională – termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția vreunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Conchizând preliminar, Curtea Constituțională reține că împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat[3].

2. Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018. Viciul de neconstituționalitate al art. 155 alin. (1)

Instanța de Contencios Constituțional a fost chemată să analizeze constituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) Cod Penal, cu următorul cuprins: Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Critica de neconstituționalitate – formulată de autorii excepției de neconstituționalitate – a vizat în esență, chestiunea actelor prin care poate fi întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, susținându-se că nu orice act de procedură ar trebui să aibă un efect întreruptiv al prescripției, ci cu titlu de “argument” se prezintă modelul normativ cuprins în vechiul Cod Penal, potrivit căruia, termenul de prescripției era întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

Spre deosebire de aceasta, s-a susținut, că soluția actuală legislativă – art. 155 alin. (1) din Codul penal – prevede întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia.

În analiza sa, Curtea pornește de la observația că noțiunea de „acte” efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare poate avea o dublă accepțiune (clasificată în) respectiv: acte procesuale și acte procedurale.

Potrivit acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecții procesuali își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activitățile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea și se consemnează conținutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistența actelor procesuale corespunzătoare.

Foarte important de remarcat că, dintre toate aceste “acte”, legea prevede numai comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile și interesele procesuale ale participanților la procesul penal.

Practic, prin acordarea valorii de “act întrerupător” oricărui act de procedură, în realitate, prin soluția cuprinsă în art. 155 alin. (1), legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripției.

Curtea Constituțională[4] reține că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. (s.n)

Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.

Reținând această premisă (minoră), Curtea Constituțională reamintește (premisa majoră) că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigențelor calității legii, impuse prin dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), cât și celor ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție.

Astfel, Dispozițiile constituționale anterior menționate impun nu doar reglementarea clară, precisă și previzibilă a faptelor care constituie infracțiuni, ci și a condițiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârșirea acestora. (s.n.)

Or, în optica Instanței de Contencios Constituțional, din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte și instituția prescripției răspunderii penale al cărei mecanism juridic este supus acelorași cerințe ale principiului legalității și ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistența în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârșit. (s.n.)

Așadar, Curtea reține necesitatea garantării respectării caracterului previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă.

Cu referire directă la textul analizat, Curtea a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite.

Practic, aceste dispoziții sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.

Drept consecințe, Curtea “constată că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea <oricărui act de procedură în cauză> , din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională”.

3. Efectele Deciziei Curții Constituționale, reflectate în practică și opiniile teoretice.

Particularitatea situației create constă în aceea că, în termen de 45 de zile de la publicarea Deciziei în Monitorul Oficial, legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, în intervalul 25 iunie 2018 – 8 august 2018, soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, a fost suspendată de drept, încetându-și astfel efectele juridice începând cu data de 9 august 2018, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

Se pune astfel problema (între altele) dacă aceste dispoziții (ori numai sintagma) se mai regăsesc în fondul activ legislativ.

Voi încerca să sintetizez opiniile exprimate în doctrină și soluțiile jurisprudențiale[5], în două categorii (denumite de mine, orientări).

A. Prima orientare, ce îmbrățișează teza potrivit căreia “În prezent, cursul prescripției răspunderii penale nu poate fi întrerupt în temeiul 155 alin. (1) din Codul penal

Într-o abordare doctrinară[6] se consideră că: natura Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, este aceea a unei decizii simple (extreme) prin care se declară pur și simplu neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, astfel cum rezultă fără dubiu din dispozitivul ei.

Această natură – neinterpretativă – a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv de decizie prin care este declarată neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, face aplicabile prevederile art. 147 din Constituție, potrivit cărora, la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I, se produce suspendarea textului constatat ca neconstituțional, pe o durată de 45 de zile, iar la expirarea acestui termen are loc ieșirea definitivă din vigoare.

Așadar, în prezent, art. 155 alin. (1) din Codul penal nu se mai regăsește printre dispozițiile Codului penal în vigoare, cauza constituind-o pasivitatea legiuitorului. Atât legal, cât și constituțional, este exclusă posibilitatea ca Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 să fie considerată interpretativă și să se aprecieze că aceasta stabilește că „prin îndeplinirea unui act de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripției se întrerupe“.

În raport cu aceste argumente s-a opinat că prima chestiune de drept pusă în discuție pornește de la o premisă falsă, și anume că de lege lata dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt în vigoare. Expresia „prin orice act de procedură efectuat în cauză“ a ieșit din fondul activ al legislației penale, fără ca în locul acesteia legiuitorul să introducă o altă expresie.

De altfel, se arată că deciziile Curții Constituționale prin care este declarată neconstituționalitatea unor dispoziții legale echivalează cu legile de abrogare.

Or, o dispoziție legală abrogată nu poate fi niciodată reinterpretată sau repusă în acțiune și, mutatis mutandis, nicio decizie a Curții Constituționale. A proceda altfel ar însemna ca, pe cale judiciară, să fie menținut în vigoare un text care a fost scos din activul legislației prin constatarea neconstituționalității sale.

Pornind de la aceste premise, de lege lata, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale nu mai poate avea loc în niciun caz, cu excepția celui reglementat de art. 155 alin. (5) din Codul penal. Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripție a răspunderii penale (cu excepția menționată mai sus) a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar art. 147 din Constituție.

Abordarea jurisprudențială; unele instante au reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție. Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci este o decizie simplă prin care se declară neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal.

S-a concluzionat, astfel,[7] că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale nu mai poate avea loc în nicio situație, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție a răspunderii penale a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal, în raport cu împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar art. 147 din Constituție.

Deopotrivă, alte instanțe[8] au motivat în sensul că această decizie a Curții Constituționale a României nu este interpretativă, ci una prin care se declară neconstituționalitatea unei părți din cuprinsul art. 155 alin. 1 C. pen., astfel încât sintagma îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu înțelege să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, își încetează efectele.

Acest termen de 45 de zile a expirat în august 2018, anterior pronunțării prezentei astfel că s-a apreciat că, la acest moment, datorită inactivității Parlamentului și/sau Guvernului dispozițiile art. 155 alin. 1 CP au următorul conținut: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe”.

Chiar dacă în finalul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 se arată „Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prev la art. 123 alin. 1 VCP, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”, apreciem că nu revine judecătorului sarcina de a completa dispozițiile art. 155 alin. 1 NCP, ci legiuitorului.

Așa cum a arătat în numeroase decizii, Curtea Constituțională a României, dar cu și mai mare acuratețe în decizia nr. 685/7 noiembrie 2018 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare a țării”, dar și că „este unanim acceptat că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitatea de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă.

Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu.

Instanțele judecătorești au misiunea constituțională de a realiza justiția – art. 126 alin. 1 din Constituție adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

În acest context, este evident că nu putem adăuga la textul art. 155 alin. 1 C. pen. și că, la acest moment, nu sunt prevăzute acte întrerupătoare ale cursului prescripției răspunderii penale, afară de cel prevăzut în alin. 5 al aceluiași articol respectiv „admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal”.

B. A doua orientare, care îmbrățișează teza, potrivit căreia, cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză își produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.

Într-o altă abordare doctrinară[9] se consideră că: deciziile de constatare a neconstituționalității unei soluții legislative se înscriu în categoria denumită în doctrină a deciziilor manipulative, care determină o reformulare a conținutului normei, în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale.

Cu referire la maniera în care această categorie de decizii a fost receptată în practica instanțelor judecătorești, se reține că examenul de jurisprudență arată că, în marea majoritate a situațiilor, instanțele și parchetele au recurs de îndată la interpretarea și aplicarea textului vizat prin prisma deciziei Curții, chiar dacă acest lucru a însemnat de facto o modificare implicită a normei în cauză.

Astfel, declarând neconstituțională soluția legislativă care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripției – instanțele sunt ținute să aplice de îndată soluția identificată de Curte ca fiind constituțională și care rezultă fără echivoc din paragraful 34 din decizie. Cu alte cuvinte, soluția pe care instanțele trebuie să o promoveze este cea potrivit căreia cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

Abordarea jurisprudențială; alte instanțe au reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 din a Curții Constituționale este o decizie dată în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, având efecte obligatorii atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele.

În această situație s-a considerat[10] că efectele deciziei se produc direct, chiar și în cazul lipsei unei intervenții a inițiatorului legislativ, cum este cazul în speță, iar pentru identificarea soluției legislative apreciate drept constituțională trebuie analizate considerentele deciziei. Întrucât instanța de contencios constituțional a apreciat, în considerente, că soluția legislativă ce corespunde exigențelor Constituției este cea reglementată în art. 123 alin. 1 din Codul penal anterior, rezultă că opțiunea Curții a fost aceea că, în actuala reglementare se revine practic la condițiile întreruperii cursului prescripției din Codul penal anterior, aceasta fiind și interpretarea ce ar trebui dată art. 155 alin. (1) din Codul penal.

Fac precizarea că aceasta este opinia majoritară, îmbrățișată în practica judiciară, până la redactarea acestui articol[11].

C) Înalta Curte, până în prezent, a pronunțat două Hotărâri relevante, sub aspectul chestiunii în discuție, și anume:

O primă decizie este cea prin care, a fost admis recursul în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr.1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală prin care casează decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori. Menţine actele efectuate în cauză până la data de 2 noiembrie 2018, este vorba de Decizia nr. 174/2019 din 15.05.2019[12].

Fără a avea la dispoziție motivarea deciziei (nepublicată până în prezent), putem deduce că Înalta Curte de Casație și Justiție nu îmbrățișează teza conform căreia “În prezent, cursul prescripției răspunderii penale nu poate fi întrerupt în temeiul art. 155 alin. (1) din Codul penal” care a și justificat soluția pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, în decizia casată.

O a doua decizie[13] prin care, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe”.

În justificarea soluției, se rețin două argumente decisive, anume că, în mod greșit, instanța de fond a susținut că prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la art. 155 alin. (1) C. pen. în integralitate, întrucât respectiva decizie vizează exclusiv sintagma „orice act de procedură”, textul criticat de recurentul inculpat nefiind de natură a se confunda cu cel care a fost supus atenției Curții Constituționale, acesta vizând doar prima parte a aceluiași articol, respectiv sintagma „cursul prescripției se întrerupe prin”, iar pe de altă parte, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată au legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care inculpatul invocă împlinirea termenului de prescripție generală a răspunderii penale cu privire la infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Foarte important, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că textul art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma „cursul prescripției se întrerupe”, se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de reglementare a cazurilor și situațiilor în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale fiind de natură să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, după intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituțional, un caracter neconstituțional.

Concluzionând:

În prezent, chiar dacă se acceptă teza cum că dispozițiile art. 155 alin. (1) din Codul Penal, sunt încă în vigoare, cu privire la sintagma “cursul prescripției se întrerupe” aceasta, în lipsa “cazurilor și situațiilor în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale” este total imprecisă, neclară, și susceptibilă de interpretări arbitrare, situație incompatibilă cu exigențele de “calitate și claritate” impuse normelor penale, și evident, cu imperativul respectării securitpții juridice[14]

Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi[15].

Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal și că, așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material.

Prin urmare, discuția se poate face strict din perspectiva legii penale mai favorabilă, în ipoteza în care se ajunge la concluzia că Noul Cod Penal – data fiind soluțiile de constatare a neconstituționalității textului art. 155 alin. (1) – in integrum, deci, și a părții “neamputate” (încă!) sigur, în caz de pasivitate a legiuitorului, după pronunțarea unei soluții de neconstituționalitate a textului, în prezent supus analizei Curții – nu mai prevede întreruperea prescripției răspunderii penale.

Urmează, așadar,[16] ca tot Curtea Constituționala să tranșeze în ce măsură întreruperea prescripției răspunderii penale mai este prevazută în actualul Cod Penal, printr-o normă clară și previzibilă.


[1] Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003 dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Prin urmare, în intervalul 25 iunie 2018 – 8 august 2018, soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, a fost suspendată de drept, încetându-și efectele juridice începând cu data de 9 august 2018, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
[2] Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017.
[3] Idem.
[4] Decizia 297/201,8 pct. 24.
[5] Astfel cum acestea sunt rezumate in motivarea Deciziei nr. 5/2019 a ICCJ. Disponibil aici.
[6] Opinie comunicata de Facultatea de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ din București, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[7] Decizia penală nr. 1.208/A din 31.10.2018, pronunțată în Dosarul nr. 5.740/290/2017, Curtea de Apel Timișoara – Secția penală.
[8] Curtea de Apel Cluj, Decizia Nr. 1348/2018 din 19-11-2018 (casată).
[9] Opinie comunicată de Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[10] Dosarul nr. 18.348/212/2016 al Curții de Apel Constanța – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, opinia completuli de judecată atașată sesizării Înalte Curți, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu.
[11] A se vedea instanțele ce au îmbrățișat această orientare, pct. V din Decizia disponibilă aici.
[12] Disponibil aici.
[13] Decizia nr. 151/8 martie 2019, disponibilă aici.
[14] Artin Sarchizian, Principiul Securității Juridice, Jurnalul Drepturilor Omului nr. 1/2019. Disponibil aici.
[15] Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34.
[16] Potrivit motorului de cautare al Curtii, excepția nu este soluționată.


Av. Artin Sarchizian

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week