Stanley Fish, „sofistul contemporan”. There’s No Such Thing as Free Speech, And It s A Good Thing, Too, de Stanley Fish
4 iunie 2019 | Alexandru CUCU
Alexandru Cucu
Stanley Fish (n.1938) e un nume mai puțin cunoscut în spațiul românesc[1]. Teoretician, critic literar și profesor de drept. A activat la mai multe universități americane: Duke, Johns Hopkins, Berkeley. În prezent este profesor de drept la facultatea Benjamin Cardozo Law School din cadrul Yeshiva University. Periplul său academic se aseamănă cu „ (…) modelul celebrului Morris Zapp, personajul profesorului original și extrem de ambițios popularizat de prietenul lui Fish, romancierul englez David Lodge, în special în Small World. Ca și Zapp, Fish a fost unul dintre primii profesori de literatură care a beneficiat de un salariu anual de șase cifre (…)”[2].
În cartea sa din 1994 cu titlul provocator și haios: There’s No Such Thing as Free Speech, And It s A Good Thing, Too[3]–discută într-o serie de eseuri, unele analitice, altele de tip vinietă, atât despre – libertatea de exprimare, interpretare, interdisciplinaritate, discriminare, formalism în drept, clivajul teorie/practică în drept, liberalismul ca ideologie dominantă în viața publică americană, cât și despre anumite curente intelectuale prezente și în teoria dreptului, cum ar fi pragmatismul. Finalul cărții cuprinde un apendix ce conține un interviu cu autorul despre parcursul său intelectual, ce suprinde prin onestitate și jovialitate.
Voi insista pe trei eseuri din pleiada de optsprezece. Unul este omonim cu titlul cărții, altul se cheamă The Law Wishes to Have a Formal Existence (Dreptul dorește să aibă o existență formală), iar al treilea se numește Play of Surfaces: Theory and The Law (Jocul suprafețelor: teoria și dreptul). Voi vorbi despre ele în ordinea inversă a enumerării.
Jocul suprafețelor… e o discuție despre problematica interpretării. Eseul este o recenzie la culegerea de texte editată de Gregory Leyh, Legal Hermeneutics: History, Theory and Practice (1992). Teoria dreptului, din America cel puțin, a „fetișizat” noțiunile binare, cum ar fi cele de: originalism v. nonoriginalism; determinare v. indeterminare; interpretare istorică v. interpretare aistorică. Fish consideră că „înalta teorie” are puține consecințe în practică, și că astfel de discuții ca cele prezente în cartea editată de Leyh (comentată și criticată de el), au mai mult un rol ornamental decât unul efectiv în ceea ce privește influența practicienilor. Astfel că, dacă interpretarea e considerată în viziunea lui Fish ca – „actul de a determina, sau de a încerca o determinare, a ce se înțelege printr-o exprimare (utterance) ori gest, adică ceea ce este intenționat să fie o expresie.”[4] (p.185) , atunci alte strategii de a te juca cu textul într-o manieră „savantă” nu pot fi considerate acte de interpetare, ci doar ocolișuri și subterfugii. Cei ce aplică dreptul, iau decizia și apoi o drapează cu noțiuni teoretice. Astfel spus, sursa deciziei nu se află într-un eșafodaj teoretic, ci acesta este doar o componentă în procesul judiciar. Acesta este in nuce argumentul, nu mai detaliez aici felul cum funcționează distincțiile originalism/nonoriginalism; determinare/indeterminare; ori interpretare istorică/aistorică, ci las cititorului plăcerea să le aprofundeze.
În cel mai extins eseu din carte, Dreptul dorește să aibă o existență formală, ne îmbarcăm într-o călătorie spre autonomia dreptului, împiedicată de moralitate și interpretare, printre altele. Ah, da și ce presupune această „formalitate”, și cine o contestă. Moralitatea și dreptul[5] au fost doi parteneri ce au flirtat mai tot timpul, dar, cărora nu le-a surâs „căsătoria”. Conflictul dintre cele două sisteme este latent. Dacă din punct de vedere moral judecăm o acțiune ca fiind corectă/dreaptă, din punct vedere juridic, termenul este cel de valid. Validitatea legală și dreptatea/corectitudinea morală, coincid rar. De altfel nici nu există o singură Morală, ci mai multe viziuni morale, deseori incompatibile între ele. Iar un sistem legal ce ar coincide perfect cu cel moral, l-ar face pe primul superfluu. Totuși, de ce atentează moralitatea la autonomia dreptului? Păi, după Fish, fiindcă prin încercarea de a identifica o perspectiva mai largă și mai stabilă față de perspectiva individuală și locală a dreptului, această tentativă a moralei – este un simplu act subliminal de a fundamenta o singură viziune considerată atotcuprinzătoare și unică. Iar într-o lume în care viziunile morale sunt esențial contestabile, o pespectivă înglobantă moral ca aceasta, nu este decât o viziune partizană a unui anumit grup.
Iar interpretarea (în sensul peiorativ al termenului) afectează autonomia dreptului prin: „ (…) faptul că sensul încorporat într-un obiect or text este dat la o parte în favoarea unor sensuri cerute oblic de un obiect partizan, interpretarea în acest înțeles, este efortul unei moralități particulare și cu o agendă interesată de a se extinde în lume prin înscrierea propriului mesaj în fiecare spațiu disponibil (p. 142).”[6]
Formalismul dreptului este văzut aici ca un fel de rezistență împotriva imperialismului unor moralități cotropitoare. Formalismul în drept este imaginat ca un set de proceduri ce se autoexecută indiferent de perspectiva agenților implicați, o dată demarate. Prin această prismă dreptul este văzut ca un fel de joc neutru, ce nu este „contaminat” cu judecăți de valoare, ori altfel spus: „dreptul este o ordine, ca atare, toate problemele juridice trebuiesc stabilite și rezolvate ca probleme de ordine. În acest fel teoria dreptului devine o analiză stucturală a dreptului pozitiv, liberă de orice judecată de valoare etico-politică.”[7] Această concepție despre drept este contestată de cel puțin două concepții rivale, cum le numește Fish; răspunsul „umanist” și cel „radical ” ori „ critic”. Primul afirmă că: sărăcirea dreptului de valori care să suțină formele sale, va duce mai devreme sau mai târziu la „injectarea” valorilor în mod arbitrar în sistem. Al doilea spune că din start acest „formalism” este o imposibilitate, iar valorile sunt deja în drept, iar cei ce promoveză o astfel de puritate, sunt fie ignoranți, fie afișează o puritate contrafăcută.
Iar Fish dă un răspuns ce îmbină viziunea radicală cu cea formalistă, ceea ce numește el în final „ the amazing trick” (veți vedea mai jos ce înțelege el prin aceasta).
Apoi, el încearcă să ilustreze cu cazuistică, tocmai ce am discutat mai sus, și în final ajunge la concluzia, că dreptul reușește să aibă o „existență formală”, dar nu în maniera kelseniană. Voi aminti și eu un caz discutat de el. Acesta e In Re Soper‘s Estate[8]. Decis de Curtea Supremă din Minnesota, în 1935. Faptele sunt următoarele. După zece ani de căsnicie cu Adeline, Ira Soper, și-a înscenat sinuciderea. S-a mutat într-un alt stat, sub numele de John Young. O dată mutat s-a căsătorit cu o văduvă ce a murit la trei ani după. Găsind o altă văduvă, Gertrude, s-a căsătorit din nou, conviețuind cu aceasta timp de cinci ani. Mariajul acestora s-a terminat datorită faptului că, de data aceasta, Young-Soper s-a sinucis de-adevăratelea. Litigiul s-a iscat dintr-un contract de asigurare încheiat de Young-Soper care prevedea că la moartea sa, sumele cuvenite conform poliței de asigurare vor fi plătite soției. Întrebarea este cine este soția, Gertrude ori Adeline, care spre supriza multora și-a cerut moștenirea cuvenită. Decizia majoritară a curții a fost în favoarea doamnei Gertrude, iar opinia disidentă s-a raliat cu Adeline. După Fish problema nu este, cum am putea crede, de a alege între o intrepretare literală și una contextuală, ci despre persuasivitatea contextelor așa cum sunt ele fixate de „narațiuni încărcate ideologic”. Ori în alte cuvinte, faptele relevante ale cazurilor sunt „selectate printr-o viziune partizană colorată ideologic, aceste fapte fiind apoi puse în opoziție în mod retoric.
Dreptul spune două „povești”, fiecare dintre ele neagă existența celeilalte. Una este povestea dreptului ce urmărește implemenatarea unor agende politice contingente, cealaltă este povestea purității dreptului ca un stabilizator și catalizator al ordinii. Atfel că „uimitorul truc” (amazing trick) al dreptului este cum acesta „se reconstruiește dintr-un salt, fără să atingă pământul(p.170)”[9].
Ultimul eseu discutat este și cel ce dă titlul volumului. Din start se remarcă umorul formulării, There’s No Such Thing as Free Speech, And It s A Good Thing, Too. Nu este o pledoarie la cenzură, ci doar o privire „realistă” a ce înseamnă exprimarea oricum și oriunde. Și nu este nici viziunea unui „moralist” ce abhoră exprimările problematice ca: pornografia, obsecenitate și injuriile, sau cu un termen lipicios, „hate speech-ul”. Ci mai radical este despre „imposibila libertate de exprimare”. Voi detalia în cele ce urmează ce înseamnă aceasta.
Înainte trebuie remarcat că primul amendament[10] din Constituția SUA, e formulat în termeni categorici și fără excepție, în ceea ce privește libera exprimare. Însă au fost create pe cale jurisprudențială o serie de dispozitive juridice de a dezactiva imunitatea de care beneficiază cei ce se exprimă.
Libertatea de exprimare apare într-un cadru instituțional predefinit și constrângător și astfel în mod necesar condițiile de posibilitate ale unui discurs normativ se prezintă ca „ (…) un amestec de includere și de selecție, o succesiune logică de autocenzuri, dincoace de care o opinie politică sau o normă morală nu ar putea fi împărtășite. Primul amendament devine iluzoriu, deoarece, într-un fel, discursul însuși este cel cel care îl împiedică să vorbească”[11]. Parafrazându-l pe Fish, libertatea de exprimare nu este o valoare, ci un premiu politic.
De la apăriția ei în Areopagitica lui Milton din secolul XVII, și până în vremurile noastre, nu a existat o exprimare neîngrădită, „acte de extirpare” au existat și vor exista. „Pietismul” libertății de exprimare trebuie pus la un duș rece. Fiindcă decizia de a rescrie ce exprimare e liberă și care nu, și ce trebuie redus la tăcere, va fi tot timpul o decizie politică, iar faptul că anumite domenii trebuiesc reglementate în materie de exprimare, va fi o chestiune locală, ținând de contextul istoric și geografic.
În nuditatea ei, ideea lui Fish este: nu există exprimare liberă – nonideologică și nici un for public nu este apărat de presiunile și excluderile ideologice. Pe scurt acesta e scheletul eseului.
Stanley Fish, este și un doctrinar al dreptului, special, cu o viziune critică, incitantă și provocatoare. Jonglează cu ușurință prin jargoane, descriind cu onestitate pozițile și contrapozițile acestui joc numit drept.
Autodescrierea lui Fish este elocventă la finele acestui eseu: „Dorința unei activități critice cu adevărat istorice, cu adevărat politice și cu adevărat interdisciplinare corespunde acestei dorințe familiare a universitarului, mai ales în câmpul științelor umane, de a fi altceva decât ceea ce este”[12]. De cercetat și cartea de față, dar, și altele scrise de el, eu zic că merită.
[1] Totuși am găsit o schiță succintă despre activitatea lui Fish – Ștefan-Sebastian Maftei, Stanley Fish sau criticul fără principii al dreptății, Timpul (15.01.2016).
[2] François Cusset, French Theory. Foucalt, Derrida, Deleuze &Co. și transformările vieții intelectuale din Statele Unite. (trad. Andreea Rațiu), Editura Tact, 2016, pp. 256-257.
[3] Disponibil aici.
[4] ”Interpreting is the act of determining, or trying to determine, what is meant by a an utterance or gesture, that is, of what it is intended to be the expression.”
[5] V. Kent Greenawalt, Conflicts of Law and Morality, OUP, 1989.
[6] “(…) interpretation is the name for what happens when the meanings embedded in an object or text are set aside in favor of the meanings demanded by some angled, partisan object. Interpretation, in this view, is the effort of a morality, of a particular, interested agenda, to extend itself into the world by inscribing its message on every available space”.
[7] Hans Kelsen, Pure Theory Of Law (trad. Max Knight), The LawBook Exchange Ltd. Clark, New Jersey, 2005, p. 192
[8] Disponibil aici.
[9] ”Scheiber calls this the law’s „amazing trick,” the trick by which the law rebuilds itself in mid-air without ever touching down”.
[10] Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the government for a redress of grievances.
[11] François Cusset, op. cit., p 259
[12] Apud François Cusset, op.cit., p. 260 (sublinierile îmi aparțin).
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
