Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Cauza Fahimian – excepția de la regulă?
05.06.2019 | Aurelia-Mădălina PLENICEANU

Aurelia-Mădălina Pleniceanu

Aurelia-Mădălina Pleniceanu

Introducere

Facilitarea libertății de circulație a cetățenilor UE prin instituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție reprezintă unul dintre dezideratele exprimate în legislația primară europeană. În acest context, acquis-ul european în materie de migrație și azil s-a dezvoltat având la bază idealurile admirabile de a atribui migranților legali drepuri contigue celor conferite cetățenilor Uniunii Europene. Acest țel a fost expres stipulat în Agenda Tampere, în succesoarele sale de la Haga și Stockholm, precum și în mai puțin ambițioasele Orientări Strategice ale Consiliului European[1] și este bipartit: vizează asigurarea integrării sociale a resortisanților țărilor terțe[2] și atragerea lucrătorilor calificați pe teritoriul UE.

Cu toate acestea, în timp ce regulile guvernând libertatea de circulație în interiorul Uniunii reprezintă piatra de temelie a întregului proiect de integrare și are o valoare constituțională[3], această aserțiune nu se aplică mutatis mutandis cu privire la regimul frontierelor externe al UE[4]. Mai mult decât atât, etichetarea resortisanților statelor terțe drept ‘outsiders’ și mai puțin europeni[5] pare să fie promovată, accentuând faptul că nu poate fi pus semnul egalității între situația cetățenilor UE și cea a resortisanților din țări terțe, celor două categorii aplicându-li-se reguli diferite[6].

Obiectivele de promovare a libertății de circulație a cetățenilor UE și stabilirea unei politici comune de imigrare au fost circumscrise aspirațiilor statelor membre de a-și impune autoritatea în aceste domenii, ceea ce, pe cale de consecință, permite limitarea circulației cetățenilor UE și a resortisanților din state terțe. Una dintre restricțiile tradiționale și comune tututor celor patru libertăți fundamentale[7] și a dreptului migrației și azilului este siguranța publică. Având în vedere faptul că nici legislația primară Europeană, nici cea secundară nu oferă o definiție a acestui concept, Curții de Justiție a Uniunii Europene îi revine, în virtutea rolului său de interpret al legislației europene, atribuția de a determina sensul și domeniul său de aplicare.

În procesul de interpretare, Curtea a făcut trimitere la propria jurisprudență în materia celor patru libertăți fundamentale pentru a oferi o definiție conceptului de siguranță publică, astfel cum este prevăzut în legislația europeană în domeniul imigrației. Drept urmare, se instituie prezumția plasării semnului egalității între înțelesul acestui termen, indiferent dacă o situație vizează un cetățean UE sau un resortisant al unui stat terț[8]. O abordare frapant diferită a fost adoptată de Curte în cauza C-544/15 Sahar Fahimian împotriva Bundesrepublik Deutschland[9], o hotarâre controversată abordând probleme legate de noțiunea de siguranță publică, astfel cum este prevăzută în cadrul Directivei 2004/114/EC a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (denumită în continuare Directiva privind Studenții).

Cauza Fahimian se fundamentează pe trimiterea preliminară făcută de curtea germană în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru interpretarea articolului 6(1)(d) al Directivei privind Studenții. Sahar Fahimian, absolventă a studiilor masterale la Universitatea de tehnologie Sharif (Sharif University of Technology), Iran, a formulat o cerere pentru obținerea unei vize pentru a urma studiile doctorale în Germania, în cadrul proiectului Trusted Embedded and Mobile Systems, al cărui tematică era centrată cu precădere pe domeniul sensibil al securității tehnologiei informației. Un detaliu important și totodată problematic este faptul că Universitatea din Iran este listată în anexa 161 a Regulamentului de punere în aplicare (UE) NR. 1202/2014 al Consiliului din 7 noiembrie 2014 privind punerea în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 267/2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului drept o instituție care acționează în domenii militare sau asociate celor militare, în special în domeniul producției și achiziționării de rachete balistice și care este recunoscută pentru cooperarea cu Ministerul iranian al Apărării și cu Corpul Gardienilor Revoluției Iraniene (IRGC) în legătură cu competițiile dedicate navelor inteligente [10].

În esență, curtea germană a întrebat dacă articolul 6(1)(d)[11] trebuie interpretat în sensul că autoritățile naționale competente în soluționarea cererilor pentru obținerea unei vize pentru studii formulate de un resortisant al unei țări terțe, dispun de o marjă largă de apreciere în stabilirea dacă solicitantul în speță constituie o amenințare la adresa siguranței publice și dacă sunt autorizate să respingă cererea în temeiul unor circumstanțelor precum cele aferente situației doamnei Fahimian.

Curtea a confirmat puterea largă de apreciere a faptelor unei cauze de către autoritățile naționale competente, ceea ce implică un control jurisdicțional limitat, în ceea ce privește această apreciere, la absența unei erori vădite de apreciere[12]. Pe cale de consecință, interpretarea Curții relevă respingerea cererii de viză formulate de Sahar Fahimian, în temeiul suspiciunii că informațiile și cunoștințele pe care le-ar acumula în cadrul studiilor ar putea fi ulterior diseminate pentru a susține represiunea internă și violarea drepturilor omului[13].

În această cauză, se remarcă o schimbare abruptă în interpretarea atribuită de Curte termenului ‘securitate națională, infirmând prezumția plasării semnului egalității între acest termen analizat, pe de-o parte, în materia legislației privind migrația intra-europeană și, pe de altă parte, în materia legislației privind migrația extra-europeană. În mod surprinzător și contrar jurisprudenței sale constante, Curtea de la Luxembourg a abandonat criteriul aprecierii individuale, considerat elementul fundamental în procesul de stabilire dacă o persoană reprezintă o amenințare pentru siguranța sau ordinea publică.

Scopul acestei contribuții este să analizeze, din perspectivă critică, hotărârea pronunțată în cauza Fahimian, subliniind ideea centrală potrivit căreia Curtea ar fi putut ajunge la aceeași concluzie (i.e. refuzul de a acorda viza) dacă ar fi aplicat testul tradițional stabilit în jurisprudența în domeniul libertății de circulație a cetățenilor EU și reiterat în jurisprudența în domeniul imigrației. În această manieră, coerența în interpretarea Curții ar fi fost conservată, iar securitatea juridică ar fi fost garantată.

În vederea detalierii acestei ipoteze, prima parte a articolului se va concentra pe conceptul de siguranță publică. Obiectivul acestei primei părți este acela de a sublinia practica CJUE de a oferi același înțeles al acestei noțiuni în două contexte diferite, vizând două categorii distincte de persoane: cetățeni ai Uniunii Europene și cetățeni ai statelor terțe.

Cea de-a doua parte va examina în mod critic inconsistența Curții în cauza Fahimian. În acest sens, accentul va fi plasat pe expunerea argumentului potrivit căruia Curtea ar fi putut atinge același rezultat indiferent de testul aplicat.

Ultima parte va fi dedicată determinării potențialelor motive din spatele argumentației Curții și oferirii unui răspuns la întrebarea care sunt caracteristicile cauzei Fahimian care au determinat ca aceasta să constituie excepția de la regulă?

1. Siguranța publică privită din două perspective: legislația Europeană privind dreptul la liberă circulație versus legislația în domeniul imigrării

Așa cum precizează Avocatul General Sharpston în opinia sa în cauza J.N.[14], care corespunde ariei legislative acoperite de cauza Fahimian, tăcerea legiuitorului european vis-a-vis de definiția noțiunii de securitate publică impune recurgerea la principiul general de interpretare, ceea ce presupune interpretarea legislației secundare a UE de așa natură încât să nu-i fie afectată nici validitatea, nici conformitatea cu legislația primară[15]. Astfel, determinarea semnificației și a sferei de aplicare a termenilor pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție trebuie realizată în funcție de sensul lor obișnuit în limbajul curent, ținând cont de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte. Atunci când acești termeni figurează într-o prevedere care constituie o derogare de la un principiu, ei trebuie înțeleși astfel încât dispoziția respectivă să poată fi interpretată în mod strict[16]. Aceasta semnifică faptul că definiția siguranței publice este susceptibilă de variații.

Întrucât siguranța publică reprezintă o măsură derogatorie, este de strictă interpretare. Chiar dacă, în lumina articolului 4(2) TEU și 72 TFEU, statele membre dispun de discreție în determinarea sferei și cerințelor de securitate națională în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia de la un stat mebru la altul și de la o perioadă la alta[17], această marjă largă de apreciere nu este absolută, întrucât aceste cerințe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor de aplicare să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituțiilor Uniunii[18]. Intervenția Uniunii Europene în acest proces se distinge în două etape: în primul rând, în determinarea conținutului măsurilor restrictive și, în al doilea rând, în stabilirea legăturii dintre persoana vizată și măsurile restrictive luate împotriva acesteia[19]. În consecință, această marjă de apreciere de care dispun statele membre este îngrădită prin controlul exercitat de instituțiile Uniunii Europene[20].

În virtutea acestor linii directoare în materie de interpretare, Curtea a stabilit definiția siguranței publice în cuprinsul instrumentului prin care au fost armonizate regulile privind libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene, i.e. Directiva 2004/38 (denumită în continuare Directiva privind cetățenii Uniunii)[21]. Codificând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, articolul 27 stabilește principiile generale privind restrângerea dreptului la libera circulație pe teritoriul UE, prevăzând că: statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice, iar conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Curtea a concluzionat că o etapă vitală în procesul de evaluare a conduitei personale a unui individ pentru a determina dacă acesta reprezintă o amenințare pentru siguranța publică este aceea a aprecierii situației individuale a solicitantului de viză. Pe scurt, cardul de bază pentru realizarea aprecierii situației individuale a unei persoane presupune examinarea tuturor circumstanțelor relevante legate de conduita persoanei în cauză pentru a demonstra potențialul caracter nociv al comportamentului acesteia din urmă[22]. Pe cale de consecință, statele membre nu își pot fundamenta adoptarea de măsuri restrictive în materia dreptului la liberă circulație a cetățenilor UE pe considerente de prevenție generală și, implicit, nu pot decide că un cetățean UE consitituie o amenințare în baza unor astfel de temeiuri. O evaluare de la caz la caz este imperativă[23].

Această abordare în materia libertății de circulație a cetățenilor UE a fost urmată de Curte și în contextul interpretării legislației care guvernează imigrarea, stabilind o prezumție de echivalență între aceste două categorii de persoane și excluzând așadar existența unei ierarhii a protecției în baza căreia cetățenii UE ocupă un loc prioritar comparativ cu migranții. Printre deciziile Curții, edificatoare în acest sens, se numără: ZH and O[24], J.N.[25], Polat[26].

În lumina celor menționate anterior, concluzia logică ar fi aceea că, atunci când se analizează dacă un cetățean al unui stat terț reprezintă o amenințare pentru siguranța publică, statele membre ar trebui să aibă în vedere evaluarea complexă a situației sale individuale[27] și să nu își bazeze decizia pe considerente cu caracter general.

În mod contradictoriu, Curtea a avut o viziune diferită în cauza Fahimian. Contrastul puternic al acestei decizii comparativ cu jurisprudența anterioară a Curții se observă cu precădere în abordarea problematicii conduitei individuale, întrucât hotărârea demonstrează că în contextul Directivei privind Studenții, această conduită nu prezintă relevanță[28]. Prin urmare, interpretarea acordată regulilor care guvernează libera circulație a cetățenilor UE nu poate fi aplicată prin analogie la situațiile care privesc cetățenii statelor terțe aflați sub incidența Directivei privind Studenții[29]. Criteriul de referință conform căruia conduita persoanei trebuie să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, consacrat în jurisprudența constantă a Curții în materia liberei circulații a cetățenilor UE și inițial confirmat și în jurisprudența vizând imigrarea a fost înlocuit cu principiul suficienței existenței unei amenințări potențiale. Această schimbare de viziune a presupus abandonarea exigenței aprecierii situației individuale în favoarea unei simple evaluări a faptelor[30], suficientă pentru soluționarea problemelor în materie de imigrare.

Următoarea secțiune va pune accent pe redundanța acestei modificări, pornind de la ideea că aceeași decizie ar fi fost pronunțată dacă interpretarea consecventă a Curții ar fi fost urmată și dacă importanța acordată criteriului analizei individuale ar fi fost recunoscută.

2. Critica adusă cauzei Fahimian – același rezultat ar fi putut fi atins independent de abordarea utilizată

Rezultatul fixării unui prag mai mic[31] în ceea ce privește aplicarea de măsuri derogatorii în situația studenților din state terțe s-a concretizat în respingerea automată a solicitării de obținere a vizei de către doamna Fahimian, bazată fiind pe pura suspiciune privind posibila sa conduită viitoare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu a luat în considerare circumstanțele specifice comportamentului său[32] și nu a stabilit vreo conexiune între studiile doctorale urmate de Sahar Fahimian și riscul ca cunoștințele pe care le ar dobândi […] cu ocazia acestor studii să poată fi ulterior utilizate, în țara de origine a acest[eia], în scopuri care aduc atingere siguranței publice[33].

Două concluzii decurg din argumentarea Curții.

În primul rând, putem deduce că resortisanții țărilor terțe solicitanți de viză pentru studii sunt prezumați a reprezenta o amenințare pentru siguranța publică, prezumție ce nu ar putea fi făcută în ceea ce privește cetățenii UE[34]. Prin urmare, putem conchide că atunci când persoana vizată nu beneficiază de drepturi de ședere într-unul din statele membre UE, dispozițiile cu caracter derogatoriu sunt aplicate într-o manieră mai laxă[35].

În al doilea rând, întrucât Curtea a concluzionat că decizia de respingere a cererii de viză se întemeiază, inter alia, pe situația politică, socială și economică din țara de reședință a persoanei care aplică pentru obținerea vizei[36], concluzia este aceea că toți cetățenii iranieni, independent de comportamentul individual și indiferent dacă reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, ar reprezenta o amenințare de facto pentru siguranța publică.

Pentru a evita confuzia creată, Curtea ar fi putut ajunge la aceeași concluzie prin aplicarea testului tradițional înrădăcinat în jurisprudența sa constantă. Pentru susținerea acestui argument, în continuare vom propune o posibilă evaluare individuală, prin analizarea unor criterii precum: discreția statelor membre, obiectul cauzei, scopul și formularea Directivei privind Studenții, conceptul de suspiciune de comitere a unei infracțiuni, precum și natura și seriozitatea infracțiunii.

Marja de apreciere de care beneficiază autoritățile naționale își are originea în competența acestora de a evalua și determina care sunt interesele naționale ce necesită protecție și în ce mod persoana în cauză constituie o amenințare pentru siguranța națională[37]. Sarcina de a justifica recurgerea la aplicarea dispozițiilor cu caracter restrictiv revine acestor autorități naționale[38].

În acest context, este necesar a fi reamintit că obiectul cauzei în speță îl constituie acordarea vizei, ceea ce implică faptul că niciun drept nu a fost acordat doamnei Fahimian și, pe cale de consecință, statele membre nu sunt obligate să aprobe cererea de viză[39]. Întrucât scopul Directivei privind Studenții îl reprezintă promovarea Europei în ansamblul său ca un centru mondial de excelență pentru studii și formare profesională[40], se poate deduce că scopurile economice sunt promovate cu prioritate, iar nu protejarea drepturilor fundamentale. Avocatul General Szpunar clarifică acest argument observând că aceasta nu reprezintă deloc „terminologia utilizată în materia drepturilor omului”, ci mai degrabă „descrierea pieței interne”[41]. Așadar, se poate deduce că riscul pentru siguranța publică ar trebui interpretat într-o manieră generală, implicând faptul că măsurile derogatorii pot fi luate cu mai mare ușurință în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe. A fortiori, formularea Directivei nu indică în mod expres că o evaluare de la caz la caz este necesară pentru a determina aplicarea de măsuri derogatorii pe motive de siguranță publică, promovând deci o abordare mai puțin strictă, bazată pe aplicarea de reguli cu caracter general, cum ar fi, spre pildă, suspiciunea de comitere a unei infracțiuni[42]. În plus, prin interpretarea literală a Directivei, Avocatul General Szpunar a concluzionat că, întrucât în cuprinsul Directivei privind Studenții, spre deosebire de Directiva privind cetățenii UE, noțiunea de amenințare nu este calificată, acest fapt denotă o marjă de manevră extinsă pentru statele membre atunci când realizează evaluarea individuală[43].

Un alt aspect problematic îl reprezintă conduita persoanei în cauză. Spre deosebire de jurisprudența constantă a Curții care are în vedere conduita anterioară a individului în momentul realizării evaluării individuale, cauza Fahimian adresează posibilitatea comiterii unui act ilicit în viitor. Precedentul judiciar stabilit în cauza Koushkaki lămurește această problemă. În această decizie, Curtea a concluzionat că aprecierea situației individuale a unui solicitant de viză realizată pentru a se stabili dacă există vreun motiv care să justifice respingerea cererii sale, implică efectuarea unor evaluări complexe, bazate, printre altele, pe personalitatea solicitantului, pe integrarea sa în țara în care locuiește, pe situația politică, socială și economică a acesteia din urmă, precum și pe eventuala amenințare pe care ar reprezenta‑o venirea acestui solicitant pentru ordinea publică, siguranța internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unuia dintre statele membre[44].

Întrucât suspiciunea, dacă este fundamentată pe criterii obiective, poate avea un caracter indicativ solid în determinarea dacă o persoană constituie o amenințare pentru siguranța publică[45], analiza criteriilor obiective caracterizând conduita doamnei Fahimian este imperios necesară. Așa cum Avocatul General Sharpston menționează în opinia sa în cauza ZH și O, suspiciunea de săvârșire a unei infracțiuni, motivele pe care se întemeiază această suspiciune sunt relevante pentru evaluare. Orice evaluare trebuie să se facă de la caz la caz[46]. Astfel, motivele pertinente se reflectă în faptul că doamna Fahimian a obținut o diploma de la o instituție care acționează în domenii militare sau asociate celor militare, în special în domeniul producției și achiziționării de rachete balistice și care este recunoscută pentru cooperarea cu Ministerul iranian al Apărării și cu Corpul Gardienilor Revoluției Iraniene (IRGC) în legătură cu competițiile dedicate navelor inteligente [47], listată astfel în legislația secundară europeană cu caracter obligatoriu[48]. Deopotrivă relevante sunt intenția sa de a urma cursuri în domeniul securității IT și situația potrivit căreia Consiliul de Securitate ONU a implementat sancțiuni împotriva programului nuclear dezvoltat în Iran și a introdus ulterior sancțiuni economice împotriva acestui stat.

Un alt element semnificativ îl reprezintă natura și seriozitatea actului[49]. În cauza în speță, potențialul act care stârnește suspiciuni îl constituie diseminarea de informații sensibile cu scopul de a susține represiunea internă și violarea drepturilor omului, așa cum precizează Curtea în argumentarea cauzei[50].

În consecință, aprecierea situației individuale în lumina criteriilor elaborate mai sus ar fi adus Curtea în punctul pronunțării aceleiași decizii care învederează respingerea cererii de viză și ar fi evitat, în egală măsură, rezervele și preocupările privind caracterul arbitrar al deciziilor de respingere a cererilor de viză în situația studenților și privind principiul securității juridice.

3. Potențiala justificare din spatele deciziei Curții

Cauza Fahimian a plasat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în fața provocării de a stabili un echilibru între obiectivul de a atrage studenți pentru a întreprinde activități de cercetare în Uniunea Europeană, astfel cum prevede Directiva privind Studenții, și interesul Uniunii însăși, i.e. probleme legate de garantarea securității[51]. Decizia Curții trebuie analizată prin prisma preocupărilor legate de securitate care au fost exprimate în contextul atacurilor teroriste și cibernetice care au avut loc pe întreg continentul european[52]. Aceste circumstance pot, într-adevăr, justifica un grad ridicat de strictețe în legătură cu gestionarea riscului ca un aplicant pentru viză să-și disemineze cunoștințele acumulate într-o universitate de pe teritoriul Uniunii Europene în scopuri militare și într-o țară împotriva căreia UE a impus măsuri restrictive.

Curtea a confirmat așadar că nu există un drept necondiționat de intrare pe teritoriul UE acordat în baza Directivei privind Studenții. Intrarea legală este necesară în acest sens, care in casu depinde de obținerea unui act adoptat în mod formal de o autoritate națională[53], i.e. viza. Doamnei Fahimian i-a fost refuzată intrarea în Uniunea Europeană de la bun început, ceea ce înseamnă că acordarea altor drepturi garantate prin legislația europeană este de neconceput. Această situație, coroborată cu scopurile economice urmărite de Directiva privind Studenții, o poziționează într-o situație incomparabilă cu acelea care intră sub incidența jurisprudenței Curții în domeniul libertății de circulație a cetățenilor UE sau al celorlalte directive sectoriale în domeniul imigrației (spre exemplu, Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei sau Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung).

În plus, cerința de a nu reprezenta o amenințare pentru siguranța publică trebuie percepută drept o condiție negativă a garantării dreptului de intrare pe teritoriul UE, iar nu ca o excepție la acest drept de intrare[54]. Complexitatea cauzei, respectiv situația că toate elementele factuale care trebuie analizate se află în exteriorul Uniunii[55], validează evaluarea riscului aferent unor evenimente viitoare[56] și justifică marja extinsă de apreciere a autorităților naționale.

Cauza Fahimian reprezintă expresia clară a situației conform căreia cu cât situația este mai sensibilă, cu atât mai puține circumstanțe personale trebuie să fie furnizate pentru a justifica o amenințare pentru siguranța publică și, implicit, pentru a impune măsuri derogatorii[57].

 4. Concluzie

Hotărârea Curții în cauza Fahimian a soluționat o serie de probleme esențiale care vizează esența politicii de imigrare a Uniunii[58]și a oferit Curții oportunitatea de a clarifica faptul că principiile dezvoltate în contextul liberei circulații a cetățenilor UE nu sunt aplicabile mutatis mutandis legislației privind imigrarea[59]. Originile acestei consecințe pot fi identificate în cadrul legislativ european. Spre deosebire de Agenda de la Tampere și documentele de politică de imigrare succesoare, care au stabilit mari ambiții privind garantarea unor categorii de drepturi similare atât pentru resortisanții țărilor terțe, cât și pentru cetățenii UE, Tratatul de la Lisabona a restrâns aceste aspirații, având drept obiectiv simpla asigurare a unui tratament echitabil pentru resortisanții statelor terțe[60].

Cauza Fahimian expune discreția acordată statelor membre de a respinge cererile de viză, privită ca parte integrantă a politicii lor de imigrare[61]. Evidențiază, de asemenea, lipsa de meticulozitate în procesul de determinare dacă un student resortisant al unei țări terțe, care aplică pentru obținerea unei vize de studiu, constituie o potențială amenințare pentru siguranța publică, sugerând caracterul arbitrar și subminând principiul securității juridice. Curtea, totuși, a subliniat cu prudență că o legătură trebuie stabilită între conduita solicitantului de viză și existența unei amenințări reale pentru siguranța publică, eradicând astfel riscul instituirii unei interdicții complete de intrare[62] în virtutea Directivei privind Studenții.

În lumina celor prezentate anterior, concluzia este că evaluarea existenței unui risc pentru siguranța publică ar fi urmat, în mod cert, o altă cale dacă Sahar Fahimian s-ar fi aflat sub incidența directivelor sectoriale privind imigrarea, i.e. dacă își exercita dreptul de reîntregire a familiei sau dacă era rezident pe termen lung, suficient integrat în statul membru gazdă. Prezumția conform căreia Curtea a creat o definiție universală pentru noțiunea de siguranță publică, aplicabilă în egală măsură atât în domeniul legislației guvernând libera circulație, cât și în domeniul celei care reglementează imigrarea, este deci eronată. În acest context, se remarcă necesitatea elaborării unei astfel de definiții, întrucât constituie o posibilă soluție pentru prezervarea uniformității și coerenței în interpretarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.


[1] Rijpma, J.J. ‘European Migration and Asylum Law’, p. 8.
[2] Sánchez, S.I. ‘Free movement of Third Country Nationals in the European Union? Main Features, Deficiencies and Challenges of the new Mobility Rights in the Area of Freedom, Security and Justice’, p. 789.
[3] Opinie AG în Fahimian, punctul 56, ECLI:EU:C:2016:908.
[4] Ibid., punctul 57.
[5] Lafleur, J.M., Mescoli, E. ‘Creating Undocumented EU Migrants through Welfare: A conceptualization of undeserving and precarious citizenship’, p. 4.
[6] Opinie AG în J.N., punctul 59, ECLI:EU:C:2016:85.
[7] V. Stehlik, ‘Discretion of Member States vis-à-vis Public Security: Unveiling the Labyrinth of EU Migration Rules’, p. 128.
[8] C-544/13 Zh and O, ECLI:EU:C:2015:377 și C-601/15 J.N, ECLI:EU:C:2016:84.
[9] ECLI:EU:C:2017:255.
[10] Regulamentul 1202/2014, punctul 161 din Anexă.
[11](1) Un resortisant al unei țări terțe care solicită admisia în scopurile stabilite la articolele 7-11: (d) nu este considerat o amenințare pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică.
[12] Fahimian, para. 46, ECLI:EU:C:2017:255.
[13] Fahimian, para. 26, ECLI:EU:C:2017:255.
[14] C-601/15 PPU J. N. v Staatssecretaris voor Veiligheid en Justitie, ECLI:EU:C:2016:84
[15] Opinie AG în J.N., punctul 83, ECLI:EU:C:2016:85; Cauza J.N., para. 48, ECLI:EU:C:2016:84 .
[16] Opinie AG în J.N., punctul 83, ECLI:EU:C:2016:85.
[17] ZH and O, para. 48, ECLI:EU:C:2015:377.
[18] ZH and O, para. 48, ECLI:EU:C:2015:377.
[19] Opinie AG în Fahimian, punctul 66, ECLI:EU:C:2016:908.
[20] C-348/09 P.I., para. 23, ECLI:EU:C:2012:300.
[21] Art. 28 Directiva 2004/38.
[22] V. Stehlik, op. cit., p. 130.
[23] Cauza 67-74 Bonsignore, în interpretarea Art. 27(2) Directiva 2004/38, ECLI:EU:C:1975:34.
[24] C-544/13, Z. Zh. v Staatssecretaris voor Veiligheid en Justitie and Staatssecretaris voor Veiligheid en Justitie v I. O, ECLI:EU:C:2015:377.
[25] C-601/15, PPU J. N. v Staatssecretaris voor Veiligheid en Justitie, ECLI:EU:C:2016:84.
[26] C-349/06, Murat Polat v Stadt Rüsselsheim, ECLI:EU:C:2007:581.
[27] Opinia AG în Zh. and O, punctul 60, ECLI:EU:C:2015:94.
[28] Eisele, K. Public security and admission to the EU of foreign students: Fahimian, p. 281.
[29] Ibid., p. 288.
[30] Fahimian, para. 40, ECLI:EU:C:2017:255.
[31] Eisele, K., op. cit., p. 290.
[32] Ibid., p. 181.
[33] Fahimian, para. 41, ECLI:EU:C:2017:255.
[34] Eisele, K. op. cit, p. 291.
[35] V. Stehlik, op. cit., p.130.
[36] Fahimian, para. 41, ECLI:EU:C:2017:255.
[37] Opinie AG în Zh. and O, punctul 69, ECLI:EU:C:2015:94.
[38] Ibid., punctul 70.
[39] Opinie AG în Fahimian, punctul 27, ECLI:EU:C:2016:908.
[40] Recital 6, Directiva privind Studenții.
[41] Opinie AG în Fahimian, punctul 36, ECLI:EU:C:2016:908.
[42] Per a contrario, Opinie AG în Zh. and O, punctul 79, ECLI:EU:C:2015:94.
[43] Opinie AG în Fahimian, punctul 58, ECLI:EU:C:2016:908.
[44] C-84/12 Rahmanian Koushkaki v Bundesrepublik Deutschland, para. 57, ECLI:EU:C:2013:862.
[45] Opinie AG în Zh. and O, punctul 68, ECLI:EU:C:2015:94.
[46] Opinie AG în Zh. and O, punctul 82, ECLI:EU:C:2015:94.
[47] Regulamentul 1202/2014, punctul 161 din Anexă.
[48] Regulamentul 1202/2014.
[49] Zh. and O, para. 62, ECLI:EU:C:2015:377.
[50] Fahimian, para. 26, ECLI:EU:C:2017:255.
[51] Eisele, K., op. cit., p. 285.
[52] Ibid., p. 280.
[53] C-646/16 C-646/16 Khadija Jafari, Zainab Jafari, ECLI:EU:C:2017:586; para. 48.
[54] Opinie AG în Fahimian, punctul 59, ECLI:EU:C:2016:908.
[55] Eisele, K., op. cit., p. 280.
[56] Opinie AG în Fahimian, punctul 67, ECLI:EU:C:2016:908.
[57] Ibid., punctul 69, ECLI:EU:C:2016:908.
[58] Opinie AG în Fahimian, punctul 3, ECLI:EU:C:2016:908.
[59] V. Stehlik, op. cit., p. 132.
[60] Art. 79(1) TFEU.
[61] Hoogenboom, A, ‘Turkish Nationals and the Right to Study in the European Union: a Progressive Interpretation’, p. 397.
[62] Opinie AG în Fahimian, punctul 66, ECLI:EU:C:2016:908.


Aurelia-Mădălina Pleniceanu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.