Devalorizarea vieții în „lumea captivilor”
5 iunie 2019 | Vladimir Adrian COSTEA
Vladimir-Adrian Costea
„Viața în închisoare este, în mod absolut, o viață în grup: este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalți, relația interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult. Și, mai rău decât toate, posibilitățile de refugiu, de schimbare nu există …”.[1]
Atunci când ne raportăm la demnitatea personelor încarcerate, de cele mai multe ori nu ținem cont de traumele psihice, statusurile sociale și raporturile de putere pe care acestea le suportă în mediul carceral. Chiar dacă contribuie la vulnerabilizarea persoanelor condamnate, traumele psihice, statusurile sociale și relațiile de putere sunt abordate tangențial în legislația internațională și în cea românească. Acestea nu sunt incluse la factorii care definesc condițiile de detenție.
În schimb, sinuciderea și autorănirea în locurile de detenție pun în evidență lipsa unor mecanisme eficiente pentru cunoașterea persoanelor private de libertate și a problemelor cu care acestea se confruntă. Decesele și autoagresiunile indică nivelul redus de eficiență al programelor de asistență psihologică la care participă persoanele încarcerate. Ruperea legăturii cu mediul de suport, executarea pedepsei privative de libertate în condiții necorespunzătoare, hărțuirea și umilirea de către ceilalți deținuți, neîncrederea în personalul penitenciarului induc o devalorizare a vieții. Izolată și lipsită de ajutor, persoana condamnată apelează la gesturi extreme pentru a se elibera de greutățile pe care le întâmpină în penitenciar.
În mediul carceral, degradarea personalității persoanelor private de libertate se produce – după cum menționează Ervin Goffman – datorită transformării penitenciarului într-o „instituție totală”[2]. Desocializarea persoanei private de libertate și crearea unei noi personalități (repersonalizarea individului) generează ample schimbări asupra celor încarcerați, intensitatea acestora fiind dependentă de ierarhiile de status și de putere existente în mediul carceral[3]. Pedeapsa fizică este utilizată pentru a menține stabilitatea instituțională, precum și pentru a descuraja posibilele intenții perturbatoare[4]. „Instituțiile totale” promovează, alături de „noua rânduială”, o viață clandestină activă complexă a personalului și a celor instituționalizați[5].
Privarea de libertate este percepută de persoanele din penitenciare nu doar din perspectiva condițiilor materiale de detenție, penitenciarul reprezentând astfel spațiul complex în interiorul căruia sunt construite noi identități sociale. Inevitabil, în „lumea captivilor”[6], ierarhiile de status și de putere se manifestă în funcție de personalitatea și moștenirea culturală și educațională a membrilor comunității carcerale, producând frustrări și nemulțumiri în rândul celor mai „slabi”. Principala provocare constă în identificarea situațiilor în care raporturile de putere sunt încurajate de conducerea și personalul penitenciarului, precum și a cazurilor în care situațiile de dominare conduc la exploatarea persoanelor private de libertate, punând în pericol viața, demnitatea și integritatea fizică și psihică a acestora, dincolo de limitele suportabilității cu care aceștia s-ar fi confruntat în libertate.
[1] Dr. Gheorghe Florian, Psihologia penitenciară. Studii și cercetări, Ediția a II-a revăzută, Editura Oscar Print, București, 2001, p. 89.
[2] Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, traducere de Anacaona Mîndrilă, Polirom, Iași, 2004, p. 11.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p.176.
[5] Idem, p. 179-181.
[6] A se vedea Gresham M. Sykes, The Society of Captives, Princepton University Press, Princepton, N.J., 1958.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
