TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Controverse privind declinarea de competenţă în urmărire penală
07.06.2019 | Adrian ŞANDRU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Adrian Șandru

Adrian Șandru

Există numeroase probleme de aplicare şi interpretare a legii cu privire la declinarea de competenţa în faza de urmărire penală.

Consider că înţelegerea şi respectarea prescripţiilor procedurale privind competenţa organelor de urmărire penală este foarte importantă, datorită consecinţelor juridice iremediabile, produse de o eventuală nerespectare a regulilor de procedură, asupra finalităţii procesului penal.

Mă refer la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017, prin care Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit b) C. pr. pen. care nu reglementează în materia nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală este neconstituţională.

În urmă cu câteva luni, la o conferinţă în Cluj-Napoca, domnul profesor Radu Chiriţă a realizat o clasificare extrem de interesantă a Deciziilor Curţii Constituţionale, raportat la natura acestora şi consecinţele juridice pe care le produc. Dacă aş încerca să clasific Decizia anterior amintită, în funcţie de clasificarea domnului profesor, aş spune că această decizie este o „Decizie de neconstituţionalitate a unei omisiuni”.

Decizia Curţii nr. 302/2017 a dat naştere mai multor dezbateri aprinse în doctrină.

Lecturând Decizia observăm că instanţa de contencios constituţional nu face nicio diferenţiere între încălcarea competenţei materiale a organelor de urmărire penală superioare faţă de competenţa organelor de urmărire penală inferioare. Or, art. 281 alin. (1) lit. b) menţionează expres că nulitatea absolută este determinată de încălcarea dispoziţiilor privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Aşadar, raportat la Decizia nr. 302/2017, consider că la acest moment este afectată de nulitate absolută orice încălcare a competenţei materiale sau după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, aşa cum reiese din motivarea Curţii.

Se impune o intervenţie legislativă de urgenţă, prin care să fie corelată sancţiunea nulităţii absolute a încălcării competenţei organelor de urmărire penală cu sancţiunea existentă în Codul de procedură penală cu privire la încălcarea competenţei materiale şi personale a instanţelor de judecată. O diferenţiere de tratament juridic nu este justificată din punctul meu de vedere.

Mergând mai departe, am constatat că recentele modificări aduse Legilor Justiţiei au generat numeroase discuţii cu privire la competenţa organelor de urmărire penală.

Nu am să mă opresc asupra problemei tranşate definitiv a procurorului competent să participe la şedinţele de judecată în dosarele de competenţa Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Ştim toţi instituţia pârâtului fictiv, care este folosit în procesul civil pentru a atrage în mod artificial competenţa anumitei instanţe.

Îndrăznesc să spun că magistratul poate deveni un veritabil pârât fictiv în procedura penală. Potrivit art. 881 alin. (2) Legea 304/2004, Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie îşi păstrează competenţa de urmărire penală şi în situaţia în care alături de magistraţi sunt cercetate şi alte persoane.

Astfel, dacă prin oricare dintre modalităţile de sesizare ale organelor de urmărire penală este menţionat un magistrat ca presupus făptuitor, este atrasă competenţa Secţiei de Investigarea Infracţiunilor din Justiţie.

Toate discuţiile cu privire la anumite legi care modifică competenţa organelor de urmărire penală converg spre un subiect fierbinte.

Ce se întâmplă în situaţia în care în cursul urmăririi penale intră în vigoare o normă care transferă competenţa materială altui organ de urmărire penală, cu privire la dosarele penale pendinte?

Răspunsul cel mai simplu ar fi: ne uităm în norma tranzitorie care tranşează expres această problemă.

O sa ofer două exemple în care normele tranzitorii prevăd două soluţii diferite:

Prin O.U.G. 63 din 19 iunie 2013 a fost modificată competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie în sensul în care, pentru a eficientiza Direcţia, a fost introdus un prag valoric de 1.000.000 euro al prejudiciului material produs în cazul unor infracţiuni, printre care abuz în serviciu, pentru a atrage competenţa D.N.A.. Norma tranzitorie prevedea că toate cauzele înregistrate la D.N.A. anterior adoptării Ordonanţei de urgenţă se vor soluţiona de către Direcţie.

Recent, odată cu operaţionalizarea S.I.I.J., norma tranzitorie a prevăzut că toate cauzele de competenţa S.I.I.J. nesoluţionate până la data la care Secţia este operaţională se înaintează spre soluţionare Secţiei de Investigare a Infracţiunilor din Justiţie.

Vin şi pun următoarea întrebare:

Ce se întâmplă în situaţia în care se modifică competenţa organelor de urmărire penală şi nu există o normă tranzitorie?

Există unele opinii, care folosind ca temei legal art. 58 C. pr. pen. care menţionează că organul de urmărire penală este obligat să îşi verifice competenţa după sesizare, susţin că aceste organe rămân competente să efectueze urmărirea penală, chiar dacă în cursul urmării penale intervine o lege care stabileşte competenţa de efectua urmărirea penală către alt parchet.

Consider că, atunci când nu există o normă tranzitorie şi este adoptată o lege care transferă competenţa materială de efectuare a urmăririi penale unui alt parchet, organul de urmărire penală este obligat să îşi decline competenţa în favoarea organului competent potrivit legii noi.

Trebuie să ţinem seama de principiul activităţii normelor de procedură, prescripţiile procedurale nou introduse fiind de imediată aplicare.

În opinia mea, procurorul este obligat să îşi verifice competenţa ori de câte ori intervine o împrejurare care ar avea impact asupra competenţei sale de efectuare a urmăririi penale (de exemplu dacă dispune o schimbare de încadrare juridică iar noua infracţiune este de competenţa altui parchet, acesta va dispune declinarea cauzei).

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în mod constant prin Deciziile nr. 330/2001 şi 375/2005, prin care a statuat că o lege nu e retroactivă când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi.

Adrian Șandru
Avocat MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU

* Opinie susținută în cadrul dezbaterii „Declinarea (competenței) ca denegare de dreptate”ediția 278, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate