ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Traficul de persoane și traficul de migranți – cele mai extinse forme de crimă organizată transfrontalieră
21.06.2019 | Alina LEFTER


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Alina Lefter

Alina Lefter

Începând din ultima parte a secolului trecut, traficul de persoane şi de migranţi a devenit una din cele mai extinse forme de manifestare a criminalităţii transnaţionale, înregistrând cea mai rapidă creştere, imediat după traficul de droguri, generând profituri uriaşe pentru organizaţiile criminale.

1. Consideraţii generale

Fenomenul traficului de persoane nu este o problemă nouă, specifică societăţii actuale, fiind prezentă în istorie încă din Antichitate. Recunoaşterea, însă, a traficului de persoane ca o problemă socială a reprezentat o etapă de o importanţă majoră în procesul de elaborare a unor instrumente juridice adecvate care să abolească acest comerţ, cum ar fi: Acordul Internaţional de la Paris pentru suprimarea comerţului cu sclavi albi, din anul 1904; Convenţia Internaţională privind suprimarea traficului cu femei şi copii, din anul 1921; Convenţia Internaţională privind suprimarea traficului cu femei adulte, din anul 1933; Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituării altora, din anul 1949 etc.

Autorii analizaţi identifică următoarele cauze de apariţie şi, respectiv, proliferare a fenomenului:
a) conflictele armate – cu titlu de exemplu, conflictul armat din fosta Iugoslavie a făcut ca ţările din regiunea Centrală şi Nord-Est europeană să devină o zonă ce rivalizeză cu regimurile tradiţionale din America Latină, Asia de Sud-Est sau Africa, constituind una dintre cele mai importante surse de femei şi copii traficaţi pentru exploatare sexuală sau muncă forţată în Europa Occidentală; această situaţie a fost considerată ca fiind al patrulea val de femei traficate în Europa, după cel din anii ’70 când femeile traficate proveneau din Asia de Sud-Est şi cele două valuri din anii ’80 când femeile traficate proveneau din Africa şi America Latină[1];
b) efectele tranziţiei din Sud-Estul Europei, care au generat o creştere a sărăciei, a şomajului şi apariţia discriminării pe piaţa muncii între bărbaţi şi femei;
c) corupţie, cu precădere corupţia în sistemul administraţiei publice;
d) controlul slab al graniţelor, respectiv, inexistenţa unui sistem de evidenţă a persoanelor care emigrează;
e) lipsa unui cadru legislativ sau, dimpotrivă, existenţa unui cadru legislativ inadecvat cu privire la migraţie şi la combaterea traficului de persoane şi protecţia victimelor, dar şi în ceea ce priveşte cooperarea între autorităţile competente ale statelor etc.;
f) condiţiile restrictive cu privire la migraţia legală în ţările cu economie mai dezvoltată;
g) internaţionalizarea grupărilor criminale, urmare a globalizării şi deschiderii graniţelor, dar şi profiturile mari ce pot fi obţinute în urma traficului de femei, în special.

Noţiunea de trafic de persoane este confundată frecvent cu cea de trafic de migranţi, deşi aceste două sintagme sunt fundamental diferite. În rapoartele UNODC este clarificată diferenţa foarte subtilă care există între cele două forme de manifestare a crimei organizate şi sunt sumarizate patru diferenţe considerate esenţiale, şi anume:
1. consimţământul – traficul de migranţi presupune întotdeauna consimţământul, în timp ce traficul victimelor, a femeilor şi copiilor în special, presupune lipsa consimţământului or chiar dacă acesta a existat inițial, el este ulterior înfrânt urmare a metodelor abuzive şi violente utilizate de către traficanţi;
2. exploatarea – traficul de migranţi se finalizează la momentul ajungerii la destinaţie, în timp ce traficul de persoane implică o permanentă exploatare a victimelor;
3. caracterul transnaţional – traficul de migranţi este întotdeauna transnaţional, în timp ce traficul de persoane poate să nu aibă caracter transnaţional;
4. sursa de profit – în cazul traficului de migranţi profitul este rezultatul asigurării transportului sau intrării ilegale într-o ţară, în timp ce în cazul traficului de persoane profitul este rezultatul exploatării victimelor.

Indiferent de faptul că vorbim despre trafic de persoane sau trafic de migranţi, este indubitabil faptul că acestea reprezintă o violare flagrantă a drepturilor omului şi o atingere adusă demnităţii şi integrităţii fiinţei umane asupra securităţii individului şi valorilor sociale şi morale.

Date fiind proporţiile îngrijorătoare ale fenomenului şi modul în care acesta afectează nu numai indivizii, dar şi statele, comunitatea internaţională a fost preocupată de elaborarea unor instrumente juridice adecvate.

2. Cadrul juridic internaţional pentru combaterea traficului de persoane

Având în vedere că la nivel internaţional nu exista un instrument juridic universal care să cuprindă măsuri destinate prevenirii traficului de persoane, dar şi acţiuni privind pedepsirea traficanţilor şi protecţia victimelor acestui trafic, Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 53/111 din 9 decembrie 1998, a creat un comitet interguvernamental, care avea ca mandat elaborarea unui instrument internaţional de luptă împotriva traficului de femei şi al copiilor. În acest sens, a fost elaborat Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor. Protocolul a fost adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 55/25 şi a intrat în vigoare la data de 25 decembrie 2003, fiind primul instrument juridic global obligatoriu, cu o definiţie a traficului de persoane.

Protocolul are ca scop armonizarea legislaţiilor naţionale în sensul incriminării traficului de persoane, armonizare care să permită realizarea unei cooperări internaţionale în investigarea şi pedepsirea cazurilor de trafic de persoane. Un obiectiv adiţional al Protocolului îl reprezintă protecţia şi asistenţa victimelor traficului de persoane, cu respectarea drepturilor lor fundamentale internaţional recunoscute. Protocolul completează Convenţia de la Palermo în sensul în care Protocolul urmează să fie interpretat împreună cu Convenţia.

Protocolul defineşte traficul de persoane ca implicând recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane prin ameninţare, de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin ofertă sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane, având autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conţine, cel puţin, exploatarea prin prostituarea altei persoane sau alte forme de exploatare, precum munca sau serviciile forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe[2].

În accepţiunea Protocolului, consimţământul unei victime este indiferent atunci când oricare dintre mijloacele mai sus enunţate a fost folosit. De asemenea, este important de menţionat faptul că recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil (orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani) în scopul exploatării este considerat trafic de persoane, chiar dacă nu este folosit niciunul din mijloacele mai sus enunţate.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare se prevede faptul că Protocolul urmează să se aplice în ipoteza în care infracţiunile mai sus evocate sunt de natură transnaţională şi dacă este implicat un grup infracţional, dar şi pentru protecţia victimelor infracţiunii.

Considerând definiţia mai sus menţionată, este indubitabil că traficul de persoane presupune trei elemente constitutive:
a) acţiunea, constând în recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane;
b) mijloacele, constând în ameninţare, recurgere la forţă ori la alte forme de constrângere, răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau o situaţie de vulnerabilitate ori prin ofertă sau acceptarea de plăţi ori avantaje, pentru a obţine controlul asupra victimei;
c) scopul, constând în exploatare, care include exploatarea prin prostituare a unei persoane sau alte forme de exploatare, precum munca sau serviciile forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe.

Definiţia traficului de persoane, acreditată de către Protocol, are rolul de a crea un consens la nivel internaţional cu privire la fenomenul traficului de persoane, astfel încât statele părţi să adopte acele măsuri legislative necesare pentru incriminarea traficului de persoane.

Analizând dispoziţiile art. 5 din Protocol, rezultă că statele părţi nu sunt obligate să preia întocmai terminologia utilizată în cuprinsul acestuia, dar au obligaţia convenţională asumată de a adapta legislaţia naţională, astfel încât să dea efect conceptelor reglementate în cuprinsul Protocolului. Definiţiile ar trebui să fie dinamice şi flexibile, astfel încât să asigure un răspuns adecvat şi eficient la fenomenul traficului de persoane, considerând suplimentar următoarele aspecte: traficul de persoane se produce atât înlăuntrul graniţelor naţionale, cât şi în afara acestora; scopurile exploatării pot fi multiple şi sub nicio formă nu trebuie reduse la exploatarea sexuală; victimele traficului sunt copii, femei şi bărbaţi; traficul de persoane se produce cu sau fără implicarea unor grupări de crimă organizată.

3. Cadrul juridic internaţional pentru prevenirea traficului ilegal de migranţi

Traficul ilegal de migranţi e o formă de criminalitate care presupune procurarea de bani sau alte avantaje materiale în schimbul intrării unei persoane într-un stat, fără ca acea persoană să fie cetăţean sau rezident al statului respectiv. Traficul ilegal de migranţi afectează toate ţările din lume şi afectează integritatea acestora şi duce, de asemenea, la pierderea de vieţi omeneşti.

Creşterea considerabilă a activităţilor grupurilor criminale organizate în materie de trafic ilegal de migranţi şi a altor activităţi infracţionale legate de acesta, a fost unul dintre elementele principale care a fost avut în vedere la elaborarea unui instrument juridic principal, care să aibă ca obiect toate aspectele traficului ilegal de migranţi. Astfel fiind, prin Rezoluţia 53/111 din 9 decembrie 1998, Adunarea Generală a ONU a decis crearea unui comitet interguvernamental, care avea ca mandat elaborarea unui instrument internaţional de luptă împotriva traficului şi transportului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare.

Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare a fost adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 55/25 şi a intrat în vigoare la data de 28 ianuarie 2004. Protocolul completează Convenţia de la Palermo, urmând să fie interpretat împreună cu prevederile Convenţiei.

Protocolul are ca obiect prevenirea şi combaterea traficului ilegal de migranţi, promovarea cooperării dintre statele părţi în acest scop, protejând în acelaşi timp drepturile migranţilor care fac obiectul acestui trafic[3].

Principala realizare a acestui Protocol a fost aceea că, pentru prima dată, printr-un instrument juridic internaţional, s-a dat o definiţie a traficului ilegal de migranţi, definiţie agreată şi dezvoltată ulterior. Astfel fiind, prin trafic ilegal de imigranţi se înţelege faptul de a asigura, în scopul obţinerii direct sau indirect a unui folos financiar or a unui alt folos material intrarea ilegală într-un stat parte a unei persoane care nu este nici cetăţean, nici rezident permanent al acelui stat. Protocolul defineşte, de asemenea, sintagmele de „intrare ilegală”, „document de călătorie sau de identitate fraudulos”, „navă”. Potrivit Protocolului, statele părţi şi-au asumat obligaţia de a incrimina următoarele fapte, atunci când acestea au fost comise intenţionat[4]: trafic ilegal de migranţi, fapte comise cu scopul de a permite traficul ilegal de migranţi, fapta de a permite unei persoane care nu este nici cetăţean, nici rezident permanent să rămână în statul respectiv fără respectarea condiţiilor legale prin utilizarea unor mijloace ilegale.

Protocolul se aplică anchetelor şi urmăririlor relative la infracţiunile mai sus enunţate, atunci când aceste infracţiuni au caracter transnaţional, în săvârşirea lor este implicat un grup infracţional organizat, precum şi în situaţia în care se impune asigurarea protecţiei drepturilor persoanei care a făcut obiectul Protocolului.

Au fost stabilite în sarcina statelor obligaţia de a adopta măsuri legislative care să confere caracter de circumstanţă agravantă următoarelor fapte[5]: fapte de a pune în pericol sau de a risca punerea în pericol a vieţii ori securităţii migranţilor sau tratamentul inuman sau degradant aplicat acestor migranţi, inclusiv pentru exploatare. Protocolul stabileşte, de asemenea, măsurile care se iau împotriva traficului de migranţi pe mare, stabilind în sarcina statelor obligaţia de a colabora în vederea prevenirii şi opririi traficului, conform dreptului internaţional al mării. Statele părţi, în special cele care au frontiere comune sau sunt situate pe itinerariile folosite pentru traficul ilegal de migranţi, şi-au asumat obligaţia de a face schimb de informaţii pertinente cu privire la o serie de aspecte considerate de către acestea a fi minimale.

Pentru a se preveni folosirea mijloacelor de transport utilizate de către transportatorii comerciali pentru comiterea infracţiunilor care intră în sfera de aplicare a Protocolului, s-a stabilit în sarcina statelor de a introduce acele măsuri legislative care să asigure obligarea oricărei companii de transport sau proprietar/ utilizator de mijloc de transport, de a verifica dacă toţi pasagerii posedă documentele de călătorie pentru intrarea în statul primitor. A stabilit, de asemenea, în sarcina statelor obligaţia de a elibera documente de călătorie sau de identitate care să nu poată fi uşor folosite sau într-un mod impropriu, falsificate, replicate, reproduse.

Un accent deosebit este pus pe măsurile de protecţie şi de asistenţă pentru protejarea drepturilor migranţilor, în special al dreptului la viaţă şi dreptului de a nu fi supus la tortură sau altor tratamente de tortură, inumane sau degradante. Statele părţi şi-au asumat o serie de obligaţii şi în ceea ce priveşte acceptarea fără întârziere nejustificată sau nerezonabilă a întoarcerii unei persoane care a făcut obiectul unuia sau unora dintre faptele prevăzute de Protocol şi care este cetăţean sau are dreptul de a avea reşedinţa permanentă pe teritoriul statului sursă.

4. Instrumente juridice adoptate la nivel pan-european şi european

4.1. Cadrul juridic la nivelul Uniunii Europene

Evoluţiile de la nivel mondial coroborate cu factori regionali au făcut ca traficul de persoane şi de migranţi să devină una din cele mai importante probleme în Europa. Astfel fiind, la nivel european au fost elaborate o serie de instrumente juridice în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen, solicitându-se expres statelor membre să aibă în vedere faptul că traficul de persoane şi traficul ilegal de migranţi îmbracă forme din ce în ce mai variate, penetrând o serie de domenii care au scăpat reglementărilor juridice anterioare.

Potrivit Europol, traficul de fiinţe umane este una dintre cele mai profitabile activităţi de criminalitate organizată şi e săvârşit de multe ori împotriva unora dintre cele mai vulnerabile persoane, cum ar fi copiii.

Consiliul a considerat că prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate şi, în mod special, a traficului de persoane, impune în mod necesar o abordare comună. Astfel fiind, la data de 24 februarie 1997 a fost adoptată Acţiunea Comună 97/154/JAI cu privire la lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a copiilor[6]. Acţiunea Comună a fost justificată de nevoia stabilirii unor reguli comune pentru lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a copiilor, luptă de natură să faciliteze şi acţiunile desfăşurate de Comunitate împotriva imigraţiei ilegale şi, deopotrivă, să îmbunătăţească cooperarea judiciară în materie penală. Acţiunea Comună definea pentru prima dată traficul de fiinţe umane, exploatarea sexuală a unui copil şi exploatarea sexuală a unui adult. Obligaţia de cooperare între state se concretiza în comisiile rogatorii, desemnarea autorităţilor de contact în cazul de executare a comisiilor rogatorii, transmiterea direct a cererilor de asistenţă şi transmiterea de informaţii.

În anul 2002, Consiliul JAI a adoptat un act legislativ cu caracter obligatoriu, respectiv, Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane[7]. Decizia-cadru a înlocuit Acţiunea Comună şi a stabilit în sarcina statelor membre obligaţia de incriminare a unor fapte privind traficul de persoane. În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile, Consiliul a impus în sarcina statelor membre obligaţia de a prevedea un minim special al pedepselor atunci când infracţiunea este săvârşită în anumite condiţii şi a stabilit, de asemenea, obligaţia în sarcina statelor membre de a angaja răspunderea persoanei juridice în cazul comiterii uneia din infracţiunile prevăzute de către Decizia-cadru. De asemenea, pentru a se asigura protecţia victimelor traficului de persoane a fost stabilită în sarcina statelor membre obligaţia de a asigura protecţia acestora, în conformitate cu Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimei în cadrul procesului penal[8]. În baza Deciziei amintite, au fost întocmite planuri de acţiune cu scopul de a dezvolta standarde, practici şi mecanisme de prevenire şi combatere a traficului de fiinţe umane.

Amplificarea fenomenului, în pofida instrumentelor juridice deja elaborate atât la nivel internaţional, cât şi european, a determinat UE să elaboreze un nou act legislativ, respectiv, o directivă care este obligatorie pentru statele membre în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, dar lasă la dispoziţia acestora formele şi metodele de transpunere. În acest sens, a fost elaborată şi adoptată Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011[9] privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia, Directivă care a înlocuit Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului. Structura Directivei este relativ asemănătoare cu cea a Deciziei-cadru, fiind însă mult mai elaborate dispoziţiile legislative cu privire la competenţa de urmărire şi judecată, precum şi cele relative la protecţia victimelor. Elementul material al infracţiunii, în accepţiunea Directivei, este reprezentat de recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, inclusiv schimbul sau transferul de control asupra persoanelor în cauză. Acţiunile enunţate trebuie să fie comise prin următoarele mijloace: ameninţare sau uz de forţă sau alte forme de constrângere; fraudă sau înşelăciune; răpire; abuz de putere; profitarea de starea de vulnerabilitate a victimei; oferirea sau primirea de bani sau alte foloase.

Scopul activităţilor incriminate realizate prin mijloacele mai sus enunţate este de a obţine exploatarea victimei. În ceea ce priveşte formele de exploatare, Directiva face o enumerare exemplificativă a acestora, introducând noi forme de exploatare. Astfel fiind, sunt exemplificate următoarele forme de exploatare:
– exploatarea prostituţiei altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală;
– munca sau serviciul forţat;
– cerşitul;
– sclavia sau practicile similare sclaviei;
– aservirea;
– exploatarea activităţilor infracţionale sau prelevarea de organe.

Directiva enumeră formele agravante, acestea fiind:
– starea de vulnerabilitate;
– săvârşirea faptelor în cadrul unor organizaţii criminale;
– punerea în pericol a vieţii victimei în mod intenţionat sau din neglijenţă gravă;
– comiterea faptelor prin acte grave de violenţă care au provocat vătămări deosebit de grave victimei;
– săvârşirea faptelor incriminate de către un funcţionar public în solicitarea atribuţiilor de serviciu.

În cazul formelor de bază ale infracţiunii, se impune statelor membre obligaţia de a prevedea pedepse cu închisoarea maxim de cel puţin 5 ani, iar pentru formele agravante maximul trebuie să fie de cel puţin 10 ani.

De asemenea, au fost reluate şi dezvoltate în Directivă prevederile relative la răspunderea persoanei juridice cu precizarea că răspunderea acesteia poate fi angajată şi în cazul în care fapta de trafic de persoane a fost săvârşită ca urmare a lipsei de supraveghere sau a controlului din partea unei persoane care are funcţie de conducere în cadrul persoanei juridice.

Mai poate fi menţionată adoptarea la nivelul Comunităţii şi a următoarelor instrumente juridice: Decizia 2000/375/JAI pentru combaterea pornografiei infantile pe internet; Decizia 2001/87/CE privind semnarea în numele Comunităţii Europene a Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate şi a Protocoalelor privind combaterea traficului de fiinţe umane şi a traficului ilegal de migranţi; Directiva 2004/81/CE privind permisul de rezidenţă eliberat resortisanţilor ţărilor terţe care sunt victime ale traficului de fiinţe umane sau care au făcut obiectul unei acţiuni de facilitare a imigraţiei ilegale, care cooperează cu autorităţile; Planul de acţiune privind punerea în aplicare a Programului de la Haga, adoptat în anul 2005, care prevede o serie de măsuri specifice pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

4.2. Cadrul juridic elaborat la nivelul Consiliului Europei

Începând cu anii ‘90, Consiliul Europei s-a afirmat în lupta împotriva traficului de fiinţe umane, cu atât mai mult cu cât această formă de criminalitate atinge probleme care intră în sfera de competenţă a acestuia, cum ar fi: exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, protecţia femeilor împotriva violenţei, crima organizată, migraţia etc. Au fost astfel întreprinse mai multe acţiuni concretizate în elaborarea şi adoptarea de instrumente juridice, strategii, activităţi de cercetare, monitorizare. Cu titul de exemplu, în anii 2000, Consiliul Europei a adoptat o serie de Recomandări ale Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la lupta împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale, privind protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.

Instrumentul juridic relevant adoptat de către Consiliul Europei este Convenţia privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane intrată în vigoare la data de 1 februarie 2008. Convenţia a fost semnată de România la data de 16 mai 2005 şi a fost ratificată prin Legea nr. 300/2006[10]. Obiectivele Convenţiei sunt prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, garantarea egalităţii dintre femei şi bărbaţi, protecţia drepturilor fundamentale ale victimelor şi promovarea cooperării internaţionale în domeniul luptei împotriva traficului de fiinţe umane. Convenţia defineşte, la rândul său, traficul de persoane, definiţie care nu diferă de cele mai sus enunţate, consacrate de instrumentele juridice internaţionale şi europene analizate. Convenţia stabileşte în sarcina statelor obligaţia de a proceda la elaborarea unor legi care să asigure incriminarea faptelor referitoare la traficul de persoane, utilizarea serviciilor unei victime, dar şi a faptelor care în accepţiunea Convenţiei reprezintă infracţiuni privind documentele de călătorie sau de identificare.

5. Instrumente juridice adoptate la nivel naţional

În România, legea-cadru este Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane[11]. Activitatea de prevenire şi combatere a traficului de persoane, dar şi protecţia şi asistenţa victimelor traficului se desfăşoară în conformitate cu prevederile legii-cadru mai sus enunţate, ale Regulamentului său de aplicare[12] şi ale Planului naţional de acţiune pentru combaterea traficului de fiinţe umane[13]. În baza prevederilor legale enunţate a fost constituit un grup interministerial de lucru pentru coordonarea şi evaluarea activităţii de prevenire şi combatere a traficului de persoane.

Legea nr. 678/2001 conţine, pe lângă norme de incriminare a unor fapte ca infracţiuni în acord cu instrumentele juridice internaţionale semnate şi ratificate de România, şi norme care reglementează prevenirea traficului de persoane, instituţiile cu responsabilităţi în acest domeniu, dispoziţii speciale în materia confiscării, impunităţii, reducerea pedepselor, dispoziţii relative la procedura judiciară, precum şi dispoziţii relative la protecţia şi asistenţa victimelor şi cooperarea internaţională.

Odată cu adoptarea Noului Cod Penal au fost preluate în integralitate în Titlul I – Infracţiuni contra persoanei, Cap. VII – Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile normele de incriminare prevăzute de Legea nr. 678/2001. Date fiind cele de mai sus, în opinia specialiştilor, incriminarea faptelor conform reglementării anterioare devine inaplicabilă după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, Legea nr. 678/2001 continuând să reglementeze numai aspecte de ordin procesual penal, tehnicile speciale de investigare şi alte măsuri de prevenţie a faptelor şi de consiliere a victimelor supuse exploatării. Potrivit prevederilor Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal[14], odată cu intrarea în vigoare a reglementărilor din Codul Penal s-au abrogat art. 12, 13, 141 şi art. 15-19 din Legea nr. 678/2001.


[1] Europol, Trafficking of women and children for sexual exploitation in the EU: The involvement of western Balkans organized crime, 2007, p. 7.
[2] Art. 3, lit. a) din Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor.
[3] Art. 2 din Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare.
[4] Idem, art. 6, alin. (1).
[5] Idem, art. 6, alin. (3).
[6] Publicată în JO nr. L 63 din 4 martie 1997.
[7] Publicată în JO nr. L 203 din 1 august 2002.
[8] Publicată în JO nr. L 82 din 22 martie 2001.
[9] Publicată în JO nr. L101 din 15 aprilie 2011.
[10] Publicată în M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006.
[11] Publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001.
[12] Aprobat prin H.G. 299/2003, publicat în M. Of. nr. 206 din 31 martie 2003.
[13] Aprobat prin H.G. 1216/2001, publicat în M. Of. nr. 806 din 17 decembrie 2001.
[14] Publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.


Avocat Alina Lefter
Partener DRAGOMIR & ASOCIAŢII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate