Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Statul de drept și statul social – contururile unei sinergii
24.06.2019 | Ionuț TUDOR

Ionuț Tudor

Ionuț Tudor

Introducere

De câteva decenii, statul de drept a devenit un concept ineluctabil în descrierea mecanismelor politico-juridice ale democrațiilor (neo)liberale. Cunoaște o promovare remarcabilă începând cu anii optzeci ai secolului trecut, părăsind terenul arid al dogmaticii juridice, mondializându-se, fiind adoptat atât de state din Est sau Sud, dar și de cele din tradiția anglo-saxonă. Conceptul are un statut metajuridic, polisemantic, cu geometrie variabilă prin natura sa (Chevalier, 2012, 7-9), varietățile utilizării sale fiind dependente de funcția ideologică angrenată în fundamentarea unui model de organizare politică.

Totuși, cu cât termenul este din ce în ce mai invocat, cu cât referința pare să scape unei fixări conceptuale. În prezent, pare că există atât de multe concepții cu privire la statul de drept, câte persoane îl apără. Folosirea sa nu presupune o definiție minim acceptată, dar știm aproape imediat că este vorba despre statul de drept atunci când dezbatem diverse măsuri politice care par să-l încalce. Este ca și cum știm totul despre statul de drept, dar în același timp nu știm nimic. Perplexitatea conceptului este sporită și de faptul că este aproape imposibil a critica statul de drept căci, de regulă, critica se face de pe pozițiile unei alte variante a statului de drept. Paradoxul este că doar apărând statul de drept poți critica statul de drept. Ambiguitatea este sporită și de etalonul la care ne raportăm, doctrina politică sau cea juridică, dar și de diversele tradiții de referință, cea anglo-saxonă, franceză sau germană, fiecare cu genealogiile lor proprii.

Deși prezent în dezbaterile juriștilor și a politologilor, în România de-abia odată cu criza economică din 2007-2008 și măsurile de austeritate, statul de drept a început să fie vehiculat cu obstinență în discursul public, iar acest fapt nu este întâmplător sau contingent istoric. Scoaterea la suprafață a noțiunii presupune câteva procese de adâncime mult mai semnificative. În prezent, noțiunea este deja un loc comun, fiind presupus în mod axiomatic și asumat de toate forțele politice, fie ele la putere sau în opoziție, sau de instituțiile internaționale care-și manifestă constanta preocupare cu privire la variate încălcări ale sale.

Totuși, variabila cvasi-inexistentă este cea a statului social, fapt aparent inexplicabil, având în vedere că statul de drept, în accepțiunea sa recentă, cel puțin în gândirea vestică, este indisociabil legat de statul social. Nu doar că este necesar a reliefa această conexiune intrinsecă, dar se impune a interoga inclusiv mascarea acesteia, considerând că procesul de reprimare este un veritabil simptom ideologic ce trebuie descifrat. 

Perspectiva politico-istorică

Statul de drept semnifică, într-un sens larg, orice sistem legal în care „puterile publice sunt conferite prin lege și abilitate în forma și mijloacele procedurii prescrise de lege” (Ferrajoli, în Costa (ed.), 2007, p. 323), cu alte cuvinte, se au în vedere sursele și forma legalității. În al doilea sens, cel tare, statul de drept duce legalitatea în consecințele sale ultime, aproape în afara cadrului său formalist, impunând ca puterile publice să fie subiectul conținutului propriilor decizii, cu alte cuvinte, conținutul legii sau a dreptului. Între cele două se interpune o varietate de alte semnificații, taxonomia lui B. Tamanaha părându-ni-se utilă pentru a le descrie. Pe de o parte, există familia versiunilor formale ale statului de drept, care includ: a) domnia prin lege (legea ca instrument al acțiunii puterii); b) legalitatea formală, ce impune ca legile să fie generale, clare, certe; precum și cea mai consistentă dintre versiunile formale, c) care combină democrația cu legalitatea, impunând consimțământul poporului cu privire la legile în vigoare.

Pe de altă parte, versiunile substanțiale au inclus în mod gradual trei elemente fundamentale care au devenit criterii pentru elaborarea oricărui act normativ: a) drepturile individuale (contractul, viața privată și autonomia personală); b) demnitatea umană; și c) statul social (egalitatea și bunăstarea).

Aceste modele corespund unor tipare normative provenite din istorii diferite, dezvoltate cu precădere în Europa, primul originar în statul modern și principiul legalității, pe când cel de-al doilea apare după al doilea război mondial, odată cu trecerea către monopolul statului asupra producerii legilor și, implicit, o anumită justificare pozitivistă a legilor (teleologie a dreptului).

Versiunea substanțială încorporează legalitatea formală, drepturile și libertățile individuale și democrația, dar adaugă o dimensiune suplimentară, drepturile sociale. Comisia internațională a juriștilor a formulat o perspectivă elocventă asupra acestei versiuni în 1959: „conceptul dinamic care a devenit statul de drept în formarea Declarației de la Delhi garantează și avansează drepturile civile și politice ale individului într-o societate liberă; dar se preocupă de asemenea și de stabilirea de către stat a condițiilor sociale, economice, educaționale și culturale prin care aspirațiile legitime și demnitatea oricui pot fi realizate. Libertatea de exprimare este fără sens pentru un analfabet; dreptul de vot poate fi pervertit într-un instrument al tiraniei exercitat de demagogi asupra unui electorat neluminat; libertatea de interferența executivului nu trebuie să însemne libertatea săracilor și a oropsiților de a muri de foame” (Tamanaha, 2004, p. 112). În concepția statului social, statul de drept impune guvernării sarcina și obligația pozitivă de a îmbunătăți viața cetățenilor, inclusiv prin măsuri de dreptate distributivă.

Perspectiva juridică

Importanța statului de drept reiese din plasarea sa, de regulă, ca atribut sau trăsătură fundamentală a statului în construcția constituțională. Constituția noastră îl plasează în chiar primul articol, prevăzând la alineatul (3) că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Doctrina juridică distinge între caractere și atribute ale statului român. Caracterele sunt cele prevăzute la art. 1 alin. (1) al Constituției: caracter național, suveran, independent, unitar și indivizibil, iar atributele la alin. (2) și (3): stat republican, stat de drept, stat social, stat pluralist, stat democratic”. Pe lângă caractere și atribute, alin. (3) consacră și o serie de valori supreme garantate de stat: demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic.

Dacă conceptul de caracter al statului se referă mai mult la configurarea trăsăturilor intrinseci ale acestuia, atributele sale fac trimitere la regimul politic, primul având o anumită permanență, pe când cele din urmă nu (atributul de stat social apărând doar odată cu Constituția din 1991) (Ionescu, 2008, p. 630-632; Deleanu, 1992, p. 35 și urm; Muraru, Tănăsescu, 2008, p. 3-19).

Referitor la cele două concepte care ne interesează, statul de drept și statul social, doctrina juridică românească le descrie similar oricărei doctrine juridice europene: statul de drept apare ca o reacție la statul despotic (un reducționism necesar pentru a fixa semnificația), care plasează domnia nu în persoană, ci în drept[1], conținutul acestuia valorificând drepturile și libertățile cetățenești, făcând posibil echilibrul, colaborarea și controlul reciproc al puterilor publice, facilitat de interpunerea instrumentelor juridice între instituții[2] (Muraru, Tănăsescu, 2008, p. 8-9). Pe de altă parte, statul social, deși exprimă mai degrabă un deziderat (Ionescu, 2008, p. 642), rezultă „atât din natura (esența) statului, cât mai ales din funcțiile sale. Statul modern poate și trebuie să imprime tuturor acțiunilor economice, politice, culturale un conținut social fundamentat pe valori etice și umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalității cetățenilor, a drepturilor și libertăților lor, a șanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină, trebuie să aibă inițiativă și mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin și de șansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză, dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcționarea unor servicii publice de protecție și intervenție socială. În exprimarea Curții Constituționale, [statul social]… include ideea solidarității sociale și a politicii de securitate socială. În acest sens, statul social trebuie să asigure protecția socială a muncii și un nivel de trai decent” (Muraru, Tănăsescu, 2008, p. 10). Așadar, reținem rolul activ al statului în promovarea unor politici sociale adecvate ­– obligația de a asigura un nivel de trai decent ­– și crearea unui cadru echilibrat în care cetățenii își pot manifesta predispozițiile la acțiune – un deziderat care presupune egalitatea dintre aceștia (fie persoane fizice sau juridice).

Cert este că diferența dintre stat de drept și stat social presupune în lucrările de teorie juridică o abordare didactică, necesară descrierii lor, dar aceste concepte sunt dinamice prin natură, metajuridice, nefiind fixate în mod real într-un anumit domeniu, competență sau funcționare, ci iradiind întregul sistem de drept. Din descrierile de mai sus conchidem că orice referire la statul de drept poate implica o raportare fie la modul de constituire și funcționare a unei instituții, fie la un drept sau libertate cetățenească. Deși le circumscrie, nu acestea fixează referința conceptelor de stat de drept sau stat social, deși doar în procesul de exercitare a lor se poate sesiza concretețea lor, respectarea sau încălcarea, indiferența, obsesia sau disprețul față de ele[3]. Mai mult, statut social nu este, nici măcar din perspectiva științelor juridice, un appendix care depinde de factori economici, așa cum se poate reține din opinii curente conform cărora statul social este o preocupare secundară ce poate apărea doar în momentul în care există un anumit stadiu de bunăstare în economie, bunăstare care ar urma să se reverse asupra tuturor[4].

Stat de drept și (anti)corupție

Europa de Est pare dominată de un spectru al urgenței, o varietate de factori contingenți fiind invocați pentru a impune măsuri extraordinare, precum închiderea granițelor pentru emigranți, politici de restricționare a ONG-urilor sau discursuri și structuri specializare de combatere a corupției. Istoria recentă este presărată de o multitudine de amenințări, dar probabil cea mai pregnantă pentru estici este cea privind corupția. Retorica corupției este folosită pentru a justifica măsuri politice și judiciare necesare pentru a lupta cu un spectru larg al infracționalității economice. Stafia care bântuie Europa nu mai este a comunismului, ci a corupției. Aceasta este indicată ca principala amenințare la adresa statului de drept (care dintre versiuni oare?), iar această sutură pare să domine nucleul explicativ în privința înapoierii și precarității în care se găsesc statele estice. Corupția distruge statul de drept, pe când statul de drept nu poate fi eficient atâta timp cât există corupția (or so the story goes…).

Blocajul rearanjează prioritățile politice și focalizează atenția publică către un război cvasi-invizibil, în care este imposibil să mai sesizezi blocajul însuși. Toate părțile implicate, fie în sfera puterii sau în opoziție, folosesc acest termen mai mult sau mai puțin. Dar dacă această explicație atotcuprinzătoare ascunde inabilitate elitelor politice estice de a adresa problemele contemporane ale capitalismului înfățișat sub masca statului democratic de factură liberală? Nu cumva acestea nu știu efectiv ce să facă, ce măsuri să ia, cum să se poziționeze în modificările recente de hegemonie globală? Nu cumva suntem aici în prezența a ceea ce G. Agamben numea „zonă de indistincție”, în care dualitatea stat de drept ­- corupție nu mai este exterioară, ci interioară ordinii juridico-politice, devenind constitutivă tuturor proiectelor politice, orizontul din care nu mai putem scăpa?

Pe falia Vest-Est vedem cum criticile dinspre Vest sunt adresate Estului de parcă problema s-ar pune în termenii unui defect structural de care doar Estul ar suferi. Nu cumva raportul trebuie inversat, întrebarea ce ar trebui adresată fiind dacă nu cumva Estul suferă de un viciu preluat din Vest, pe fondul amplelor fenomene de aculturație și transplant juridic și politic. Nu cumva această inabilitate aparține Vestului însuși, care vede în Est incapacitatea de a (re)produce capitalismul? Dacă Vestul vede prin ochii Estului propria condiție politică, în același timp cerând de la Est administrarea aceluiași tratament care l-a pus pe calea populismului de dreapta?

Statele din Est au o istorie îndelungată de critici cu privire la acțiuni considerate incompatibile cu valorile europene. Acuza de a fi democrații eșuate sau disfuncționale din punct de vedere al statului de drept a însoțit aproape constant istoria Estului după căderea zidului Berlinului. Este ca și cum perioada anterioară nici măcar nu ar fi cunoscut conceptul, acesta fiind un soi de invenție post ’89.

De fapt, aceste acuze au devenit un orizont din care nu poți scăpa, datorită faptului că discursul pendulează între înțelegerea legală și cea politică a statului de drept. De aceea, în fața unei amenințări la adresa statului de drept, este neclar dacă aceasta este politică (precum în cazul Poloniei cu resurgența naționalismului) sau legală (dacă controversata schimbare a legilor justiției în România are impact asupra separației puterilor).

Constanta invocare a statului de drept presupune, din punctul nostru de vedere, incapacitatea statelor estice de a consolida statul social, dar și cea a oficialilor vestici de a le înțelege problemele structurale.

Ceea ce este clar e faptul că statul de drept per se nu este suficient pentru a compensa pentru sărăcie, subdezvoltare și problemele de mediu.

Pendularea semnificațiilor

Impresia noastră este că suntem în prezența unui dublu standard, blocajul în care se găsește Europa de Est fiind datorat pendulării între semnificațiile formale și substanțiale ale statului de drept.

Pe de o parte, țările din Vest au atins un anumit nivel de bunăstare după al doilea război mondial pentru că au integrat statul social și protecția drepturilor individuale în statul de drept, pe când Estul vehiculează o accepțiune preponderent formală a conceptului. Criticile vestice cu privire la absența statului social în Est lipsesc aproape cu desăvârșire.

Acesta este un punct crucial în argumentația noastră: figurile cu reflexe autoritariste din Est au devenit posibile tocmai prin înțelegerea strict formală a statului de drept, din moment ce agenda neoliberală este mult mai bine avansată prin această variantă. Să nu uităm faptul că în România regimului Băsescu, criza economică a servit ca un pretext pentru acutizarea unei agende ideologice neoliberale. În condițiile în care chiar FMI propune României impozitul progresiv, regimul de la București refuza, invocând faptul că o scădere a salariilor bugetarilor cu 25% (cea mai mare scădere înregistrată în toate țările europene) și a pensiilor, coroborate cu o creștere a TVA-ului, ar reprezenta măsurile cu impact macroeconomic adecvate. Planul urma să fie suplimentat cu privatizări ample ale sistemului medical, de învățământ și politici de mediu anti-ecologiste (a se vedea Roșia Montana). Toate măsurile propuse se încadrau fără probleme în parametrii statului de drept (lucru confirmat de instanțele judecătorești, care au anulat scăderile salariale doar în privința lucrătorilor din sistemul judiciar, celelalte fiind considerate legale), dar nici nu se poate pune problema de a le justifica din punctul de vedere al statului social.

Atâta timp cât statul de drept nu este suplimentat de statul social, neoliberalismul nu va face decât să acumuleze antagonisme care inevitabil vor solicita „soluții miraculoase”, de regulă sub masca populismului. Să ne mire oare cum figuri precum Orban sau Erdogan au avut un ascendent de asemenea manieră?

Așadar, există o inconsistență majoră în statul de drept: nu există o versiune universal agreată deoarece fiecare sens este subordonat unei anumite viziuni politice. Pentru conservatori și pentru unii liberali, noțiunea are trăsături mai degrabă formale, pe când pentru varietățile de stânga nu poate avea decât accepțiuni substanțiale.

Această inconsistență fundamentală a statului de drept este mai puțin prezentă în teoria juridică, care repartizează sectorial fiecare categorie (statul de drept și statul social sunt trăsături ale statului distincte), comparativ cu teoria politică.

Dacă privim chestiunea în articulația sa istorică, sesizăm că apariția statului de drept coincide expansiunii Occidentale către Orient. Nasser Hussain surprinde acest proces în dificultățile cu care Imperiul Britanic s-a confruntat în colonii, în special India, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XX-lea. Problema dreptului și regulilor de urgență în colonii au ajutat la modelarea dezvoltarea legalității vestice. Dreptul a fost de fapt un dispozitiv de putere folosit pentru a menține și extinde statul colonial. În locul unor „recipiente pasive” ale ideilor politice vestice, așa cum ne imaginăm superficial procesul colonial, coloniile au fost de fapt „forțe productive în conceptualizarea și conturarea ideilor și practicilor Vestice” (Hussain, 2006, p. 6). (Auto)justificarea puterii coloniale a operat antagonic: Vestului civilizat și iluminat, reprezentat prin instituțiile și legile sale, i se opunea Despotismul oriental și suveranitatea indiană precolonială. Tradusă la nivel politic, distincția discursivă dominantă se conturează între „interesele locale” – interese orientaliste speciale, contrar „autorității centrale” -interesul general al societății imperiale ca întreg (Said, 2018, p. 82).

Nu cumva suntem în prezența unui double-bind similar în Estul Europei? Interesele țărilor din Est sunt apreciate ca interese locale, pe când cele ale țărilor din Vest și ale structurilor europene (de acolo) sunt interese generale, care exprimă valori și principii, statul de drept etc.

România, de pildă, are o lungă istorie de denunțare a moștenirii orientale, datorită căreia cetățenii sunt predispuși la corupție. Nu întâmplător, această denunțare se suprapune procesului de apariție a statului român modern. În prezent, se poate sesiza o mutație a discursului dinspre figura orientală către cea comunistă [„greaua moștenire” a comunismului ca sistem corupt (sic!)], un simptom că elitele conservatoare folosesc figura Marelui Celuilalt, lacanian vorbind, pentru a promova o anumită agendă ideologică.

De fapt, dezideratul statelor din Est de a implementa statul de drept presupune o sarcină cvasi-imposibilă, una care nu a fost realizată nici de multe dintre statele vestice. În spatele statului de drept se ascunde un interes cu privire la un tip de funcționare instituțională. Putem înțelege astfel solicitările cu privire la privatizările din Estul Europei: acestea vizau promovarea unei agende neoliberale de negăsit în statele vestice însele[5]. Problema fundamentală este, însă, în fața noastră: în timp de țările vestice au crescut după 1945 tocmai datorită fuziunii dintre statul de drept și statul social, țările din Est trebuie să implementeze statul de drept, dar irelevant la statul social.

Chestiunea devine și mai problematică dacă luăm în considerație poziționarea elitelor estice: acestea au îmbrățișat facil critica neoliberală la adresa statului social din Vest, de cele mai multe ori nejustificat, dar fără a menționa nimic din beneficiile acestuia.

Soluția pentru Europa de Est, tocmai pentru a nu sucomba populismului și derapajelor extremei dreapta, este denunțarea acestui dublu standard cu privire la statul de drept. Stat de drept da, dar ca-n Vest, cu protecția socială aferentă. Trebuie să depășim perspectiva înrădăcinată conform căreia Estul este doar o resursă de muncă ieftină și de resurse naturale, indiferent de soarta oamenilor, de protecția drepturilor și libertăților lor. De fapt, atunci când forțele politice vestice atrag atenția cu privire la derapajele din Est, potrivit ar fi s-o facă cu privire la statul social, căci e mai ușor a evidenția atacurile la adresa statului social decât la adresa statului de drept. Statul de drept devine efectiv doar focalizat asupra dimensiunii sociale și a totalității formelor de protecție, nu evidențiind funcționarea in abstracto a ceea ce presupune statul de drept.

Stat de drept și stat social

Să ne aducem aminte motivul pentru care apare în istorie ceva de genul statului de drept. Probabil prima asociere mentală, justificată de altfel, este limitarea puterii și a absolutismului. Or, limitarea puterii a devenit o precondiție pentru edificarea unei societăți drepte. Deși o condiție sine qua non, statul de drept nu este suficient pentru a adresa provocările societăților prezente, căci în absența drepturilor sociale orice societate va fi măcinată de inegalități care perturbă pacea socială.

Drepturile sociale emerg în cursul secolului al XIX-lea, în contextul economiei industriale și vor fi integrate în secolul următor în sistemul drepturilor omului. Statul devine un actor decisiv în elaborarea și consacrarea drepturilor sociale, intervenind cu o logică nouă în raționalitatea juridică și politică, derivată din abordarea noilor fenomene apărute în societatea modernă: problema socială, riscurile noi cu care se confruntă oamenii în societatea industrială, sarcina statului de a asigura pacea socială și echilibrul ordinii publice. Acest „intervenționism” apare ca o consecință necesară în condițiile unei segregări de clasă socială dintre cei care dețineau proprietate privată și cei care nu o dețineau. Ce s-ar fi întâmplat dacă statul ar ignora sistematic sau ar rămâne doar neutru față de relațiile contractuale din societatea civilă, de conflictele sociale, ori ar interveni invariabil în favoarea proprietății private abandonând pe cei lipsiți de proprietate și de orice protecție socială, cum ar putea fi menținut un minimum de consens social indispensabil oricărei ordini statale, oricât de bine ar funcționa instrumentele de constrângere? (Cioabă, 2011, p. 18).

Între statul social (al bunăstării sau providențial) și dreptatea socială există o legătură strânsă dată de faptul că „ideea de stat al bunăstării a fost deseori justificată integral în termenii unei concepții despre dreptate care este în mod specific redistributivă: definește corectitudinea nu ca pe o alocare a resurselor economice ce depind de drepturile individuale sub acțiunea regulilor procedurale ale proprietății legitime, ci ca pe un set complex de instituții proiectat pentru a ține seama de „nevoile” și „meritele” care transcend pretențiile bazate pe proprietatea privată” (Barry, 1998, p. 26).

Statul social nu reprezintă trăsătura unui stat de factură socialistă sau marxistă, chiar dacă este rezultatul unor revendicări de factură socialistă, ci se înscrie în parametrii unuia capitalist, căci concepe posibilitatea corectării defectelor acestuia, nu abolirea pieței libere. „Teoria statului modern al bunăstării derivă în foarte mare măsură din dintr-o investigare a pretinselor insuficiențe ale ordinii individualiste de piață, și mai puțin din vreo teorie marxistă sau socialistă pe deplin constituită” (Barry, 1998, p. 72). Din punctul nostru de vedere, statul social nu este decât dezvoltarea inerentă a statului modern, izvorât din necesitatea asigurării unui minim standard decent de trai pentru cetățeni. Acolo unde în Estul Europei există teoreticieni care propun limitarea sau privatizarea statului social, întâlnim de fapt cea mai extremă variantă a capitalismului. Justificarea acestei direcții, indiferent de motivații, ne plasează la stadiul discursurilor secolului al XIX-lea și nu ține cont de dezvoltările ulterioare ale statului modern, mai ales a celui post-industrial.

Concluzii

Să sintetizăm cele afirmate mai sus:

1. Semnificațiile statului de drept nu au o referință predeterminată, interlocutorii având rareori o reprezentare clară a noțiunii, iar discursurilor le lipsește un mediu neutru de referință (pendularea semnificațiilor). Unul dintre factorii responsabili pentru aceasta ține de tradițiile diferite în care acesta s-a dezvoltat. Tradiția franceză, germană și anglo-saxonă au propriile derivări istorice, ceea ce ridică întrebarea fundamentală: România la care dintre ele se raportează?

2. Accentuarea asupra noțiunii nu reprezintă un proces neutru din punct de vedere ideologic, ca și cum o conștiință juridico-politică a constatat un defect sistemic și propune o revizuire politică de ansamblu, ci este emanația unei ideologii, de cele mai multe ori conservatoare, care se folosește de pendularea semnificațiilor (voit sau nu, conștient sau nu; detaliul este mai puțin important) pentru a avansa de fapt o agendă neoliberală, orientată către prioritizarea proceselor economice în detrimentul celor politice, a sferei private în detrimentul celei publice, a establishment-ului și status quo-ului împotriva oricăror transformări radicale etc.

3. Balansarea semnificațiilor și mizele ideologice implicite ne permit să reliefăm ceea ce se încearcă să se ascundă: strategia de mercantilizare a relațiilor sociale și de mediere economică a lor, în detrimentul oricărei dimensiuni politice.

Strategiile de contracarare ar trebui să includă nu doar denunțarea acestui mecanism de pe poziții alternative, de pildă de pe poziții marxiste, ci subminarea sa prin intermediul propriilor resurse. Înseși reliefarea legăturii intrinseci dintre stat de drept și stat social poate avea consecințe de ordin teoretic și practic. În acest sens, propunerea noastră presupune și o schimbare de vocabular. Ar trebui de acum încolo ca sintagma „stat de drept” să fie folosită ca „stat social de drept”, tocmai pentru a sublinia funcția pentru care statul este învestit (cu corespondentele sale „social rule of law” sau „l’etat de droit social”).

Prin statul social de drept se trece în altă logică decât cea a guvernării cu scopul asigurării securității juridice, un paravan pentru politicieni de a-și justifica acțiunile exclusiv prin raportare la mecanismele de funcționare statale, abstracte și generice (PIB, creștere economică, inflație etc.), în cea care ia în considerare aspecte concrete ale vieții sociale (bunăstare personală, nivel de trai, sănătate, educație, grad de integrare și recunoaștere socială etc.).

Statul de drept, prin impunerea de condiționări puterii și prin stabilirea de apărări pentru cetățeni în scopul prevenirii oricărei forme de violență, fie ea fizică sau simbolică, conferind dreptului abilitatea de a media între instituții, este un bun al civilizației. În stadiul actual al societăților din sistemul lumii, statul social de drept rămâne o contingență necesară pentru care merită luptat.

Bibliografie
Ionescu C., Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Barry N., Bunăstarea, Ed. Du Style, București, 1998.
Cioabă A., Statul social, Ed. Institutului de științe politice și relații internaționale, București, 2011.
Deleanu I., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Fundației Chemarea Iași, 1992.
Hussain N., The jurisprudence of emergency, The University of Michigan Press, 2006.
Klein N., Doctrina șocului, Ed. Vellant, București, 2009.
Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Said E., Orientalism, Ed. Art, București, 2018.
Thompson E.P., Whigs and hunters, Pantheon Books, 1975.

*Articol care urmează să apară într-o formă extinsă într-o lucrare în onoarea lui Michael Shafir. Cu mulțumiri Mihaelei Mazilu-Babel pentru sugestii și lectura prealabilă


[1] De aici maniera în care se vorbește fie de „domnia legii”, fie de „preeminența dreptului”.
[2] Alți autori (Ionescu, p. 640) extind mai mult sfera conceptului, incluzând regimul constituțional, legitimitatea populară, egalitatea tuturor, neretroactivitatea legii, supremația Constituției prin control politic și jurisdicțional, dreptul la apărare, alegeri libere, funcționarea contenciosului administrativ.
[3] În afara oricărei aprecieri juridice, putem spune că aproape fiecare decizie politică poate fi raportată la cadrele constituționale, în sensul că putem aprecia nu neapărat o încălcare a Constituției care ar putea fi adresată la Curtea Constituțională, ci maniera de asumare a valorilor constituționale în edictarea legilor. E.g. nu este dificil a sesiza că o accentuare a securității statale (investiții masive în armată, servicii secrete) poate constitui o desconsiderare a cetățenilor în situații precare sau o politică de adresare a inegalităților poate avea drept consecință o intervenție a statului în economie cu măsuri redistributive. Fiecare dintre aceste măsuri poate fi apreciată diferit de cetățeni, fiecare putând să sancționeze puterea politică prin vot.
[4] Această opinie aparent neutră este de fapt o construcție relativ recentă, de sorginte neoliberală, ranforsată de conservatori și folosită cu precădere în zone precum America de Sud sau Europa de Est după 1989. Nu doar că teza, denumită generic trickle-down economics, este dificil de susținut, dar este neconformă principiilor de transformare și dezvoltare a statelor dezvoltate, rezumându-se în cele din urmă doar la o teorie propusă unor state mai puțin dezvoltate pentru a adopta o anumită agendă ideologică.
[5] Naomi Klein documentează simetria dintre implementarea neoliberalismului din America de Sud și Europa de Est ca un experiment eșuat de privatizare radicală a orice reprezintă un bun comun, totul sub justificarea pieței libere (Klein, 2009).


Ionuț Tudor


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Statul de drept și statul social – contururile unei sinergii”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.