Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Jurisprudența CEDO incidentă în speța fetiței din Baia de Aramă (articolele 8 și 3 din Convenție): prima parte
26.06.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL


Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Sunt mama unei fetițe de 9 ani și m-am revoltat fără să vreau! După ce m-am revoltat, am zis să văd ce zice jurisprudența CEDO despre o atare situație, pornind de la cartea lui O’Boyle, ediția 2018 (a se vedea aici, aici sau aici), și cunoscând faptul că în România, CEDO și jurisprudența CEDO aferentă se aplică nu numai cu prioritate, dar e și opozabilă tuturor autorităților statului (articolul 20 din Constituția României și jurisprudența CEDO precum Pruteanu împotriva României, paragr. 55 – dacă nu știați, înseamnă că nu ați citit teza mea de doctorat ce este disponibilă la distanță de un click, aici).

În cele ce urmează, voi reda jurisprudența incidentă din perspectiva articolului 8 din Convenție, pentru ca apoi să arăt, în partea a II-a, și jurisprudența CEDO prin raportare la articolul 3 din Convenție, deoarece am impresia că a existat nu numai o încălcare a articolului 8 din Convenție, ci și o supunere la tratamente degradante. Revolta va ține loc de concluzii.

1. Jurisprudența CEDO cu privire la articolul 8 din Convenție

Mai întâi, voi arăta cine poate invoca articolul 8 din Convenție în situația fetiței din Baia de Aramă (1.1), pentru ca apoi să arăt obligațiile principale impuse de jurisprudența CEDO în acest domeniu deosebit de sensibil (1.2.). La final de primă parte, voi sublinia riscul de a înțelege eronat jurisprudența incidentă dacă am citi, sau ne-am limita în a invoca, doar un paragraf din două hotărâri CEDO pronunțate în cauze introduse chiar împotriva României (1.3.) Traducerile îmi aparțin, cu excepția celor două cauze de la final împotriva României, acelea fiind traduse de IER și CSM și disponibile pe HUDOC.

1.1. Cine se bucură de protecția articolului 8 din Convenție?

Au capacitatea, sau mai bine zis posibilitatea, să invoce și să beneficieze de protecția articolului 8 din Convenție și a jurisprudenței aferente, atât asistenții maternali (foster parents) pentru fetița din Baia de Aramă, cât și cei care au adoptat-o pe fetiță, dar și fetița în nume propriu.

1.1.1. Asistenții maternali (foster parents)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut în hotărârea de principiu Moretti și Benedetii împotriva Italiei, faptul că cei doi reclamanți care o luaseră în îngrijre pe A., în calitatea lor de asistenți maternali, formaseră cu A. o viață de familie în sensul articolului 8 din Convenție, și aceasta deși acești asistenți maternali fuseseră decăzuți din dreptul de a mai avea grijă de A. Curtea a punctat faptul că A. locuise cu aceștia pentru o perioadă de 9 luni, că aceasta formase legături cu încă un copil care se afla în îngrijirea acestora și că merseseră inclusiv în exercursii împreună (paragrafele 44-52).

Într-o altă speță, Antkowiak împotriva Poloniei, s-a constat existența unei vieți de familie doar menționându-se faptul că respectivul copil locuise cu ai săi asistenți maternali pentru o perioadă de șase ani, de la naștere:

62. Curtea observă că, deși nu există legături biologice între reclamanți și copil, B. este de la naștere în grija lor constantă, de mai bine de șase ani până în prezent. Având în vedere legăturile strânse dintre aceștia și faptul că reclamanții și-au asumat rolul de părinți față de copil, Curtea consideră că o astfel de relație se încadrează în noțiunea de viață familială în sensul articolului 8 § 1 (a se vedea Moretti și Benedetti c. Italia, nr. 16318/07, §§48-52, 27 aprilie 2010).

Pe rolul Curții mai sunt pendinte și alte cauze ce privesc incidența articolului 8 în cazul unor asistenți maternali care ulterior și-au văzut pierdut dreptul de a păstra contactul și legătură cu acel copil pe care l-au avut în îngrijire: e.g. Jirova și alții împotriva Croației sau Marchi împotriva Italiei.

1.1.2. Părinții adoptivi

În cauza Pini și alții împotriva României, din 2004, Curtea Europeană a realizat o analiză extensivă cu privire la posibilitatea ca părinții adoptivi să se plângă de încălcarea articolului 8 din Convenție din cauza faptului că decizia definitivă prin care s-a stabilit faptul că sunt părinții adoptivi ai celor doi copilași, unul în vârstă de 9 ani, și altul în vârstă de 9 ani și jumătate, nu a fost în întregime executată.

Curtea a statut următoarele (traducerea IER și CSM):

144. Or, nu există elemente în speţă care să pună la îndoială conformitatea adopţiei cu legislaţia naţională sau cu convenţiile internaţionale în materie: autorităţile naţionale au stabilit ca minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate şi au apreciat că adopţia lor internaţională răspundea interesului superior al acestora, după ce s-au asigurat de existenţa consimţământului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercită drepturi părinteşti asupra copiilor, în temeiul art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (alin. 100-104 anterioare).

145. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Curtea arată totuşi că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru că adopţia să fie valabilă, aceasta limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seama (alin. 100 nr. 1 art. 4 lit. d) anterior).

146. Curtea constată, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român.

147. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba română (a se vedea alin. 92 anterior).

148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relaţie, având la baza o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de articolul 8 din Convenţie.

Ceea ce merită subliniat este că, deși în Pini și alții Curtea nu vede nicio problemă cu faptul că nu a fost obținut și consimțământul copilului cu privire la adopție, arătând că statele membre se bucură de o largă marjă de apreciere și că, în România, legislația recunoștea ca fiind valid doar consimțământul exprimat după vârsta de 10 ani – între timp, adică începând cu 2005, la nivel internațional și global a fost adoptat Comentariul general nr. 7 al Comitetului pentru Drepturile Copilului care privește articolul 12 din Convenția pentru Drepturile Copilului, articol 12 ce impune statelor obligația de a lua în considerare și de a asigura dreptul copilului de a-și exprima voința. În acel Comentariu general nr. 7 se arată faptul că acest drept trebuie cu atât mai mult să fie garantat în cazul copiilor mai mari de 8 ani (UN Committee on the Rights of the Child (CRC), General comment No. 7 (2005): Implementing Child Rights in Early Childhood, 20 September 2006, CRC/C/GC/7/Rev.1, available at: https://www.refworld.org/docid/460bc5a62.html [accessed 25 June 2019]).

Ca atare, rămâne de verificat dacă această parte din hotărârea Pini și alții împotriva României ar mai rămâne un argument valid în anul 2019 având în vedere și obligația Curții Europene a Drepturilor Omului de a interpreta articolul 8 din Convenție în lumina inclusiv a articolului 12 din Convenția pentru Drepturile Copilului precum el este dezvoltat ulterior prin aceste Comentarii generale.

Revenind la ideea discutată în această secțiune, concluzionez intermediar că și părinții adoptivi se bucură de protecția – într-o anumită măsură – a articolului 8 CEDO, deși, și pe de altă parte, articolul 8 CEDO nu recunoaște vreun drept de a adopta sau de a fi adoptat.

1.1.3. Fetița din Baia de Aramă

Evident că articolul 8 din Convenție este incident și pentru a proteja drepturile în nume propriu ale fetiței din Baia de Aramă. Problema însă, din perspectiva introducerii unei cereri pe rolul CEDO (și deci nu și din perspectiva obligației autorităților naționale de a respecta și invoc ex officio jurisprudența CEDO incidentă), este dată de faptul că fetița este minoră și deci nu se poate reprezenta singură.

Ar putea să o reprezinte asistenții maternali deși au fost decăzuți din dreptul lor asupra fetiței?

Jurisprudența CEDO pare clară în sensul că o atare posibilitate nu este permisă, deși, și pe de altă parte, CEDO admite o mare flexibilitate în acest domeniu sensibil. În acest sens, în V. și D. și alții împotriva Rusiei, Curtea a afirmat următoarele:

„74. Curtea reiterează faptul că poziția copiilor în conformitate cu articolul 34 din Convenție necesită o analiză atentă, deoarece copiii trebuie să se bazeze, în general, pe alte persoane pentru a-și prezenta pretențiile și a-și reprezenta interesele, și nu pot avea vârsta sau capacitatea de a autoriza ca vreun demers să fie făcut în numele lor (vezi AK și L. v. Croația, citată mai sus, §47 și PC și S. v. Regatul Unit (dec.), nr. 56547/00, 11 noiembrie 2001). Este necesar să se evite o abordare restrictivă și pur tehnică în acest domeniu; în special, trebuie să se ia în considerare legăturile dintre copilul în cauză și „reprezentanții” acestuia, obiectul și scopul cererii, precum și posibilitatea unui conflict de interese (a se vedea SP, DP și AT v. Regatul Unit (dec.), citată anterior; Giusto și alții (dec.), citată mai sus, și Moretti și Benedetti, citată mai sus, § 32).”

Ar fi deci de dovedit faptul că părinții adoptivi nu aveau cum să o reprezinte, deoarece ar fi fost un conflict de interese, și că, de asemenea, nici celelalte autorități alte statului, din moment ce fetița s-ar plânge chiar de fapta acestora. Dacă s-ar dovedi acest lucru, atunci este foarte posibil ca CEDO să accepte posibilitatea ca cererea să fie introdusă de asistenții maternali care oricum pot introduce pentru ei o cerere cu privire la încălcarea articolului 8 CEDO (vezi 1.1.1. mai sus).

1.2. Ce obligații impune articolul 8 CEDO în situații analoage cu cele ale fetiței din Baia de Aramă?

1.2.1. Obligația de a nu folosi constrângerea fizică sau psihică

Sunt zeci de cauze (dacă nu chiar sute – nu știu sigur pentru că eu am avut timp să citesc doar câteva zeci, din păcate) care au ajuns pe rolul CEDO și care privesc necesitatea de a executa hotărâri ce țin, în principiu, fie de dreptul unui părinte de a avea acces la copilul ce se afla la cel de-al doilea părinte, fie de dreptul unui părinte biologic de a avea acces la copilul ce se afla în grija unor asistenți maternali, fie de dreptul unui părinte adoptiv de a obține punerea în executare a unor hotărâri definitive favorabile în ceea ce privește un copil ce se află sub tutela statului.

Ce au toate aceste cauze în comun este faptul că CEDO a reiterat interesul superior al copilului ca fiind elementul primordial în orice analiză cu privire la situațiile în care există hotărâri definitive ce nu sunt totuși executate (sau nu complet executate). De asemenea, și tocmai datorită necesității de a garanta efectiv că acest interes superior al copilului este avut în vedere la nivel național, CEDO a tot subliniat faptul că nu sunt recomandate măsurile coercitive îndreptate asupra copilului în acest domeniu sensibil, eu selectând nouă astfel de spețe:

Primo, în Barbosa împotriva Portugaliei, Curtea de la Strasbourg arată:

“În ceea ce privește cererea de măsuri provizorii pentru a permite restabilirea legăturilor familiale între B. și tatăl său, Curtea amintește că, dacă măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, utilizarea sancțiunile nu trebuie exclusă în cazurile de comportament vădit ilicit al părintelui cu care locuiește copilul (a se vedea, în special, Maire împotriva Portugaliei, 48206/99, §76, CEDO 2003 VII). În cazul de față, totuși, instanțele portugheze au obligat mama copilului să plătească o amendă și să plătească reclamantului daune. Dacă aceste măsuri nu par să fi fost suficiente pentru a obține colaborarea mamei, aceasta nu poate justifica aplicarea de măsuri coercitive pentru a-l obliga pe B. să-l vadă pe tatăl ei. Cooperarea părinților rămânea singura soluție pașnică și adecvată, ținând cont de starea psihologică a copilului. Prin urmare, reclamantul nu poate pretinde că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 8 din Convenție. Curtea consideră, dimpotrivă, că autoritățile au luat toate măsurile practice care ar putea fi așteptate în mod rezonabil din partea acestora în circumstanțele cauzei, acordând o atenție deosebită interesului superior al copilului.
Rezultă că plângerea în temeiul articolului 8 al Convenției trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.”

Secundo, în Reigado Raimoso împotriva Portugaliei, CEDO subliniază că nu prea ar fi cazul de impunerea de sancțiuni penale, pe lângă faptul că nu e permis să obligi un copil, și aceasta chiar dacă procedura de executare a unei hotărâri a durat mai mult de cinci ani, arătând următoarele:

52. Procedura de executare a durat, astfel, cinci ani și o lună, aproape toată această perioadă lungă constând în fapta instanței de a încerca să localizeze și să notifice lui M. O. diferite memorii.

53. Curtea reamintește, în acest sens, că nu este pentru ea să substituie aprecierea autorităților naționale competene cu propria sa apreciere,  cu privire la măsurile care au fost luate de aceste autorități care sunt, de fapt, în principiu, mai bine plasate pentru a face o atare analiză mai ales pentru că acestea sunt în contact direct cu contextul cauzei și părțile implicate. În plus, după cum recunoaște în mod constant jurisprudența Curții, cea mai mare atenție este necesară atunci când se recurge la constrângere în acest domeniu delicat. Cu toate acestea, este clar că autoritățile nu au respectat ceea ce ar putea fi de așteptat, în mod rezonabil: este în zadar să caute orice sugestie sau propunere a Ministerului public sau a instanței pentru a încerca să se reunească interesele sau pentru a se implica în mod activ lucrătorii sociali în rezolvarea problemei. Prin urmare, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a lua măsuri practice pentru a încuraja o mai bună cooperare, ținând seama de interesul superior al copilului (a se vedea Zawadka, citată mai sus, § 67).

(…)

56. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului privind imposibilitatea introducerii unei plângeri penale în cazul de față, Curtea reiterează de la început că statele dispun de o largă marjă de apreciere cu privire la alegerile lor legislative, în special atunci când este vorba despre politicile lor penale. Curtea nu își poate impune opiniile asupra celor ale statelor, mai ales că recursul la legea penală nu este neapărat singura soluție în această situație. Cu toate acestea, trebuie reamintit că fiecare stat contractant trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin în temeiul articolului 8 din convenție (Maire împotriva Portugaliei, cererea nr. 48206/99, §76, CEDO 2003-VII). În special, statul trebuie să dețină o serie de sancțiuni adecvate și eficiente, capabile să asigure drepturile legitime ale celor interesați, precum și respectarea hotărârilor judecătorești.

Tertio, în Mezi împotriva Cehiei, Curtea de la Strasbourg, deși acceptă faptul că mama și-ar fi putut influența copilul pentru ca acesta din urmă să nu dorească să-și vadă tatăl, insistă și subliniază că măsurile coercitive îndreptate împotriva copilului nu sunt recomandate în acest domeniu sensibil:

“109. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a admis că neîndeplinirea dreptului la vizită al reclamantului a fost atribuită în principal refuzului manifest al mamei și celui al copilului, programat de acesta. Cu toate acestea, ea subliniază faptul că autoritățile competente ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a sancționa această lipsă de cooperare din partea mamei. În timp ce măsuri coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în această zonă sensibilă, utilizarea sancțiunilor nu ar trebui să fie exclusă în cazul unui comportament vădit ilegal al părintelui cu care locuiește copilul (Maire împotriva Portugaliei, citată mai sus, §76). Cu toate acestea, în speță, instanțele naționale nu au fost suficient de rapide și sistematice în ceea ce privește utilizarea diferitelor mijloace de executare prevăzute de dreptul intern. În plus, având în vedere constatările instanței districtuale că mama nu și-a îndeplinit obligațiile educaționale (a se vedea punctele 68 și 83 de mai sus), se pune întrebarea dacă instanțele au fost suficient de inspirate în luarea deciziei lor de interesul copilului stabilit în mod corespunzător.

110. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să poată concluziona că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție ca urmare a neexecutării dreptului de acces al reclamantului.”

În al patrulea rând, în Nicolo Santili împotriva Italiei, Curtea de la Strasbourg pune accentul pe argumentul Guvernului cu privire la necesitatea ca minorul să nu fie traumatizat prin vreo metodă de punere în executare a unei hotărâri:

71. Trebuie amintit faptul că într-un caz de acest fel, caracterul adecvat al unei măsuri este evaluat prin rapiditatea punerii sale în aplicare (Lombardo, citată mai sus, § 89 și Piazzi v. Italia, nr 36168/09, § 78, 2 noiembrie 2010). În acest caz, Curtea notează că, potrivit reclamantului, inerția autorităților competente a avut consecințe ireparabile asupra relației cu fiul său. Pe de altă parte, Guvernul observă că instanțele naționale s-au pronunțat mereu cu privire la solicitarea reclamantului și au luat măsurile necesare pentru a promova contactul dintre reclamant și Y., fără a traumatiza însă copilul și respectând dorințele acestuia.

72. Curtea reiterează că nu îi revine sarcina de a înlocui evaluarea sa cu cea a autorităților naționale competente cu privire la măsurile care ar fi trebuit să fie luate, întrucât aceste autorități sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a efectua o astfel de evaluare, acestea fiind în contact direct cu contextul cauzei și cu părțile implicate (Reigado Ramos, citată mai sus, § 53). Cu toate acestea, în acest caz, nu poate ignora faptul că, în mai multe rânduri, instanța a constatat că neîndeplinirea dreptului de acces al reclamantului se datorează comportamentului mamei și că susținerea prin ajutor psihologic conferit copilului nu a reușit tot din cauza atitudinii acesteia. Mai mult, ea observă că instanța a fost conștientă de situația psihologică a copilului care a refuzat orice contact cu tatăl său, și că nu a fost luată nicio măsură practică în acest sens. De asemenea, aceasta constată că decizia reclamantului de a suspenda ședințele de vizită a fost motivată de necesitatea de a proteja interesul copilului care se confruntă cu o situație stresantă în timpul reuniunilor și ca reacție la faptul că autoritățile competente nu a avut grijă de situația psihologică a copilului pentru a restabili relațiile părinte-copil.

În ceea ce privește măsurile de restabilire a relației familiale dintre reclamant și fiul său, Curtea reiterează că, deși măsurile coercitive împotriva copiilor nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, utilizarea sancțiunilor nu trebuie exclusă față de comportamentul vădit ilegal al părintelui cu care locuiește copilul (a se vedea, în special, Maire împotriva Portugaliei, citată mai sus, § 76). În cazul de față, instanțele naționale par să fi evitat luarea de astfel de măsuri față de mama copilului. 

În al cincelea rând
, în hotărârea Maumousseau și Washington împotriva Franței, Franța a scăpat de o eventuală condamnare tocmai pentru că deși procurorul a intervenit cu poliția pentru a executa o hotărâre de predare și de trimitere a copilului în America, totuși aceștia s-au retras, fără a lua copilul:

85. Deși intervenția poliției nu este cea mai potrivită modalitate de a face față unor astfel de situații și poate avea efecte traumatice, Curtea notează că a avut loc sub autoritatea și în prezența procurorului din Draguignan, un profesionist cu un nivel mare de răspundere și față de care se supuneau la ordin cei patru ofițeri de poliție. În plus, în fața rezistenței persoanelor care au luat partea reclamanților în litigiu, autoritățile nu au persistat în încercarea lor de a-l sustrage pe copil. Prin urmare, Curtea consideră că utilizarea măsurilor coercitive nu poate, în sine, să încalce articolul 8 din Convenție.
86. În consecință, nu a fost încălcat articolul 8 al Convenției.

În al șaselea rând, în Tsikakis împotriva Germaniei, Curtea Europeană subliniază ceea ce arătase instanța de apel din Germania, și anume că un drept de vizită realizat în mod forțat, atunci când copilul își exprimase voința de a nu-și vedea tatăl, ar fi fost extrem de prejudiciabil pentru copil:

„81. Curtea notează că, deși Curtea de Apel a fost conștientă de comportamentul obstructiv al mamei, pe care ea l-a calificat drept abuz de autoritate parentală, ea nu a luat măsuri în acest sens. pentru a preveni consecințele acestui comportament asupra copilului și a reclamantului. Reamintind că autoritățile naționale nu pot garanta cu siguranță rezultatul posibilelor lor abordări, amintește că sunt totuși obligați să utilizeze toate mijloacele adecvate care pot conduce la rezultatul dorit (Kříž, citată mai sus, §§ 89 și 91). În speță, Curtea subliniază că, în opinia Curții de Apel, un drept de vizită forțat și executat împotriva voinței mamei ar fi fost extrem de dăunător copilului care a declarat că nu mai dorește să se întâlnească cu tatăl său. În opinia Curții, însă, Curtea de Apel nu a explicat de ce nu a fost necesară impunerea unei măsuri coercitive împotriva mamei, cum ar fi o pedeapsă, pe care nu a exclus-o totuși pentru viitor, sau a altor măsuri care ar fi putut debloca situația. Nici nu a demonstrat de ce existau motive să se creadă că mama s-ar regândi, în cei doi ani în care reclamantului i s-a refuzat dreptul la vizită, cu privire la refuzul ei.”

În al șaptelea rând, în K. și T. împotriva Finlandei, Marea Cameră a Curții de la Strasbourg a arătat că atunci când avem o perioadă mare de timp în care copilul s-a aflat în îngrijirea unor asistenți maternali, interesul superior al acestuia s-ar putea chiar opune scoaterii copilului din respectivul mediu care reprezintă familia de facto a copilului, pentru a fi redat unuia dintre părinți:

155. Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale competente variază în funcție de natura problemelor și de gravitatea intereselor în cauză, precum, pe de o parte, importanța protejării unui copil într-o situație care este considerată o amenințare gravă a sănătății sau dezvoltării sale și, pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia cât mai curând posibil. Când a trecut o perioadă considerabilă de timp după ce copilul a fost inițial luat în îngrijire publică, interesul unui copil de a nu-și schimba din nou situația familială de facto poate suprascrie interesele părinților de a-și reuni familia. Astfel, Curtea recunoaște că autoritățile dispun de o largă marjă de apreciere în evaluarea necesității de a lua un copil în îngrijire. Cu toate acestea, este necesară o examinare mai strictă cu privire la orice alte limitări, cum ar fi restricțiile introduse de autorități cu privire la drepturile părintești de acces și orice garanții juridice menite să asigure o protecție eficientă a dreptului părinților și copiilor de a avea respectate drepturile lor la viață de familie. Astfel de limitări suplimentare presupun pericolul ca relațiile de familie dintre părinți și un copil să fie reduse în mod efectiv (a se vedea Johansen, citat mai sus, ibid.).
În acest context, Curtea va examina dacă măsurile care constituie interferențe la  exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la viața de familie, ar putea fi considerate „necesare”.

În al optulea rând, în Mohamed Hasan împotriva Norvegiei, unde avem o cauză în care niște fetițe au fost răpite, la cererea tatălului lor, de niște oameni mascați, se subliniază următoarele aspecte reținute ca situație de fapt:

„91. Fetele au fost rapite de bărbați mascați în timpul unei sesiuni de contact cu reclamanta. Bărbații au rănit-o pe reclamantă, care a avut nevoie de spitalizare. Răpirea a fost planificată de C, iar fetele au fost găsite împreună cu el într-un apartament din H. Planul era să le ducă pe fete în Irak. Răpirea pe care tatăl lor a pus-o la cale trebuie să fi fost o experiență foarte înfricoșătoare pentru acestea, cu al cărei efect continuă să se lupte și în prezent.

92. Răpirea a avut ca rezultat ruperea relațiilor cu asistenții maternali atunci când fetele au fost plasate în familia de urgență oferită de alți asistenți maternali. Aceasta a fost neapărat urmată de o altă ruptură atunci când au fost plasați în centru. Ca urmare a celor întâmplate, ambele fete au suferit de anxietate de separare, dar acum au devenit puternic atașate de asistenții maternali din prezent. Ele se agață de ei și se tem să nu-și piardă asistenții maternali (foster parents).

(…)

105. Ambii părinți au făcut apel împotriva hotărârii din primă instanță. Apelul reclamantei nu a fost îndreptat împotriva deciziei de a nu întrerupe îngrijirea oferită de asistenții maternali. În motivarea cererii, ea a declarat că a acceptat că a trecut mult timp de când cei doi copii ai săi au fost plasați în casa asistenților maternali și că, având în vedere atașamentul lor la acea dată, ea nu mai menține solicitarea de a se întoarce la ea. Reclamanta a atacat decizia de a i se retrage autoritatea parentală și de a autoriza adopția copiilor și a solicitat ca Înalta Curte să îi acorde drepturi de vizită.

106. Prin decizia din 8 decembrie 2014, Înalta Curte a refuzat în unanimitate să-i dea voie să atace hotărârea primei instanțe.

(…)

149. În cazul în care sunt implicați copii, trebuie să se țină seama de interesul superior al acestora. Curtea reiterează faptul că există un larg consens, inclusiv în dreptul internațional, în sprijinul ideii că, în toate deciziile referitoare la copii, interesul superior al acestora este de o importanță capitală (vezi, printre alte autorități, Neulinger și Shuruk împotriva Elveției [GC] , nr. 41615/07, § 135, CEDO 2010). Într-adevăr, Curtea a subliniat că în cazurile care implică îngrijirea copiilor și restricțiile de contact, interesul copilului trebuie să vină înaintea tuturor celorlalte considerații (vezi Jovanovic v. Suedia, nr. 10592/12, § 77, 22 octombrie 2015 și Gnahoré, citată mai sus, § 59).

150. Interesul superior al copilului dictează, pe de o parte, că legăturile copilului cu familia acestuia trebuie menținute, cu excepția cazurilor în care familia s-a dovedit a fi deosebit de necorespunzătoare. Pe de altă parte, este evident, de asemenea, în interesul copilului să se asigure dezvoltarea sa într-un mediu sănătos, iar un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul articolului 8 din Convenție, de a lua astfel de măsuri care ar afecta sănătatea și dezvoltarea copilului (a se vedea, printre multe alte autorități, Neulinger și Shuruk, citată mai sus, § 136). Când a trecut o „perioadă considerabilă de timp” de când copilul a fost plasat pentru prima dată în îngrijire, interesul copilului de a nu suferi alte schimbări de facto în situația sa familială poate să prevaleze asupra interesului părinților de a vedea familia reunită (T. v. Finlanda, § 155, reiterată la punctul 145 de mai sus, și, de exemplu, Kutzner, citată mai sus, § 67).”

Și nu în ultimul rând, în Nistor împotriva României, Curtea Europeană a statuat următoarele (traducere IER și CSM):

„40. La 1 august 2004, cei trei reclamanţi însoţiţi de poliţie au mers la domiciliul copilului. Din declaraţia martorului B.A. făcută în faţa unui notar public reiese că a avut loc o ceartă cu această ocazie, în urma căreia bunica paternă a fost lovită, iar hainele i‑au fost rupte. Copilul a fost luat cu forţa de reclamanţi. Conform martorului, poliţia nu a intervenit. În urma acestor evenimente, o amendă contravenţională a fost aplicată ultimului reclamant pentru deranjarea liniştii publice.

(…)

43. La 13 august 2004, executorul judecătoresc, însoţit de reclamanţi şi de poliţie, a încercat să pună în executare hotărârea. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie menţiona declaraţia bunicilor paterni conform căreia copilul ar fi plâns şi ar fi ameninţat că se va arunca pe fereastră dacă va fi luat cu forţa de reclamanţi. De asemenea, acesta menţiona că reclamanţii căutaseră copilul la domiciliul unui vecin, unde se afla acesta, şi că reclamanţii aveau obligaţia de a-l aduce bunicilor paterni în aceeaşi zi la ora 18:00.

(…)

104. Luând act de modul în care reclamanţii au reuşit să obţină punerea în aplicare a dreptului lor de vizită, şi anume obligând copilul să respecte hotărârea judecătorească (supra, pct. 40 şi 43), Curtea doreşte să sublinieze că măsurile coercitive în privinţa copiilor nu sunt recomandate în acest domeniu delicat (Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 106).”

1.2.2. Obligația de a acționa rapid în favoarea drepturilor unui părinte versus interesul superior al copilului 

Sunt multe hotărâri CEDO în care Curtea de la Strasbourg subliniază necesitatea de a acționa rapid în favoarea unui părinte care nu-și vede executat dreptul de a menține contactul și legătura cu al său copil.Cu toate acestea, această obligație nu este una absolută, fiind limitată de interesul superior al copilului, și implicit de nevoia de a nu folosi constrângerea fizică sau psihică asupra copilului minor.

Primo, în hotărârea Zdravkovic împotriva Serbiei, CEDO arată următoarele – considerând că astfel Serbia nu a încălcat articolul 8 din Convenție:

62. În ceea ce privește obligația statului de a pune în aplicare măsuri pozitive, Curtea a statuat că articolul 8 include pentru părinți dreptul de a se întâlnii cu copiii lor și obligația autorităților naționale de a facilita astfel de reuniuni (a se vedea, printre altele, Ignaccolo-Zenide contra României, nr.31679 / 96, § 94, CEDO 2000-I, Nuutinen v. Finlanda, nr. 3288/96, § 127, CEDO 2000-VIII și Iglesias Gil și AUI c. Spania, nr. 56673/00, §49, CEDO 2003-V).

63. Ceea ce este decisiv este dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea, după cum se poate cere în mod rezonabil, în circumstanțele specifice fiecărui caz (a se vedea, mutatis mutandis, Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, § 58, Seria A, nr. 299 A, Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 96, Nuutinen, citată mai sus, § 128, și Sylvester v. Austria, nr. 36812/97 și 40104/98, § 59, 24 aprilie 2003).

64. În acest context, caracterul adecvat al unei măsuri trebuie să fie apreciat de rapiditatea punerii în aplicare a acesteia, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele cu care nu locuiește (a se vedea Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, §102).

65. În fine, Curtea a statuat că, deși nu sunt de dorit măsuri coercitive împotriva copiilor în acest domeniu sensibil, utilizarea sancțiunilor nu poate fi exclusă împotriva comportamentului ilegal al părintelui cu care trăiește copilul (a se vedea Ignaccolo-Zenide , citată mai sus, § 106).

66. Nu este contestat că legătura dintre reclamant și copilul se încadra în „viața de familie” în sensul articolului 8 din convenție.

67. Curtea notează că ordinul intermediar de acces a rămas neexecutat din 22 septembrie 2008, când a fost ordonată executarea acestuia, până la 13 iulie 2010, când acesta a încetat. Ordonanța de custodie provizorie a rămas neexecutată de la 4 decembrie 2008 până la 13 iulie 2010, când a încetat. În al doilea rând, Curtea notează abordarea constructivă adoptată de instanțele naționale în luarea deciziei de a desfășura simultan cele două proceduri pentru a facilita restabilirea contactului dintre reclamant și copil și care urma să aibă ca rezultat reunirea lor. Acest lucru a oferit, de asemenea, autorităților naționale posibilități suplimentare, cum ar fi consilierea școlară a copilului, supravegherea corectivă a drepturilor părintești, întâlnirile supravegheate între reclamant și copil și terapia părintească, toate acestea fiind implementate în mod diligent și în timp util. În al treilea rând, instanțele naționale au apelat la amendarea în mai multe rânduri a celuilat, în încercarea de a-și asigura cooperarea. În al patrulea rând, în timp ce instanțele naționale nu au reușit să pună în aplicare toate aspectele ordinului de acces din cauza lipsei de cooperare a celuilalt și a refuzului copilului de a rămâne singur cu reclamantul, acestea au restabilit treptat contactul dintre aceștia. În cele din urmă, dar cel mai important, cel puțin două ori – la 22 decembrie 2008 și 1 aprilie 2009 – autoritățile au încercat un transfer fizic de custodie sub amenințarea utilizării forței, dar reclamantul nu a putut să-și asume fizic custodia copilului deoarece acesta a refuzat să părăsească pe celălalt și, într-o altă ocazie, a fugit.
68. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că statul a luat măsurile necesare pentru executarea ordinului de custodie provizorie în cauză. În consecință, nu a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției.

Secundo, și tot posibil foarte relevantă, în speța Elsholz împotriva Germaniei, Marea Cameră arată cum Germania a fost condamnată nu pentru că instanțele naționale ținuseră cont de dorința unui copil de cinci și respectiv șase ani, ci pentru că – din punct de vedere procedural – nu ordonaseră și o expertiză psihologică independentă în instanță, și nici nu ținuseră o ședință orală:

“50. Curtea reamintește, de asemenea, că trebuie stabilit un echilibru corect între interesele copilului și cele ale părintelui (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei nr.2 din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pp. 35-36, § 90) și că, în acest sens, trebuie acordată o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura și seriozitatea acestuia, poate avea prioritate față de cel al părintelui. În special, părintele nu poate avea dreptul, în temeiul articolului 8 din convenție, de a lua măsuri care ar putea dăuna sănătății și dezvoltării copilului (a se vedea Hotărârea Johansen citată mai sus, p. 1008-09, § 78).

51. În speță, Curtea notează că instanțele naționale competente, în cazul în care refuză cererea reclamantului de a efectua un aranjament de vizită, s-au întemeiat pe declarațiile făcute de copil, chestionate de tribunalul districtual la vârsta de aproximativ cinci și șase ani, a ținut cont de relațiile tensionate dintre părinți, considerând că nu contează cine a fost responsabil pentru tensiune și a constatat că orice contact ulterior ar afecta negativ copilul.

52. Curtea nu se îndoiește că aceste motive au fost relevante. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă, ținând seama de circumstanțele specifice ale cauzei și în special de importanța deciziilor care trebuie luate, reclamantul a fost implicat în procesul de luare a deciziilor, considerat în ansamblu, într-o măsură suficientă pentru a i se asigura protecția necesară a intereselor sale (a se vedea W v UK, hotărârea din 8 iulie 1987, Seria A nr 121, pp. 28-29, § 64). Aceasta reamintește că, în speță, Tribunalul districtual a considerat că nu este necesar să obțină un opinia unui expert pentru motivul că faptele au fost stabilite în mod clar și complet în sensul articolului 1711 din Codul civil (a se vedea punctul 16 de mai sus). În acest sens, Tribunalul districtual s-a referit la relațiile tensionate dintre părinți și, în special, la obiecțiile mamei față de reclamant pe care le-a transmis și copilului. Curtea consideră că motivele prezentate de Tribunalul Districtual nu sunt suficiente pentru a explica de ce, în circumstanțele particulare ale cazului, opinia unui expert nu a fost considerată necesar, așa cum recomandă Oficiul pentru tineret Erkrath. În plus, luând în considerare importanța subiectului, și anume relațiile dintre tată și copilul său, Curtea Regională nu ar fi trebuit să fie mulțumită, în aceste împrejurări, să se bazeze doar pe dosar și pe cererile de scrise fără a avea la dispoziție probe ale unui expert psiholog pentru a evalua declarațiile copilului. În acest context, Curtea notează că reclamantul, în calea de atac, a contestat constatările Tribunalului Districtual și a solicitat pregătirea unei expertize pentru a explora adevăratele dorințe ale copilului său și pentru a rezolva, în consecință, problema accesului, și că instanța avea compentența deplină de a examina toate problemele legate de cererea de acces.
53. Combinația dintre refuzul de a dispune un raport psihologic independent și absența unei audieri în fața Curții Regionale arată, în opinia Curții, o implicare insuficientă a reclamantului în procesul decizional. Curtea concluzionează astfel că autoritățile naționale și-au depășit marja de apreciere, încălcând astfel drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 al Convenției.”

Tertio, Curtea Europeană subliniază în Hoffmann împotriva Germaniei (dec.), nu numai că CEDO impune limite la adoptarea de măsuri rapide pentru punerea în executarea a unor hotărâri în favoarea unui părinte, dar și că interesul superior al copilului ar putea cere ca respectivul copil să rămână (sau să fie întors rapid) în mediul în care creștea și se dezvolta – și aceasta mai ales când copilul își manifestase în mod clar dorința de a rămâne cu asistenții maternali:

“Curtea de apel a adăugat că, pentru a echilibra diferitele interese implicate, ar trebui acordată prioritate părintelui cu autoritate părintească care dorea să-și ia înapoi copilul. În consecință, întreținerea copilului în familia asistenților maternali în temeiul articolului 1632 § 4 din Codul civil a fost posibilă numai dacă întoarcerea la mamă ar avea consecințe grave asupra copilului la nivelul fizic și psihic. Ea a declarat că a fost convinsă că așa era cazul în speță, după examinarea dosarului și a raportului de expertiză și după audierea tuturor părților.

Curtea de Apel a remarcat în special că, deși era adevărat că reclamanta a menținut mereu legătura cu fiica ei, întoarcerea sa la mama ei ar constitui potrivit expertului în psihologie mandatat de instanța de judecată, o „catastrofa existențială” (« existentielle Katastrophe »)/ S. a arătat în mod clar că dorea să rămână cu familia sa de asistenți maternali. O întoarcere forțată ar duce la pierderea încrederii în persoanele apropiate și la capacitatea generală de a se relaționa cu alții.

De asemenea, Curtea de Apel a fixat vizitele reclamantului la fiica sa, la ora două, o dată la două săptămâni.

(…)

În opinia Curții, Curtea de Apel din Koblenz a evaluat cu atenție interesele în lumina intereselor superioare ale copilului înainte de a concluziona că chiar și o întoarcere treptată la mamă nu ar fi posibil în momentul de față și că o separare completă de familia gazdă ar presupune, chiar după expert, o „catastrofă existențială” pentru el.

În acest sens, Curtea reamintește că trebuie să se realizeze un echilibru între interesele copilului și cele ale părinților și că, în acest scop, trebuie acordată o importanță deosebită interesului superior al copilului care, prin natura și gravitatea sa, poate depăși pe cel al părintelui. În special, articolul 8 din Convenție „nu poate autoriza părintele să ia măsuri care prejudiciază sănătatea și dezvoltarea copilului” (vezi în special Johansen, citată mai sus, la p. 1008, § 78, Tiemann împotriva Franței și Germaniei (dec.), Nr. 47457/99 și 47458/99, CEDO 2000-IV și Haase c. Germania, nr. 11057/02, §93, CEDO 2004-III).”

1.2.3. Posibila înțelegere deficitară a jurisprudenței CEDO în două cauze împotriva României, dacă ea ar fi citită trunchiat

Înainte de a trece la partea a doua a articolului, ce se va publica ulterior, și care vizează încălcarea articolului 3 din Convenție, doresc să atrag atenția cu privire la faptul că dacă anumite paragrafe din hotărârile CEDO s-ar citi trunchiat, adică dacă am citi doar un singur paragraf, s-ar risca să se înțeleagă că instanța de la Strasbourg ar fi afirmat, în mod implicit, că în anumite situații pot fi luate măsuri sancționatorii sau coercitive direct asupra copilului.

Astfel, în Răileanu împotriva României, avem următoarele pasaje:

Principii generale
41. Curtea observă, de la început, că părţile sunt de acord ca această cauză să intre sub incidenţa art. 8 din Convenţie. Aceasta reiterează că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieţii de familie” [a se vedea Cârstoiu împotriva României (dec.), nr. 20660/10, 7 mai 2013]. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat un eşec în respectarea vieţii de familie a reclamantului. „Respectarea” vieţii de familie presupune obligaţia statului de a acţiona într-o manieră calculată pentru a permite acestor legături sa se dezvolte normal [a se vedea Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 221, CEDO 2000 VIII].
42. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a reţinut că art. 8 include dreptul ca părinţii să urmeze anumiţi paşi pentru se reuni cu copiii lor, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua asemenea măsuri. Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului şi sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire, ci şi în cazurile în care între părinţi şi/sau alţi membri ai familiei copilului iau naştere dispute care au ca obiect întâlnirile cu copiii şi reşedinţa acestora (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A nr. 299 A). În acest sens, obligaţia statului nu este aceeaşi cu rezultate, ci cu mijloace (a se vedea, printre alte autorităţi, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I; Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII; Hokkanen, citate anterior, pct. 55, Nistor împotriva României, nr. 14565/05, pct. 70, 109, 2 noiembrie 2010 şi Cristescu împotriva României, nr. 13589/07, pct. 57, 10 ianuarie 2012).
43. Curtea a hotărât în repetate rânduri că, în problemele privind custodia copilului, interesele copilului sunt de o importanţă deosebită. Interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial şi pot prevala, în funcţie de natura şi importanţa lor, asupra intereselor părinţilor. În special, un părinte nu poate în temeiul art. 8 din Convenţie să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea şi dezvoltarea copilului (a se vedea P.F împotriva Poloniei, nr. 2210/12, pct. 54, 16 septembrie 2014, cu trimiterile suplimentare).
44. Acolo unde relaţia cu părintele pare să ameninţe acele interese sau să interfereze cu acele drepturi, autorităţile naţionale trebuie să realizeze un echilibru între ele. Ceea ce este hotărâtor este dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita întâlnirea, aşa cum este în mod rezonabil cerut în circumstanţele speciale ale fiecărei cauze (a se vedea Hokkanen, supra, pct. 58).
45. În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcţie de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile în ceea ce priveşte relaţiile dintre copil şi părinte care nu coabitează (a se vedea, mutatis mutandis, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 102).
46. În cele din urmă, Curtea hotărâse anterior că, deşi nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive în acest domeniu delicat, aplicarea sancţiunilor nu trebuie sa fie exclusă în cazul unui comportament al părintelui, cu care locuieşte copilul, în mod vădit contrar legii (a se vedea Ignacollo-Zenide, citată anterior, pct.106 şi Eberhard şi M., citate anterior, pct. 130).

Ca atare, paragraful 46 ni se pară că lasă cumva impresia că ar putea să se aplice măsuri coercitiveaici inclusiv copilului – dacă ne-am afla în cazul unui comportament al adultului ce ar fi în mod vădit contrar legii. Cu toate acestea, jurisprudența CEDO ne arată că este vorba doar de posibilitatea de a aplica măsuri coercitive împotriva adultului, și deloc împotriva copilului în cazul acestor tipologii de spețe.

Același risc de înțelegere deficitară există și în hotărârea Ignaccolo-Zenide împotriva României, unde, la paragraful 106 se arată:

“106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinţa copiilor, nu trebuie exclusă recurgerea la sancţiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.”

Ni se pare că acest paragraf, dacă nu ar fi citit în coroborare cu paragrafele imediat următoare, ar risca să lase impresia că măsuri coercitive ar putea fi luate și direct împotriva copilului, deși știm că nu astfel stă situația:

107. Guvernul susţine că astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la iniţiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales să ceară conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanţei din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

108. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancţiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă în temeiul art. 8 din Convenţie. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente.

109. Ea observă în această privinţă faptul că neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiţiei la 11 şi la 15 mai 1995, aşa cum fusese invitat să o facă, nu i-a atras nici un fel de consecinţă. De asemenea, autorităţile române nu au aplicat nici o sancţiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătoreşti. Mai mult, nu s-a luat nici o iniţiativă pentru aflarea locului în care se adăposteau minorele.

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate