TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Contencios administrativ. Competența de soluționare a contestației la executare întemeiate pe prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă raportat la art. 24 din Legea nr. 554/2004
27.06.2019 | Georgiana-Raluca TRANDAFIR


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Georgiana-Raluca Trandafir

Georgiana-Raluca Trandafir

I. Introducere

1. Identificarea instanței de executare competentă să vegheze asupra executării silite a hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ a suscitat o serie de controverse în practica instanțelor judecătorești și în doctrina de specialitate. Deși aplicarea articolelor 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ („Legea nr. 554/2004”) nu necesită eforturi consistente de interpretare și aplicare, controversele apar imediat după pronunțarea hotărârii prin care penalitățile de neexecutare au fost cuantificate de instanța de contencios administrativ.

2. După cuantificarea penalităților, s-a conturat un curent de practică în sensul că instanța de contencios administrativ nu ar mai fi instanță de executare competentă să soluționeze contestația la executare având ca obiect înlăturarea sau reducerea penalităților și că s-ar realiza un transfer de competență către instanța de drept comun, adică judecătoria în raza căreia debitorul își are sediul.

3. Articolul de față analizează această chestiune a „transferului” de competență și în ce măsură există un temei de drept care să susțină interpretarea instanțelor de contencios administrativ.

II. Prevederi legale aplicabile

4. Prin excepție de la prevederile art. 651 din Codul de procedură civilă („CPC”)[1], conform art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ, „instanța de executare” este „instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ”. Teza finală a art. 651 CPC – „în afara cazurilor în care legea dispune altfel” – a permis legiuitorului ca, printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, să stabilească instanța de executare după alte reguli decât cele cuprinse în CPC.

5. Conform art. 651 alin. (3) CPC, „Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe” (subl. ns.).

6. Art. 906 CPC prevede: „(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. (5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării”.

7. Art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede: „(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă”.

8. Art. 25 din Legea nr. 554/2004 prevede: „(1) Instanţa de executare, care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc”. (subl. ns.).

III. Definiția conceptului de instanță de executare și atribuțiile acesteia în materia contenciosului administrativ

A. Delimitarea materiei contenciosului administrativ

9. Plecând de la definiția instanței de executare în materia contenciosului administrativ, este important a clarifica semnificația noțiunii de „contencios administrativ”, pentru a stabili care sunt limitele în care acționează „instanța de executare” specială instituită de legiuitor.

10. Definiția legală este cuprinsă în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în accepțiunea legiuitorului, contenciosul administrativ constă în „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

11. Doctrina de specialitate a conturat două puncte de vedere:
a) Din punct de vedere organic și formal, prin contencios administrativ se înțelege totalitatea litigiilor de competența tribunalelor sau a justiției administrative[2].
b) Din punct de vedere material, contenciosul administrativ a fost definit ca fiind „totalitatea litigiilor născute între particulari și administrațiile publice cu ocazia organizării și funcționării serviciilor publice și în care sunt puse în cauză reguli, principii și situațiuni juridice aparținând dreptului public[3] (subl.ns.).

12. Contenciosul administrativ a mai fost definit și drept „totalitatea litigiilor dintre autoritățile publice și cei administrați, vătămați în drepturile lor sau interesele legitime prin aplicarea unor reguli speciale aparținând dreptului public, litigii care se soluționează de instanțele de contencios administrativ[4].

13. Plecând de la definiția legală și cea postulată în doctrina de specialitate privind conceptul de „contencios administrativ”, este greu de înțeles de ce, în situația contestației la executare prin care se solicită înlăturarea sau reducerea penalităților stabilite de instanța de executare în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanțele au apreciat că părăsim domeniul contenciosului administrativ în favoarea dreptului comun.

14. Este lesne de observat că, și în această etapă, sunt îndeplinite condițiile pentru a fi calificat drept litigiu de contencios administrativ:
a) este un litigiu între o autoritatea publică și un administrat;
b) în cadrul litigiului, instanța de contencios administrativ va verifica modul în care a fost executată o obligație de drept administrativ; o astfel de verificare presupune o analiză a actului administrativ emis/modificat în executarea hotărârii judecătorești și conformității acestuia cu rigorile stabilite de instanța de contencios prin titlul executoriu.

15. În consecință, printr-un astfel de litigiu, este indubitabil că instanța nu va depăși granițele contenciosului administrativ, încadrându-se, astfel, în ipoteza de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. ț din Legea nr. 554/2004.

B. Reguli de interpretare a normei speciale

16. Fără îndoială, Legea nr. 554/2004 este o lege specială față de CPC. Pe cale de consecință, prevederile legii contenciosului vor avea prioritate față de normele de drept comun cuprinse în CPC. Legea specială – Legea nr. 554/2004 – definește instanța de executare ca fiind instanța care a soluționat în fond dosarul care s-a finalizat cu hotărârea care constituie titlu executoriu. O astfel de mențiune în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este întâmplătoare și nu poate fi ignorată în analiza competenței instanței de contencios administrativ de a soluționa contestația la executare. În lipsa definiției legale, art. 24 și 25 ar fi avut același înțeles și efecte, chiar și dacă legiuitorul ar fi specificat doar „instanța care a soluționat litigiul în fond”.

17. Cu toate că reglementarea putea fi simplificată, legiuitorul a înțeles să instituie o „nouă instanță de executare”; prin urmare, revine instanțelor de judecată misiunea de a aplica normele juridice la specificul cauzelor deduse spre soluționare. O conduită contrară semnifică limitarea domeniului de aplicare a legii, prin restrângerea competenței instanței de soluționare doar la procedura descrisă în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu excluderea acestui articol în ipoteza întemeierii cererii pe art. 24 raportat la art. 906 CPC.

18. Conform art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă („Legea nr. 24/2000”): „O reglementare din aceeași materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri” (subl. ns.).

19. Deși practica este în sens contrar, trebuie observat că nicăieri în cuprinsul normelor de la art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004 legiuitorul nu a precizat că instanța de executare specială are competența de soluționare limitată la cererile prevăzute de art. 24 din același act normativ.

20. Reglementarea dată de legiuitor, prin Legea nr. 554/2004, astfel cum am observat mai sus, are logică juridică și poate fi înțeles resortul care a condus la această abordare din partea instanțelor judecătorești, executările silite în materia contenciosului administrativ relativ fiind limitate ca număr. Cea mai mare parte a litigiilor de contencios administrativ are ca obiect anularea/suspendarea actelor administrative. Etapa executării silite este subsidiară în materia contenciosului administrativ, însă aceasta nu poate fi tratată cu superficialitate și nici desprinsă de prima etapă – cea exclusiv contencioasă; cu atât mai mult, contencios administrativ înseamnă totalitatea litigiilor dintre autoritatea publică și administrat.

21. Filosofia legiuitoare[5] a plecat de la premisa că sub aripa contenciosului administrativ trebuie reunite toate litigiile dintre autoritățile publice și particulari, atunci când drepturile și interesele acestora din urmă sunt încălcate prin acte administrative ilegale sau prin refuzul nejustificat al autorității de a răspunde particularului în termenul legal.

22. Scopul noii reglementări din anul 2004 a fost punerea în acord cu prevederile Constituției României, care a restrâns competența de soluționare a tuturor litigiilor de contencios administrativ exclusiv la instanțele de contencios administrativ constituite potrivit noii reglementări constituționale. Cu alte cuvinte, Legea nr. 554/2004 a instituit o plenitudine de competență a instanței de contencios administrativ, în ambele faze ale procesului civil. Doctrina de specialitate a confirmat acest principiu, reținând că „în contextul noii Legi a contenciosului administrativ, instituția juridică a excepției de nelegalitate trebuie să denote o abordare realistă în acord cu Constituția revizuită, care conferă instanțelor specializate de contencios administrativ plenitudine de jurisdicție în materia controlului legalității actelor administrative[6].

23. Executarea silită este a doua fază a procesului civil, supusă principiilor generale, aplicabile în materie contencioasă, păstrând logica de reglementare și garanțiile procesuale specifice fazei contencioase.

24. În contencios administrativ, executarea silită are caracter excepțional, atât din perspectiva obiectului cel mai des întâlnit în litigiile de contencios administrativ, anularea actului administrativ, cât și din perspectiva faptului că autoritățile sunt fiind ținute să își execute obligațiile stabilite în sarcina lor de instanța de judecată. În practică, executarea silită în contencios administrativ are mai multe componente:
a) procedura prevăzută de art. 24, în ipoteza obligației de a face, care debutează cu instituirea penalității și se finalizează cu înlăturarea/reducerea penalității, în condițiile art. 906 CPC;
b) executarea obligațiilor de a da, specifică, mai ales, contractelor administrative și, în unele cazuri – obligațiilor bănești decurgând din drepturile salariale ale funcționarilor publici și cheltuielile de judecată.

25. Este adevărat că, pe calea pretoriană, instanțele de contencios administrativ, din dorința de a se degreva de unele cauze care ar fi încărcat excesiv rolul instanței speciale, și-au rezervat doar procedura prevăzută la art. 24 din Legea nr. 554/2004, însă nicăieri în cuprinsul legii speciale nu regăsim o astfel de limitare. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să atribuie instanței de contencios administrativ doar aplicarea penalităților, ar fi specificat în mod expres acest aspect. În plus, pentru aplicarea penalităților nu era necesară definirea unei noi instanțe de executare, fiind suficient să se precizeze că penalitatea/penalitățile sunt în competența instanței care a soluționat litigiul în fond.

26. În consecință, legea specială urmează a fi aplicată cu prioritate, astfel că instanța de executare este instanța de contencios administrativ care a soluționat litigiul în fond.

27. În doctrina de specialitate s-a reținut că „o altă dispoziție cu caracter general, consacrată cu valoare de principiu fundamental al procesului civil, este cea statuată prin art. 6 C. pr. civ., care consacră dreptul părților la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, în sensul că, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, aceste dispoziții aplicându-se în mod corespunzător și în faza executării silite, aceasta întrucât, executarea hotărârilor judecătorești, în accepțiunea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, face parte integrantă din proces[7] (subl. ns.).

28. Argumentelor de mai sus li se adaugă un argument care ține de istoricul reglementării. Prin Legea nr. 138/2014, legiuitorul a intervenit asupra normei juridice cuprinse în art. 25 din Legea nr. 554/2004, precizând în mod expres că „instanța de executare, care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute la art. 24 alin. (3)”. Apoziția are rolul de a explica, fără a restrânge competențele instanței de contencios administrativ, făcând trimitere la definiția instanței de contencios administrativ cuprinsă în capitolul inițial al Legii nr. 554/2004.

29. Nicăieri în cuprinsul art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 nu regăsim vreo mențiune că instanța de executare are competență limitată doar la aplicarea penalităților. Cu riscul de a ne repeta, pentru aplicarea penalităților nu era necesară definirea instanței de contencios care a soluționat cauza în fond ca instanță de executare, fiind suficient să o indice pe prima instanță ca fiind competentă să aplice sancțiunile pentru neexecutare.

30. De altfel, nici nu ar fi fost necesară o astfel de procedură, CPC conținând suficiente remedii pentru executarea obligației de a face. Practic, singura diferență față de dreptul comun constă în aplicarea, pe numele conducătorului autorității publice, a amenzii constând în 20% din salariul minim pe economie.

31. Or, dacă legiuitorul a definit o nouă instanță de executare, în lipsa unei mențiuni exprese, această instanță specială preia toate prerogativele și competențele instanței de executare din dreptul comun, orice limitare sau restrângere a domeniului de aplicare a legii pe cale jurisprudențială fiind contrară voinței explicite a legiuitorului.

IV. Analiza prevederilor art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 în contextul regulilor de interpretare a normei speciale

A.1. Consecințele juridice ale trimiterii la art. 906 CPC cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004

32. Art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie procedura de executare a obligațiilor de a face intuitu personae stabilite prin hotărâri definitive în sarcina autorităților publice. În reglementarea din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a făcut trimitere a prevederile de drept comun din art. 906 CPC, prevederi care devin aplicabile în procedura din fața instanței de contencios administrativ.

33. Conform art. 906 CPC, instituirea penalității pe zi de întârziere, cuantificarea penalităților și despăgubirilor și înlăturarea, respectiv reducerea penalității sunt de competența instanței de executare[8]. O singură instanță de judecată are căderea de a verifica dacă obligația de a face a fost sau nu executată, iar în cazul în care nu a fost executată, să instituie penalitățile-sancțiune pentru a determina debitorul să execute obligația de a face.

34. Aceeași instanță va verifica dacă debitorul, după executarea obligației de a face, a avut motive temeinice care justifică întârzierea în executarea obligației, caz în care va reveni asupra penalității dispuse chiar de instanța însărcinată cu aceste verificări.

35. Raționamentul este aplicabil procesului și în contencios administrativ, legiuitorul făcând trimitere expresă la art. 906 CPC, cu toate implicațiile care decurg din această trimitere. Înlăturarea penalității presupune ca instanța care a verificat dacă obligația nu a fost executată să verifice ulterior, la sesizarea debitorului, dacă obligația de a face a fost executată și care au fost motivele care au cauzat întârzierea reclamată de creditor.

36. Chiar analizând conformitatea art. 24 din Legea nr. 554/2004 cu legea fundamentală, Curtea Constituțională a reținut: „de asemenea, prin trimiterea expresă la „condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă” în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor [n. a. – în prezent art. 906 din Codul de procedură civilă], rezultă că acestei din urmă soluţii îi sunt aplicabile în mod corespunzător prevederile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării[9]. Mai mult, instanța de contencios constituțional consfințește caracterul unitar al executării silite, statuând că „în lipsa unor referiri directe la textele examinate în prezenta cauză, ce ar sluji unei interpretări teleologice a acestora, se poate deduce că modificarea lor se înscrie în scopul general al Legii nr. 138/2014, şi anume acela de degrevare a instanţelor judecătoreşti în această materie, precum şi de reglementare coerentă, unitară şi eficientă a executării silite. Este un scop legitim, circumscris efectivităţii liberului acces la justiţie, a cărui importanţă este subliniată deopotrivă de Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului”.

37. Tehnica trimiterilor legislative a fost analizată de instanța de contencios constituțional, care a reținut într-o decizie de referință că „trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. Dacă nu s-ar fi căutat economia de mijloace, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Rezultă din aceasta că textul aplicabil este în toate cazurile cel care face trimitere, iar nu cel de-al doilea, care poate să nu aibă nici o contingenţă cu materia reglementată în primul text. Astfel se explică de ce, de regulă, abrogarea celui de-al doilea text nu are nici o influenţă asupra celui dintâi[10].

38. Practica instanțelor de judecată s-a aliniat la statuările instanței de contencios constituțional, reținându-se cu titlu de principiu: „Din modul de redactare al aliniatului 4 al art. 227 rezultă că acesta reprezintă o normă de trimitere, în accepţiunea art. 50 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, scopul acesteia fiind de evitare a repetării în text a acelei norme se va face trimitere. Prin urmare, prin instituirea acestei dispoziţii (al. 4 din art. 227) se lărgeşte de fapt sfera de aplicare a normei la care se face trimitere (art. 237 al. 6-10) şi la alte ipoteze decât cele menţionate expres în cuprinsul său[11].

În materia analizată, într-o decizie de speță s-a reținut că aplicarea, cuantificarea, înlăturarea/reducerea penalităților sunt apanajul aceleiași instanțe de executare, singura care poate aprecia dacă obligația de a face a fost executată, iar dacă nu a fost executată, care sunt motivele neexecutării, precum și asupra motivelor care au condus la întârzierea executării: „Astfel, instanța reține că nu se justifică diferența de regim juridic invocată de contestatori, între penalitățile stabilite prin chiar titlul executoriu și cele stabilite de instanța de executare, după ramânerea definitivă a hotărârii, de vreme ce ambele au aceeași finalitate, de constrângere a debitorului la executarea obligației de a face stabilite în sarcina sa[12].

39. Scopul reglementării constă în a oferi instanței de executare pârghii pentru a determina debitorul să execute obligația de a face cu caracter intuitu personae, dar și de a proteja debitorul de bună credință căruia nu îi este imputabilă neexecutarea. Toate aceste garanții procesuale sunt acordate și respectate de o singură instanță de judecată. Cum art. 906 CPC face trimitere la o singură instanță de executare, iar art. 906 CPC este aplicabil în cauză datorită trimiterii exprese din cuprinsul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se poate concluziona doar în sensul în care prevederile art. 906 CPC va fi aplicabil în întregime, cu caracter obligatoriu pentru instanța de contencios administrativ.

A.2. Argumente privind competența instanței de contencios administrativ care derivă din principiile generale de drept procesual civil

40. Păstrarea competenței la instanța de contencios administrativ este justificată și prin principiul simetriei și principiul ierarhizării instanțelor.

41. Mai mult, este ușor să anticipăm faptul că magistratul care activează în cadrul judecătoriei nu are formarea profesională necesară soluționării unei cauze care necesită cunoștințe aprofundate de contencios administrativ, servicii publice, ajustare/modificare de tarife, piață reglementată și de monopol.

42. Or, în cadrul contestației la executare se va analiza dacă obligația de a da a fost executată și dacă au existat motive temeinice care au justificat întârzierea în executare. Aceste elemente prezintă un grad ridicat de dificultate chiar și pentru instanța de contencios administrativ, obișnuită cu astfel de cereri și specializată în regimul juridic al actelor administrative.

43. Dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) antrenează și dreptul justițiabilului de a fi judecat de un magistrat specializat în materia dedusă spre soluționare. De asemenea, respectarea standardelor CEDO în materia dreptului la un proces echitabil presupune respectarea principiului ierarhizării instanțelor de judecată și al specializării magistraților chemați să se aplece asupra pricinii deduse pentru judecată.

44. Or, legiuitorul a considerat că în materia contenciosului administrativ este necesar să fie implicați magistrați care au experiență și pregătire profesională necesare pentru a accede la tribunal. Prin urmare, și acest argument este de natură a susține faptul că instanța competentă material și teritorial să soluționeze contestația la executare este instanța de contencios administrativ.

* * *

45. În loc de concluzie, apreciem că, raportat la argumentele (chiar și succint prezentate anterior), curentul de practică privind instanța competentă a fost dezvoltat prin încălcarea legii și ignorarea principiilor fundamentale de interpretare a legii.

46. Pe de altă parte, raportat la eventualul deziderat al degrevării instanțelor superioare, inclusiv a ÎCCJ, întrucât numărul acestor litigii este redus, nu se poate susține că astfel s-ar administra mai bine actul de justiție.


[1]Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
[2] A se vedea, în acest sens, Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu 2009, pag. 414, cu referire la C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay & Co, 1937, pag. 31.
[3] C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura Alcalay & Co, pag. 33.
[4] Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu 2009, pag. 416.
[5] A se vedea, în acest sens, Expunerea de motive a inițiatorului Legii nr. 554/2004, prof.univ.dr. Antonie Iorgovan disponibilă accesând linkul: http://www.cdep.ro/proiecte/2004/400/40/4/em444.pdf.
[6] Oliviu Puie, Aspecte privitoare la implicațiile noului Cod de procedură civilă asupra instituției contenciosului administrativ, Revista Pandectele Române nr. 7/2012, disponibil pe www.idrept.ro.
[7] Oliviu Puie, op.cit.
[8] În cuprinsul art. 906 CPC, legiuitorul face trimitere la instanța de executare de 2 (două) ori.
[9] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 898/2015 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 148/26.02.2016.
[10] Decizia nr. 82/1995 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 58/1996. A se vedea în același sens și Decizia nr. 199/2016, Decizia nr. 338/2001, Decizia nr. 405/2016, Decizia nr. 515/2018, Decizia nr. 205/2018, Decizia nr. 859/2017 și Decizia nr. 887/2010 ale instanței de contencios constituțional.
[11] A se vedea, în acest sens, decizia nr. 67/2017 a Curții de Apel Bacău, disponibilă pe www.rolii.ro.
[12] A se vedea, în acest sens, sentința civilă nr. 922/2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, disponibilă pe www.rolii.ro.


Avocat Georgiana Trandafir
Managing Partner TRANDAFIR & ASSOCIATES

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate