Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Renunțarea la urmărire penală. Consecințele juridice ale unei instituții (ne)constituționale
28.06.2019 | Vasile NESTER, Dragoș-Cătălin BORCEA

Vasile Nester

Vasile Nester

Dragoș Borcea

Dragoș-Cătălin Borcea

*Prezentul material reprezintă un extras din articolul publicat, sub același titlu, în revista Pandectele Române nr. 2/2019.

Abstract: Prezenta lucrare are ca obiective analizarea instituției renunțării la urmărirea penală, pe de o parte din perspectiva exigențelor pe care le presupune dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să beneficieze suspectul sau inculpatul, iar pe de altă parte din prisma consecințelor juridice pe care le produce caracterul deficitar al construcției legislative reprezentate de dispozițiile art. 318 Cod procedură penală.

In concreto, vom analiza posibilitatea continuării urmăririi penale din prisma existenței unei soluții de renunțare la urmărirea penală, precum și potențialitatea dispunerii pentru a doua oară a acestei din urmă soluții.

De asemenea, prezentul studiu poartă și asupra consecințelor respingerii cererii de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, raportat la calitatea de subiect activ al infracțiunii, pentru care se fac cercetări de către organele de urmărire penală.

Nu în ultimul rând, lucrarea cuprinde, pe lângă noțiuni de bază, diverse puncte de vedere exprimate în doctrină, precum și aplicații practice ale articolelor din Codul de procedură penală.

I. Scurtă prezentare a noțiunii de renunțare la urmărirea penală. Analiza reglementării

Reglementarea cu caracter de noutate, în art. 318 din Codul procedură penală, a renunțării la urmărirea penală, temperează[1] un principiu procesual penal fundamental, anume obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, având ca scop gestionarea eficientă a resurselor disponibile pentru combaterea infracționalității, plecând de la premisa că natura limitată a acestor resurse nu permite tragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor care au săvârșit infracțiuni[2].

Instituția renunțării la urmărirea penală sau „instituția renunțării”, cum o vom mai denumi în cele ce urmează, reprezintă transpunerea în legislația procesual penală a principiului oportunității.

În doctrină s-a vehiculat ideea conform căreia renunțarea la urmărirea penală ar suplini dispariția instituțiilor lipsei de pericol social al faptei și înlocuirii răspunderii penale prevăzute de art. 181 și art. 90-98 din Codul penal anterior. Este adevărat că se aseamănă într-o anumită măsură cu dispozițiile anterior menționate, însă fundamentul teoretic este diferit.

Renunțarea la urmărirea penală nu își găsește temeiul în dispozițiile de drept substanțial, având în vedere că în contextul actual pericolul social nu mai este o trăsătură a infracțiunii. Așadar, nu există un impediment legal pentru cercetarea faptei[3]. Instituția renunțării având rolul, astfel cum am arătat, de transpunere a principiului oportunității și pleacă de la premisa că interesul societății nu justifică angajarea unor resurse limitate pentru tragerea la răspundere penală a unor persoane care au săvârșit infracțiuni.

O astfel de posibilitate a procurorului de a aprecia în ce măsură, față de anumite aspecte vizând fapta și făptuitorul, există proporționalitate între interesul public, satisfăcut prin exercitarea acțiunii penale, și „costurile” unui atare demers, nu contravine practicii CEDO [a se vedea, în acest sens, hotărârile CEDO Calvelli și Ciglio c Italiei, Kilic c Turciei, Mahmut Kaya c Turciei, Trocellier c Franței, Benderskiy c Ucrainei[4]] și nu este o creație originală a legiuitorului român[5].

Cu privire la importanța instituției renunțării, facem precizarea că în anul 2014 au fost dispuse nu mai puțin de 49.135 de soluții de renunțare la urmărirea penală, iar în anul 2015 un număr asemănător, ceea ce înseamnă că parchetele au uzitat de instituția renunțării la urmărirea penală, raportându-ne la datele statistice care confirmă că în 2015, de pildă, au fost trimiși în judecată prin rechizitorii și acorduri de recunoaștere a vinovăției aproximativ 60.000 de inculpați. Practic, dacă nu ar fi existat posibilitatea procurorului de apreciere asupra oportunității, numărul celor trimiși în judecată s-ar fi putut dubla.

În fine, vom expune în cele ce urmează conținutul articolului 318 din Codul de procedură penală, împreună cu o succintă redare a elementelor esențiale din analiza reglementării.

Art. 318. – (1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

(2) Interesul public se analizează în raport cu:
a) conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei;
b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei;
c) scopul urmărit;
d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii;
e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia;
f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
g) existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g).

(5) Nu se poate dispune renunțarea la urmărirea penală pentru infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

(6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.

(7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (6), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței.

(8) Ordonanța de renunțare la urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol și art. 315 alin. (2) – (4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum și cheltuielile judiciare.

(9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.

(10) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonanța este verificată de procurorul-șef de secție, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

(11) Dispozițiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(12) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

(13) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare și dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).

(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea cererii de confirmare.

(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:
a) desființează soluția de renunțare la urmărire penală și trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
b) desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

(16) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Ab initio, precizăm că renunțarea la urmărirea penală poate fi totală sau parțială. Ea poate fi dispusă numai cu privire la unii dintre suspecți sau inculpați – fie că sunt persoane fizice ori persoane juridice –, în cazul în care există mai mulți participanți la săvârșirea infracțiunii, ori numai cu privire la unele fapte, în situația în care mai multe fapte fac obiectul aceleiași cauze.

De asemenea, renunțarea la urmărirea penală poate fi dispusă indiferent dacă se cunoaște sau nu persoana făptuitorului, atât timp cât a fost începută urmărirea penală. Față de acest din urmă aspect urmează să facem câteva mențiuni în continuare.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (denumită în continuare, „O.U.G. nr. 18/2016”), a fost practic rescris conținutul art. 318 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, și noile dispoziții poartă diferite neconcordanțe referitoare la cadrul procesual în care se poate dispune renunțarea la urmărirea penală.

În varianta inițială, art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă la renunțarea la exercitarea acțiunii penale, de unde, aparent, ar rezulta faptul că în reglementarea anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. 18/2016, posibilitatea uzitării instituției renunțării apărea numai după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cu toate acestea, din cuprinsul dispozițiilor art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală – forma anterioară modificărilor – reiese fără echivoc, aplicând raționamentul per a contrario, faptul că aprecierea interesului public în vederea dispunerii renunțării la urmărirea penală se poate face inclusiv în cazul în care nu avem un suspect în cauză, rezultând așadar că prima condiție ce trebuie îndeplinită atunci când vorbim de admisibilitatea dispunerii prin ordonanță asupra renunțării la urmărirea penală este să existe cel puțin o ordonanța de începere a urmăririi penale in rem.

A pari rationae, art. 314 alin. (1) lit. b) din același Cod cu modificările prin O.U.G. nr. 18/2016, prevede posibilitatea dispunerii renunțării la urmărirea penală când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale, de unde reiese, la fel ca în reglementarea anterioară, posibilitatea procurorului de a dispune renunțarea[6] doar după începerea urmăririi penale in rem.

Mai mult, art. 318 alin. (15) lit. a) din Codul procedură penală, cu modificările ulterioare, prevede posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a respinge cererea de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală cu trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale, rezultând pe cale de consecință posibilitatea dispunerii renunțării la urmărirea penală de către procuror chiar după analiza actului de sesizare, deci anterior începerii urmăririi penale in rem.

Cu toate acestea, astfel cum am precizat anterior, apreciem că instituția renunțării la urmărirea penală își găsește aplicabilitatea doar după începerea urmăririi penale in rem. Această concluzie poate fi desprinsă și din interpretarea art. 314 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 315 alin. (1) lit. a), precum și a art. 294 alin. (3), toate din Codul de procedură penală, dar mai cu seamă din asumpțiile pe care ni le propunem să le redăm în cele ce urmează.

Primo, observăm cum art. 314 alin. (1) lit. b) prevede posibilitatea renunțării la urmărirea penală exclusiv în cazul în care nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale, de unde rezultă că situația premisă o reprezintă existența unei urmăriri penale începută.

Secundo, vedem cum din interpretarea art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reiese că înainte de începerea urmăririi penale nu poate fi dispusă decât soluția de clasare, înainte de acest moment procesual nefiind, de altfel, posibilă aprecierea interesului public conform criteriilor prevăzute de lege.

Tertio, supunem analizei un caz practic prin raportare la cadrul procesual necesar pentru ca organul de urmărire penală să analizeze existența interesului public cu privire la o persoană.

În prezența unei situații de fapt ce conturează presupunerea rezonabilă că un personaj a săvârșit o infracțiune, pentru stabilirea interesul public ar trebui solicitată cel puțin o fișă de cazier jurdiciar, ceea ce presupune existența unui dosar ori, pentru a verifica dacă eforturile organului de urmărire penală ar fi disproporționate, ar trebui căutate probe, ceea ce nu se poate face decât după începerea urmării penale in rem. Altminteri, noțiunea de interes public ar fi iluzorie, atât timp cât nu poate fi efectuată nicio operațiune pentru stabilirea acesteia.

În fine, rezumând conținutul reglementării renunțării la urmărirea penală în două cuvinte, am putea spune „interes public”.

Legat de acest aspect, menționăm că art. 318 din Codul de procedură penală prevede în conținutul alineatului (2) criteriile de stabilire a interesului public.

Acestora li se mai adaugă și cele legate de persoana făptuitorului, în situația în care acesta este cunoscut, care se regăsesc în conținutul alineatului (3) din același articol.

Astfel cum alin. (6) al articolului în discuție prevede, procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe din obligațiile strict și limitativ prevăzute de lege.

Referitor la această prevedere, continuăm prin a analiza care este înțelesul noțiunii de „consultare”.

Înainte de aceasta, considerăm necesar să menționăm că procurorul are posibilitatea de a nu impune nicio obligație suspectului sau inculpatului, de a impune o singură obligație, mai multe ori chiar toate obligațiile enumerate în conținutul alin. (6) din art. 318 Cod procedură penală.

Privitor la natura juridică a acestor obligații, subliniem că acestea nu sunt sancțiuni de drept penal, neregăsindu-se în ipotezele strict și limitativ prevăzute în art. 2 Cod penal.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această consultare trebuie interpretată din perspectiva atribuțiilor procurorului de a decide dacă există sau nu interes în continuarea urmăririi penale a unei fapte și a unui făptuitor, interes public care nu poate face obiectul unei negocieri cu acesta din urmă.

Așadar, aceasta nu înseamnă că procurorul va impune o anumită obligație doar atunci când suspectul sau inculpatul este de acord, consultarea având semnificația solicitării unui punct de vedere, nu și a consimțământului celui cercetat[7]. Ea reprezintă, mai aproape de adevăr, stabilirea în deplină libertate de decizie și în limitele legale a obligațiilor de către procuror, iar mai apoi chestionarea făptuitorului asupra împrejurării dacă înțelege să respecte aceste obligații. În ipoteza în care inculpatul sau suspectul își manifestă de la bun început intenția de a nu se supune obligațiilor stabilite, interesul public nu va mai fi acela de a se renunța la urmărirea penală, ci de a se dispune, eventual, trimiterea în judecată[8].

A contrario, în literatura de specialitate regăsim și opinia conform căreia, chiar dacă suspectul sau inculpatul ar menționa că nu își va îndeplini o anumită obligație, în situația în care aceasta îi va fi impusă, procurorul poate renunța la urmărirea penală și fixa acea îndatorire, existând posibilitatea ca în termenul stabilit inculpatul să își revizuiască atitudinea[9]. Concret, suspectul poate declara categoric că nu va frecventa niciun program de consiliere, dar ulterior o face, dându-și seama că altfel soluția de renunțare la urmărirea penală se va revoca și va fi trimis în judecată.

Față de cele redate, așa cum am arătat, opinăm în sensul că interesul public este indisolubil legat de atitudinea suspectului sau inculpatului, noțiunea de consultare regăsită în conținutul alin. (6) al articolului în discuție neputând avea semnificația unei așa-zise negocieri între organele judiciare și făptuitor.

Prin excepție față de cele sus-mentionate, în doctrină s-a apreciat că, atunci când procurorul intenționează să impună obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, acordul suspectului sau inculpatului reprezintă o condiție sine qua non. S-a argumentat prin aceea că, potrivit art. 42 alin. (1) din Constituție, munca forțată este interzisă, iar situația renunțării la urmărirea penală nu se încadrează în nicuna dintre ipotezele de excepție prevăzute de legea fundamentală[10].

Cu toate acestea, consultarea nu se impune a fi efectuată în ipoteza în care procurorul nu intenționează să stabilească vreo obligație în sarcina suspectului ori inculpatului.

Un ultim aspect esențial cu privire la procedura de consultare îl reprezintă sancțiunea de drept aplicabilă în cazul omisiunii procurorului de a-l consulta pe suspect sau inculpat. Astfel, neconsultarea faptuitorului asupra obligațiilor pe care procurorul își propune a le aplica atrage nulitatea relativă[11] a dispoziției de instituire a acestora.

Chiar dacă textul nu face distincție, avem rezerve în a considera că există posibilitatea obligării unei persoane, chiar majoră fiind, la muncă neremunerată în folosul comunității, atât timp cât infracțiunea a fost săvârșită în minorat.

Astfel cum s-a reținut și în literatura de specialitate, este necesar ca regimul obligațiilor ce pot fi impuse ca urmare a dispunerii renunțării la urmărirea penală să fie armonizat cu regimul obligațiilor ce pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate prevăzut de art. 121 Cod penal[12]. Or, aceste din urmă dispoziții nu stipulează posibilitatea obligării minorului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității.

Observăm că prin actualele dispoziții procesual penale se conferă practic procurorului posibilitatea soluționării acțiunii civile în cursul urmăririi penale. Din interpretarea coroborată a alin. (6) lit. a) teza finală și (7) ale art. 318 Cod procedură penală, rezultă că procurorul poate dispune ca suspectul sau inculpatul să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a pagubei. Această posibilitate are caracter de noutate în legislația procesual penală, dar trebuie subliniat faptul că repararea pagubei cauzate prin săvârșirea infracțiunii nu este posibilă decât în condițiile existenței unui acord al suspectului sau inculpatului în acest sens. Practic, acesta nu este obligat de către procuror la repararea prejudiciului, manifestarea de voință reparatorie fiind liber consimțită[13].

Dacă în cazul de mai sus revocarea ordonanței pentru neexecutarea obligațiilor cu rea-credință este obligatorie, în situația în care procurorul a impus suspectului sau inculpatului obligația reparării pagubei, însă acesta din urmă nu ajunge la un acord cu partea civilă privind cuantumul despăgubirilor datorate sau la modalitatea de reparare, revocarea nu se justifică, părțile putându-se adresa instanței civile.

Tot astfel, art. 88 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 arată că, atunci când s-a fixat obligația de a cere public scuze persoanei vătămate, dacă procurorul constată că mesajul transmis acesteia de inculpat nu reprezintă o cerere de scuze sau nu a fost respectată condiția publicității, „va dispune transmiterea unui alt mesaj sau (s.n.) va revoca ordonanța prin care s-a renunțat la urmărire”[14].

Întocmai cum prevăd dispozițiile art. 318 alin. (10) Cod procedură penală, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală este supusă unei proceduri de verificare sub aspectul legalității și temeiniciei. Chiar dacă textul în discuție, precum și alin. (12) al aceluiași articol fac referire la verificarea „ordonanței”, opinăm în sensul că aceeași procedură se urmează și în situația în care soluția de renunțare a fost dispusă prin rechizitoriu. Interpretarea are ca fundament cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 23/2016, care a statuat că soluția de renunțare la urmărirea penală dispusă de procuror trebuie să fie supusă controlului și încuviințării judecătorului, fără a se face distincție în funcție de înscrisul procedural care o conține (ordonanță sau rechizitoriu)[15].

Alineatul (12) al art. 318 Cod procedură penală prevede obligativitatea organului judiciar de a comunica ordonanța prin care s-a dispus renunțarea ori rechizitoriul, după caz, în copie, persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate sau, în situația în care există, altor persoane interesate. Toate acestea numai după ce ordonanța sau rechizitoriul au fost verificate sub aspectul legalității și temeiniciei.

De asemenea, acestea se transmit spre confirmare, în termen de 10 zile din momentul în care au fost emise, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.

În ipoteza în care se constată că soluția de renunțare la urmărirea penală este nelegală sau netemeinică, în raport de probatoriul administrat în cauză, procurorul ierarhic superior infirmă soluția și dispune redeschiderea urmăririi penale. În acest caz, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în raport de dispozițiile art. 335 alin. (6) Cod procedură penală, infirmarea soluției de renunțare la urmărirea penală având loc înainte de comunicarea soluției persoanelor interesate[16].

Astfel cum am arătat, alineatul (12) al art. 318 Cod procedură penală, prevede că transmiterea spre confirmare la judecător se face în termen de 10 zile de la data la care ordonanța de renunțare la urmărirea penală a fost emisă. Pe cale de consecință, concomitent cu transmiterea ordonanței persoanelor interesate, procurorul va comunica ordonanța, spre confirmare, și judecătorului de cameră preliminară competent.

În doctrină s-a apreciat că dispoziția ar fi rezultatul unei greșeli de redactare a textului de lege și că termenul ar trebui să curgă de la momentul verificării legalității și temeiniciei ordonanței de către procurorul superior[17].

Succint, confirmarea ordonanței de renunțare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară competent a apărut urmare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016.

Curtea Constituțională a statuat că reglementarea art. 318, prin care procedura renunțării la urmărirea penală era plasată exclusiv în competența procurorului, fără ca ordonanța procurorului să fie supusă controlului și încuviințării instanței de judecată, nu este altceva decât exercitarea de către procuror a unor atribuții ce aparțin sferei competențelor instanțelor judecătorești, încălcându-se, în acest mod, dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituția României.

În aceste circumstanțe, în legislația actuală, există obligativitatea pronunțării judecătorului de cameră preliminară competent în sensul confirmării soluției de renunțare la urmărirea penală dispusă de către procuror.

Judecătorul de cameră preliminară stabilește termen de soluționare a cererii de confirmare. Ședința se desfășoară în cameră de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului, celorlalte părți, a persoanei vătămate și, după caz, a altor persoane interesate. Neprezentarea acestora nu împiedică soluționarea cererii. Participarea procurorului este obligatorie.

Din punctul de vedere al procedurii de judecată, deși în literatura de specialitate[18] s-a remarcat încălcarea normelor de tehnică legislativă, în sensul repetării inutile a obligației citării persoanelor interesate atât în art. 318 alin. (13), cât și în art. 318 alin. (14) din Codul de procedură penală, considerăm că sintagma din cuprinsul alineatului (13) trebuie interpretată în sensul că judecătorul de cameră preliminară competent va hotărî prin încheiere motivată, în cameră de consiliu, cu procedura de citare a persoanelor prevăzute la alin. (12) legal îndeplinită.

În fine, soluționarea cererii procurorului de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală presupune verificarea legalității și temeiniciei dispoziției de netrimitere în judecată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate. Așadar, conform opiniei regăsite în doctrină, probațiunea admisă în procedura de verificare a legalității și temeiniciei dispoziției de renunțare la urmărirea penală constă în administrarea unor eventuale înscrisuri noi[19].

Cu privire la această din urmă opinie, avem câteva rezerve. La analiza prima facie, probațiunea admisă în procedura de verificare a legalității și temeiniciei dispoziției de renunțare la urmărirea penală, astfel cum am menționat anterior, constă în administrarea de înscrisuri noi.

Întrucât nu ne propunem să dezvoltăm, cu acest prilej, posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă, supunem discuției problematica interpretării textului de lege din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 802/2017, cu mențiunea că vom analiza subiectul, pe larg, în cadrul unui material distinct.

Așadar, se pune problema dacă Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017 prin care instanța de contencios constituțional a consacrat principiul libertății probelor în faza de cameră preliminară, ar trebui aplicată și în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, în fața judecătorului cameră preliminară, în sensul permiterii administrării oricărui mijloc de probă referitor la legalitatea și loialitatea efectuării actelor de urmărire penală și a administrării probelor.

O altă chestiune importantă pe care ne propunem să o antamăm în continuare reprezintă potențialitatea ridicării în această procedură de cereri și excepții referitoare la legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.

La o primă vedere, textul legal nu este permisiv în această privință. Raționamentul ar putea fi acela că, în procedura de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, judecătorul nu poate, dacă respinge cererea de confirmare, să dispună începerea judecății. Pe cale de consecință, în viziunea legiuitorului, ar fi inutil să se discute legalitatea probelor la acest moment procesual.

În realitatea socială s-a remarcat însă necesitatea unei asemenea posibilități, deoarece, prin excluderea ca nelegale sau neloiale a unor probe, ar face posibilă înlocuirea de către judecătorul de cameră preliminară a renunțării la urmărirea penală cu soluția de clasare, spre exemplu, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

Se susține acest raționament cu atât mai mult cu cât, în procedura plângerii împotriva soluției de clasare dispuse în cauze în care fusese pusă în mișcare acțiunea penală, invocarea de asemenea cereri și excepții este posibilă, iar judecătorul verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale (cu consecința excluderii probelor nelegale sau a anulării actelor de urmărire penală), chiar dacă nu dispune începerea judecății, ci schimbă doar temeiul de drept al soluției de clasare[20].

În fine, odată sesizat, judecătorul de cameră preliminară poate admite sau respinge cererea de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală.

Art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală prevede că „În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:
a) Desființează soluția de renunțare la urmărirea penalăși trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;
b) Desființează soluția de renunțare la urmărirea penală și dispune clasarea.

Încheierea prin care s-a pronunțat oricare dintre soluțiile mai sus indicate este definitivă. În consecință, dacă judecătorul a respins cererea de confirmare, a desființat soluția de renunțare și a dispus clasarea, împotriva acestei din urmă soluții nu se mai poate exercita plângere având ca temei art 339-340 din Codul de procedură penală.

De asemenea, potrivit tezei finale a alin. (16) din art. 318 Cod procedură penală, dacă judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Față de aceste din urmă soluții, urmează să ne exprimăm criticile în cadrul capitolului II din prezenta lucrare.

Din analiza acestor dispoziții, observăm că legiuitorul a reglementat existența inadmisibilității dispunerii unei noi soluții de renunțare la urmărirea penală doar în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare a acestei soluții, nefiind supusă acestor dispoziții situația în care procurorul revocă ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală pentru nerespectarea cu rea-credință obligațiilor stabilite în sarcina suspectului sau a inculpatului.

Prin urmare, în cazul în care se dispune și se confirmă soluția de renunțare la urmărirea penală iar, ulterior, suspectul sau inculpatul nu își îndeplinește cu rea-credință una sau mai multe dintre obligațiile impuse de către procuror, acesta din urmă are posibilitatea ca ulterior revocării ordonanței prin care s-a dispus această soluție să dispună încă o dată renunțarea la urmărirea penală.

În încheiere, precizăm că cererea de revizuire îndreptată împotriva încheierii judecătorului din această etapă procesuală este inadmisibilă. Sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau de achitare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal[21].

Spre deosebire de reglementarea anterioară, contestația în anulare, indiferent de motivul invocat, poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei, pentru că numai aceste hotărâri sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Prin urmare, este inadmisibilă contestația în anulare declarată împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară soluționează cererea de confirmare a renunțării la urmărirea penală[22].

II. Posibilitatea continuării urmăririi penale din prisma existenței unei soluții de renunțare la urmărirea penală. Concept și perspectivă practică. Consecințele imposibilității dispunerii renunțării la urmărirea penală pentru a doua oară

Deși ne aflăm în prezenta unei soluții de clasare la finalizarea urmăririi penale, legislația procesual penală prevede, în anumite condiții, dreptul suspectului sau al inculpatului de a solicita continuarea desfășurării urmăririi penale.

Acest drept reprezintă transpunerea în plan procesual a principiului garantării dreptului la apărare și își găsește justificarea în aceea că, deși clasarea este o soluție favorabilă celui urmărit penal, unele dintre temeiurile pentru care ea se dispune lasă să subziste consecințe negative față de fostul participant la săvârșirea infracțiunii.

De pildă, atunci când soluția a fost adoptată întrucât a intervenit o lege de amnistie, chiar dacă răspunderea penală este înlăturată, va opera totuși răspunderea civilă. De asemenea, din punct de vedere social, persoana față de care s-a clasat cauza va fi percepută – în mediul său familial, la locul de muncă, în spațiul public etc. – drept un infractor care a scăpat de rigorile legii penale doar pe fondul clemenței puterii de stat[23].

Pentru a evita asemenea consecințe în cazurile în care persoana urmărită penal este în realitate nevinovată, legea îi permite să solicite procurorului continuarea urmăririi penale, astfel încât, în urma administrării a noi mijloace de probă și a efectuării de noi acte de urmărire penală, să își dovedească nevinovăția.

Acest mecanism procesual este reglementat de lege în special în cazurile în care soluția clasării a fost dispusă datorită impedimentelor care lipsesc acțiunea penală de obiect și permite suspectului sau inculpatului să obțină o soluție de clasare întemeiată pe unul dintre impedimentele care lipsesc acțiunea penală de temei[24].

Concret, dacă după solicitarea suspectului sau a inculpatului de continuare a urmăririi penale se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la art. 16 alin. (1), mai favorabil, procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu aceasta. În situația în care nu se constată existența vreunui alt caz de clasare mai favorabil, procurorul va adopta soluția inițială de clasare.

Continuarea urmăririi penale este reglementată în articolele 18 și 319 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 319 alin. (1), în caz de clasare ca urmare a constatării intervenției amnistiei, prescripției, retragerii plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale.

Aceste dispoziții au menirea transpunerii în planul finalizării urmăririi penale a prevederilor art. 18 din Partea generală a Codului de procedură penală, așa cum reglementarea din art. 396 alin. (7) transpune în planul finalizării judecării cauzei aceleași reglementări din art. 18[25].

Așa cum cunoaștem, prin O.U.G. nr. 18/2016 s-au eliminat din conținutul art. 319 alin. (1) Cod procedură penală cazurile de neimputabilitate și renunțarea la urmărirea penală.

O primă observație referitoare la normele de procedură penală este necorelarea art. 319 alin. (1) cu art. 18. Textul acestui din urmă articol are în vedere posibilitatea continuării urmăririi penale atât în cazul de clasare ca urmare a constatării unei cauze de neimputabilitate, cât și în cazul unei soluții de renunțare la urmărirea penală.

Dacă în literatura de specialitate lucrurile sunt clare sub aspectul posibilității continuării urmăririi penale în caz de clasare ca urmare a constatării unei cauze de neimputabilitate[26], în ipoteza unei soluții de renunțare la urmărirea penală textul de lege naște numeroase probleme practice.

În doctrină am identificat numai ideea conform căreia nu este posibilă continuarea urmăririi penale în ipoteza în care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, din considerentele pe care ne propunem să le redăm în cele ce urmează.

În esență, s-a reținut că soluția de renunțare la urmărirea penală se supune confirmării de către judecătorul de cameră preliminară în urma unei proceduri contradictorii la care suspectul sau inculpatul este citat.

În acest context, se susține că participantul la săvârșirea infracțiunii împotriva căruia s-a dispus soluția de renunțare la urmărirea penală, poate solicita în cadrul procesual al confirmării înlocuirea soluției cu una de clasare. De asemenea, s-a argumentat explicația inclusiv din prisma posibilității judecătorului de a dispune din oficiu o asemenea soluție.

Un alt argument în susținerea aceleiași explicații are în vedere posibilitatea judecătorului de a trimite cauza la procuror, la cererea suspectului sau inculpatului, pentru completarea urmăririi penale, din perspectiva administrării de noi probe, în vederea dovedirii nevinovăției participantului la săvârșirea infracțiunii.

Altfel spus, se argumentează că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală asigură suspectului și inculpatului cadrul procesual apt a conduce la atingerea scopului pentru care este reglementată și instituția continuării urmăririi penale, motiv pentru care, în cazul renunțării la urmărirea penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, suspectul sau inculpatul nu mai are dreptul de a recurge ulterior la art. 319 din Codul de procedură penală[27].

Însă, spre deosebire de efectele continuării urmăririi penale, în cazul în care suspectul sau inculpatul solicită fie „continuarea” urmăririi penale pentru că el consideră că există temeiuri pentru a se dispune clasarea, fie trimiterea cauzei la procuror în vederea administrării și a altor probe apte să conducă la o altă soluție mai favorabilă, dacă nu se constată acea situație mai favorabilă organul de urmărire penală nu mai poate reveni la prima soluție, și anume la renunțarea la urmărirea penală.

Drept urmare, organul de urmărire penală nu ar avea decât posibilitatea trimiterii în judecată a participantului la săvârșirea infracțiunii, ceea ce reprezintă agravarea situației suspectului sau inculpatului, fapt ce nu echivalează în niciun caz cu efectele continuării urmăririi penale unde în nicio ipoteză nu se poate crea suspectului sau inculpatului o situație mai grea decât cea dispusă la momentul solicitării continuării.

O altă alegație pune în lumină procedura consultării prevăzută de alin. (6) din art. 318 Cod procedură penală din perspectiva unei eventuale posibilități a suspectului sau inculpatului de a susține în fața procurorului motive pentru care trebuie să continue urmărirea– înainte să se dispună renunțarea la urmărirea penală – din considerente de nevinovăție. Concret, se argumentează că așa-zisa procedură a consultării este relevantă și pentru a da eficiență dispozițiilor care conferă posibilitatea suspectului/inculpatului de a solicita continuarea urmăririi penale, dacă acesta consideră că nu este vinovat de săvârșirea faptei imputate[28].

Considerăm că aceste interpretări nu sunt în afara oricăror critici, urmând să prezentăm o serie de argumente apte să sublinieze viciile legislative și efectele semnificative pe care le au acestea pentru suspect/inculpat, nefiind admisibil să considerăm că există echivalență între garanțiile pe care le conferă renunțarea la urmărirea penală și continuarea urmăririi penale.

Imposibilitatea solicitării continuării urmăririi penale în caz de renunțare la urmărirea penală reprezintă rezultatul unei construcții legislative care prezintă grave carențe și care pune sub un mare semn de întrebare respectarea principiului dreptului la un proces echitabil.

Construcția legislativă care a eliminat posibilitatea suspectului/inculpatului de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul în care acesta din urmă este destinatarul unei soluții de renunțarea la urmărirea penală este reprezentată de dispozițiile art. 318 alin. (16) teza a II-a din Codul de procedură penală.

Potrivit acestui text de lege „în cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat”.

Tocmai această imposibilitate de a dispune pentru a doua oară soluția de renunțare la urmărirea penală a condus la excluderea posibilității solicitării continuării urmăririi penale deoarece, dacă după confirmarea urmăririi penale suspectul sau inculpatul ar avea dreptul să solicite continuarea urmăririi penale, față de acesta nu s-ar mai putea menține renunțarea dată inițial, în cazul în care în urma administrării de noi probe s-ar ajunge la o soluție mai gravă, fapt ce ar încălca dispozițiile art. 319 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Necesitatea posibilității solicitării continuării urmăririi penale, inclusiv în caz de renunțare la urmărirea penală, o analizăm din perspectiva cu titlu exemplificativ în care suspectul sau inculpatul, cu toate că apreciază – corect sau nu – că ar putea fi găsit nevinovat, ar dori să obțină o soluție de renunțare la urmărirea penală, tocmai pentru a se asigura că nu va fi trimis în judecată, urmând ca, ulterior securizării cadrului procesual, să solicite continuarea urmăririi penale și administrarea altor probe care ar putea să conducă la o soluție de clasare.

Pe cale de consecință, nu putem pune semnul egalității între instituția renunțării la urmărirea penală și cea a continuării urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului.

Raportat la „nelegalitatea” dispozițiilor art. 318 alin. (16) teza a II-a din Codul de procedură penală, este necesar să subliniem anumite aspecte.

Dispozițiile acestui text, astfel cum observăm, suprimă posibilitatea dispunerii pentru a doua oară a soluției de renunțare la urmărirea penală în cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare, însă nu exclud posibilitatea dispunerii unei noi renunțări la urmărirea penală dacă o primă soluție de această natură este revocată ca urmare a nerespectării culpabile a obligațiilor instituite în cuprinsul ei.

Coroborând acest aspect evidențiat supra cu motivele pentru care judecătorul poate respinge o cerere de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, evidențiem următoarea ipoteză ce subliniază susținerile noastre.

Exempli gratia, punem în discuție ipoteza în care judecătorul a trimis cauza la procuror în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (15) lit. a) Cod procedură penală, pe motivul că s-a dispus renunțarea la urmărirea penală fără a se dispune continuarea urmăririi penale față de suspect, deși existau probe în acest sens. Ulterior, continuarea urmăririi penale și față de persoana suspectului conduce la îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate și de oportunitate pentru a se dispune din nou renunțarea la urmărirea penală, însă aceasta nu se mai poate acorda pentru a doua oară.

Ajungem astfel în situația în care suspectul, chiar în afara oricărei culpe a sa, să nu mai poată beneficia de efectele instituției renunțării la urmărirea penală, fapt ce poate avea consecințe definitive mai ales în cadrul unor categorii speciale de persoane unde o eventuală condamnare ar avea repercusiuni defavorabile asupra activității profesionale.

De pildă, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) litera f) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor Judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție în următoarele cazuri: f) condamnarea, amânarea aplicării pedepsei și renunțarea la aplicarea pedepsei, dispuse printr-o hotărâre definitivă, precum și renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, pentru o infracțiune prin care se aduce atingere prestigiului profesiei.

Un alt exemplu îl identificăm în dispozițiile Legii nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali, respectiv în art. 15 alin. (2) lit. e), de unde reiese[29] că o eventuală condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere conduce la încetarea calității de primar sau președinte de consiliu județean.

Sigur că se poate susține în raport cu cele anterior precizate că organele judiciare au la îndemână în faza de judecată, pe de o parte, instituția renunțării la aplicarea pedepsei care reprezintă o prelungire a principiului oportunității urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancționării unor fapte ca infracțiuni de gravitate redusă, pentru care acțiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală[30], iar pe de altă parte, instituția amânării aplicării pedepsei, însă condițiile acordării acestora sunt mult mai restrictive decât cele care guvernează renunțarea la urmărirea penală.

În acest sens, redăm cu titlu exemplificativ, nefiind un exemplu izolat, situația suspectului sau a inculpatului acuzat de săvârșirea unei infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Astfel, articolul 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prevede ca limite de pedeapsă, la momentul redactării prezentei lucrări, închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Materialul integral poate fi citit în Revista Pandectele Române nr. 2/2019, aflată sub patronajul Academiei Române, Institutul de Cercetări şi Studii Juridice.


[1] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială (Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2018), p. 109.
[2] M. Bulancea, A. Șinc în M. Udroiu (coordonator), A. Andone-Bontaș, G. Bodoroncea, S. Bogdan, M. Bulancea, D. S. Chertes, I. P. Chiș, V. H. D. Constantinescu, D. Grădinaru, C. Jderu, I. Kuglay, C. Meceanu, I. Nedelcu, L. Postelnicu, S. Radulețu, A. Șinc, R. Slăvoiu, I. Tocan, A. R. Trandafir, M. Vasiescu, G. Zlati, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole (Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Editura C.H. Beck, București, 2017), p. 1355.
[3] M. Udroiu (coordonator), op. cit., p. 1355.
[4] A. Barbu, G. Tudor, A. Șinc, Codul de procedură penală adnotat cu practică judiciară națională și europeană (Editura Hamangiu, București, 2016), p. 33 (www.echr.coe.int), în M. Udroiu (coordonator), op. cit., p. 1355.
[5] M. Udroiu (coordonator), op. cit., p. 1355.
[6] Renunțarea la urmărirea penală.
[7] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă (Ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2017), p. 332.
[8] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), R. Moroșanu, V. Văduva, D. Atasiei, C. Ghigheci, C. Voicu, G. Tudor, T. V. Gheorghe, C.M. Chiriță, T. Manea, Codul de procedură penală comentat, (Ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2017), p. 912.
[9] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 332.
[10] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 332.
[11] Mai multe informații despre constituționalitatea instituției nulității relative în lucrarea Nulitatea relativă. Un concept foarte relativ și (ne)constituțional, coautori V. Nester și D. C. Borcea, publicată în Revista Universul Juridic nr. 8/2017, p. 47-56.
[12] M. Udroiu, op. cit., p. 113.
[13] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală – Partea specială. În lumina noului Cod de procedură penală, (Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2018), p. 101-102.
[14] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 333.
[15] Ibidem, p. 334.
[16] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), op. cit., p. 913.
[17] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 334.
[18] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., în cuprinsul notei de subsol, p. 104.
[19] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 104.
[20] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 335.
[21] N. Volonciu, A. S. Uzlău (coordonatori), op. cit., p. 917.
[22] Ibidem, p. 917.
[23] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 338.
[24] Ibidem, p. 338.
[25] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 106.
[26] În sensul că se poate solicita continuarea urmăririi penale de către suspectul sau inculpatul față de care s-a dispus clasarea în temeiul unei cauze de neimputabilitate.
[27] B. Micu, R. Slăvoiu, A. G. Păun, op. cit., p. 338.
[28] M. Udroiu (coordonator), op. cit., p. 1358.
[29] Înalta Curte de Casație și Justiție a admis pronunțarea unei hotărâri prealabile la data de 08.06.2015 prin Decizia nr. 18/2015 privind Examinarea sesizării formulate de Tribunalul Caraș-Severin – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.786/115/2014 (M. Of. partea I nr. 469 din 29.06.2015) și a decis că dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile inclusiv în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
[30] Decizia nr. 343/A/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală.


Av. Vasile Nester
Av. Dragoș-Cătălin Borcea


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.