Consilierii locali pot cumula indemnizaţia de şedinţă cu indemnizaţia de şomaj
4 iulie 2019 | Mihai PAȘCA
Mihai Pașca
Evidenţiez cu preemţiune faptul că drepturile pecuniare cu titlu de venit de înlocuire, respectiv prestaţii băneşti datorate cu titlu de indemnizaţie lunară de şomaj, trebuie stabilite, determinate şi puse în plată în condiţiile recunoaşterii şi valorificării juste, corecte şi in integrum a normelor legale incidente şi aplicabile, fiind obligatorie valorificarea tuturor scriptelor depuse în probaţiune de către partea interesată la dosarul administrativ de şomaj, aflat în posesiunea entităţii juridice care are deplină competenţă, expertiză şi prerogative corespondente şi necesare în ceea ce priveşte emiterea actului dispozitiv, a dispoziţiei de admitere sau de respingere a stabilirii/deschiderii şi punerii în plată efectivă a indemnizaţiei lunare solicitată inclusiv de către consilierii locali.
Astfel, trebuie să existe şi să fie consacrat dispozitiv, exclusiv în condiţiile interpretării şi aplicării juste a legislaţiei în materie, dreptul şi beneficiul, dar şi satisfacţia plăţii indemnizaţiei cuvenite și datorate cu titlu de indemnizaţie de şomaj, în condiţiile în care agenţia județeană de şomaj aşa după cum am învederat anterior, are prerogative şi răspunderi clare, exprese şi exclusive, în ceea ce priveşte competenţa şi obligaţia justei reţineri şi valorificării tuturor actelor, a scriptelor care evidenţiază existenţa raporturilor juridice obligaţionale chiar circumscrise unui mandat eligibil de consilier local, dar şi veniturile băneşti realizate şi dovedite, cu necesitatea reţinerii naturii/felului acestora, şi implicit a calităţii eligibile avută şi dovedită de către petentul solicitant, respectiv de consilier local. Toate aceste înscrisuri/dovezi neechivoce trebuie să realizeze toate condiţiile necesare de conţinut şi formalism şi implicit de forţă probantă, trebuind în aceste condiţii a fi depuse de către partea interesată în dosarul administrativ, existând astfel condiţia şi necesitatea comisivă dar şi obligativitatea interpretării și aplicării corecte şi teleologice a normelor de drept în materie.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de stabilire şi punere în plată a indemnizaţiei de şomaj, normele legale sunt clare şi imperative, astfel că Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 [1] modificată şi actualizată, cu reţinerea corespondentă a dispoziţiilor cuprinse inclusiv în Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004[2] privind statutul aleşilor locali precum şi Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele masuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcțiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancționarea corupției[3], astfel că în aceste condiţii, Legea privind sistemul asigurărilor pentru șomaj şi stimularea ocupării forței de muncă prevede şi dispune în mod neechivoc în sensul că prevederile acestui act normativ reglementează măsurile pentru realizarea strategiilor şi politicilor elaborate în vederea protecției persoanelor pentru riscul de șomaj, asigurării unui nivel ridicat al ocupării şi adaptării forței de muncă la cerințele pieței muncii, cu reţinerea definiţiei de șomer, aceasta fiind persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condiţii:
– nu are loc de muncă
– nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât valoarea indicatorului social de referință al asigurărilor pentru șomaj şi stimulării ocupării forței de muncă, în vigoare, potrivit inclusiv dispoziţiilor OUG nr. 126 din 8 octombrie 2008[4].
Potrivit art. 5 pct. IV1, „șomer înregistrat este persoana care îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute la pct. IV şi se înregistrează la agenţia pentru ocuparea forței de muncă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau, după caz, reședința, ori la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condițiile prevăzute de lege, în vederea obţinerii unui loc de muncă, raportat şi la prevederile OUG nr. 144 din 18 octombrie 2005[5], respectiv lit. c) nu are familie sau a cărui familie nu îi poate asigura întreţinerea”.
În aceste condiţii, indemnizația de șomaj reprezintă o compensație parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă şi/sau a veniturilor, iar în vederea stabilirii dreptului de indemnizație de șomaj, șomerii sunt cei prevăzuți limitativ la art. 17 din Legea nr. 76/2002 actualizată, respectiv art. 5, art. 8, art. 15-16, art. 22-23 din H.G. nr. 174 din 20 februarie 2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj şi stimularea ocupării forței de muncă[6], iar toţi cei asiguraţi au dreptul sa beneficieze de indemnizație de șomaj conform legii, iar din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru șomaj se acoperă, în principal, cheltuielile privind plata contribuțiilor pentru asigurări sociale de stat pentru beneficiarii indemnizațiilor de șomaj, stabilite şi plătite potrivit legii, cu reţinerea aplicabilităţii, inclusiv a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr .76/2002 actualizată.
De asemenea, învederez şi punctez aplicativ strict sub aspectul normelor de drept incidente, faptul că potrivit prevederilor cuprinse în HG nr. 174 din 20 februarie 2002, respectiv art. 15 alin. 1-2, şomerii prevăzuţi la art. 17 din Lege, care realizează venituri din activităţi autorizate potrivit legii, vor beneficia de indemnizaţie de şomaj în condiţiile art. 34 alin. (1), respectiv alin. (3) din Lege, dacă dovedesc că acele venituri, determinate potrivit art. 6, nu depăşesc valoarea indicatorului social de referinţă al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de muncă în vigoare în luna pentru care se face dovada, iar prin activităţi autorizate potrivit legii se înţelege şi se consideră că nu realizează venituri, potrivit prevederilor art. 5 pct. IV lit. c), art. 17 alin. (1) lit. f), art. 34 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) lit. b) şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 actualizată, sens în care sunt reţinute şi dispozițiile art. 34 din Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004, astfel că pentru participarea la lucrările consiliului si ale comisiilor de specialitate, consilierii au dreptul la o indemnizație de ședință, raportat inclusiv la prevederile OUG nr. 83 din 12 decembrie 2014 [7] şi OUG nr. 57 din 9 decembrie 2015[8].
Se impune a fi reţinut faptul că indemnizaţia de şedinţă corespondentă funcţiei de consilier local, tocmai prin natura fiscal-juridică a acesteia nu poate determina aprecierea şi nici calificarea evident atipică ca fiind o plată/venit salarial şi permanent, aceasta având elementele circumscrise exclusiv unei plăţi ocazionale şi nepermanente, consilierul local prestând şi având un mandat eligibil limitat/determinat sub aspectul întinderii acestuia, aceasta fiind numai o calitate astfel dobândită şi nu o funcţie publică numită şi/sau eligibilă şi nici o activitate profesională care să fie subrogată unor norme aplicabile unor raporturi juridice permanente şi salarizate, consilierul local fiind evident o persoană indemnizată şi nu salarizată, astfel că indemnizaţia lunară este numai impozabilă, făcând astfel posibilă şi fiind obligatorie înlăturarea ca vădit injuste orice aprecieri contrare. Există în aceste condiţii, cerinţa obligatorie în sensul că instituţiile statului român, respectiv autorităţi din teritoriu – prepuşi calificaţi şi care au prerogativele şi atributele legale exclusiv atribuite acestora, de a face inclusiv corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept interne şi internaţionale, cu evitarea unor atitudini sau acte de dispoziţie comisive şi/s-au omisive lipsite de suport juridic şi faptic şi care să determine vătămarea unor drepturi subiective sau materiale, inclusiv prestaţii sociale datorate persoanelor care îndeplinesc condiţiile şi cerinţele necesare pentru a fi indemnizate cu sumele reprezentând indemnizaţie de şomaj lunar plătită.
Astfel, statul român, în mod neechivoc şi cert, deţine toate instrumentele juridice şi pecuniare adecvate, îndestulătoare şi suficiente pentru a garanta justa stabilire, dar şi plata efectivă a indemnizaţiilor lunare de şomaj, inclusiv prin procedura şi uzanţele de constituire expresă şi efectivă a fondului necesar cu acest titlu, acesta trebuind a realiza inclusiv cerinţa de suficienţă pecuniară, existând şi fiind consacrată astfel condiţia de garantare a alocaţiilor bugetare necesare. De altfel, inclusiv jurisprudenţa CEDO, dar şi practica naţională în materie, văzând şi normele de drept incidente şi aplicabile astfel reţinute în prezentul script, expune şi consacră cu claritate şi fără echivoc, necesitatea ca statul să-şi execute într-un termen rezonabil şi legal stabilit, obligaţiile căzute în sarcina acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte plata indemnizaţiilor de şomaj, cu înlăturarea oricăror altor consideraţiuni şi aprecieri contrare. În acest context, trebuie avut în vedere inclusiv faptul că actele normative internaţionale, cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ratificate de România, trebuie avute în vedere atunci când agenţiile teritoriale de şomaj se pronunţă pe cererile de recunoaştere şi deschidere a dreptului, respectiv punerea în plată efectivă sau respingerea cererii de acordare a prestaţiei/indemnizaţiei sociale de înlocuire, aceasta fiind evident determinată şi limitată ca întindere şi valoare materială, iar aceste dispoziţii se aplică prioritar faţă de normele dreptului intern pozitiv şi de deciziile Curţii Constituţionale, cu excepţia cazurilor când acestea din urmă conţin dispoziţii mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituţie.
Este în mod cert influenţat în mod direct domeniul securităţii şi garanţiilor sociale, inclusiv în ceea ce priveşte câtimea dar şi naşterea şi plata efectivă a drepturilor băneşti datorate cu titlu de indemnizaţie lunară de şomaj, inclusiv de actele normative de drept internaţional la care România este parte, precum şi deciziile şi prevederile/actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituţiile sale, acestea se aplică în mod neechivoc deopotrivă tuturor cetăţenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci şi cetăţenilor români solicitanţi de indemnizaţii de înlocuire lunare. În această materie extrem de importantă circumscrisă dreptului şi contenciosului social potrivit inclusiv celor mai sus menţionate, este şi practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecţie şi asupra drepturilor şi indemnizaţiilor sociale, aceasta în recunoaşterea expresă dar şi aplicarea prevederilor art. 6 alin. 1 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, norme coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (CEDO, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franţei; Decizia din 30 septembrie 2003, Koua-Poirez contra Franţei; Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Se impune a fi evidenţiat faptul că se dispune potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în sensul că: „1. orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura, cât și în asociaţie cu alţii.; 2. nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”, ori inclusiv consilierii locali trebuie să aibă in integrum proprietatea şi beneficiul efectiv al plăţii indemnizaţiei cuvenite care trebuie stabilită corect, aceste plăţi succesive în accepţiunea jurisprudenţei în materie, având caracterul şi elementele unui bun. De asemenea, potrivit art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994[9]: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional”.
În aceste condiţii conform practicii CEDO, inclusiv indemnizaţia de şomaj ca venit de înlocuire, reprezintă prestaţie pecuniară circumscrisă/asimilată bunurilor mobile, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că acest drept de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă petentul/solicitantul interesat poate invoca şi pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat, prin stabilire şi plată efectivă. Paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, precizează într-o manieră exemplară şi fără echivoc în sensul că: ”statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia și protocoalele sale adiţionale”; deoarece Convenţia europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului roman (v. art. 11 si art. 20 din Constituţie), potrivit par. 103 din aceeaşi hotărâre CEDO: „acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.
În acest context trebuie avute în vedere inclusiv Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea pactului internaţional cu privire la drepturile economice, civile, sociale și culturale[10], care în cuprinsul art. 7, dispune în sensul că statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste si prielnice, care să asigure îndeosebi o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului pact. De asemenea, art. 9 prevede faptul că statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul oricărei persoane la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale.
Astfel, statele părţi care au achiesat la pactul anterior menţionat, potrivit art. 11, recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă suficiente, precum şi la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor sale de existenţă. Carta Socială Europeană – revizuită şi adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, în vigoare din data de 1 iulie 1999, România semnând Carta la 15 mai 1997 şi a ratificat-o la 7 mai 1999 prin Legea nr. 74 din 4 mai 1999[11]prevede şi reglementează la art.12 dreptul la securitate socială, astfel că:
În vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială, părţile se angajează:
1. să stabilească sau să menţină un regim de securitate socială; 2. să menţină regimul de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puţin egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială. Se impune a remarca faptul că în cuprinsul articolului 13, se dispune astfel: dreptul la asistenţă socială şi medicală – în vederea exercitării efective a dreptului la asistenţă socială şi medicală, părţile se angajează:
– să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le procure prin propriile mijloace sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestaţii rezultate dintr-un regim de securitate socială, să poată beneficia de o asistență corespunzătoare şi, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa;
– să vegheze ca persoanele care beneficiază de o astfel de asistenţă să nu sufere, din acest motiv, o diminuare a drepturilor lor politice sau sociale;
– să prevadă ca fiecare să poată obţine, prin servicii competente cu caracter public sau privat, orice sfat şi orice ajutor personal necesar pentru a preveni, îndepărta sau atenua starea de nevoie de ordin personal şi de ordin familial, sens în care sunt reţinute inclusiv prevederile art. 14 în ceea ce priveşte consacrarea expresă a dreptului persoanei interesată şi indemnizată de a beneficia de servicii sociale necesare şi corespondent cuvenite.
Astfel, pentru soluţionarea justă şi legală a cererilor de deschidere / stabilire şi plată a indemnizaţiei de şomaj formulate de către consilierii locali, se impune a fi avută în vedere legislaţia internă în materie inclusiv dinamica şi evoluţia în timp a acesteia, care a evidenţiat şi care reglementează imperativ şi în prezent, sub condiţia şi necesitatea coroborării şi recunoaşterii exprese a normelor de drept comunitare mai sus menţionate, situaţia juridică a persoanelor indemnizate social, aceste plăţi lunare chiar dacă sunt limitate in timp, trebuie a fi stabilite în mod legal şi just, cu evitarea vătămării dreptului material cuvenit, respectiv Legea nr. 74 din 3 mai 1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, se dispune în mod imperativ fiind reglementat expres dreptul la securitate social, dreptul la asistenţă socială şi medicală precum şi dreptul de a beneficia de servicii sociale, potrivit celor cuprinse în art. 12-14, dar şi faptul că prin Legea nr. 116/24 aprilie 2009[12], pentru ratificarea Codului european de securitate socială al Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 16 aprilie 1964 şi semnat de România la 22 mai 2002, se reglementează inclusiv dreptul Social European, potrivit celor cuprinse şi evidenţiate în capitolul VIII alin. 2 lit.g privind relaţiile de protecţie si securitate socială – prestaţiile de şomaj.
Totodată trebuie reţinută incidenţa normelor cuprinse în Regulamentul nr. 1372/2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială[13]şi a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004[14].
Trebuie reţinute şi valorificate aspectele dispozitive extrem de importante evidenţiate de către instanţa de judecată investită cu dezlegarea unei chestiuni de drept în materie, astfel că prin decizia ÎCCJ nr. 53 din 3 iulie 2017[15], referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 5 pct. IV lit. c), art. 44 lit. n) din legea nr. 76/2002, raportate la dispozițiile art. 34 și art. 36 din Legea nr. 393/2004 – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, unde s-a dispus obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că: „dispozițiile art. 5 pct. IV lit. c), art. 44 lit. n) din legea nr. 76/2002, raportate la dispozițiile art. 34 si art. 36 din Șegea nr. 393/2004, se interpretează în sensul că indemnizația de șomaj poate fi cumulată cu indemnizația de ședința de către consilierii locali”.
Astfel,bavând în vedere considerentele din Decizia nr. 54 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casaţie si Justiție – Secţiile Unite[16], precum şi cele cuprinse dispozitiv în Decizia nr. 16 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție – secțiile unite, pronunțate în soluționarea unor recursuri în interesul legii[17], se reţine de către instanţa supremă în sensul că „în conformitate cu art. 5 pct. IV lit. c) din Legea nr. 76/2002, șomer este persoana care nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit Legii, venituri mai mici decât valoarea indicatorului social de referință al asigurărilor pentru șomaj și stimulării ocupării forței de muncă, în vigoare. Potrivit art. 44 din același act normativ, trebuie reţinut faptul reglementat expres în sensul că încetarea plații indemnizațiilor de șomaj acordate beneficiarilor are loc după cum urmează: la data de la care își începe desfășurarea activităţii în funcții elective sau la data la care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătorești, pe durata mandatului”.
De altfel, în conformitate cu art. 25 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[18] „consilierii locali sunt aleși locali care, în timpul mandatului, îndeplinesc o funcție de autoritate publică”. Pentru participarea la ședințele consiliului local si ale comisiilor de specialitate, consilierul primește o indemnizație stabilită în condițiile legii, aşa cum se prevede în art. 51 alin. (5) din aceeași Lege, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (1) teza I din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali: „Pentru participarea la lucrările consiliului și ale comisiilor de specialitate, consilierii au dreptul la o indemnizație de ședință.” Dispozițiile art. 36 din aceeași Lege prevăd că „drepturile bănești cuvenite aleșilor locali, potrivit legii, pot fi cumulate cu pensia sau cu alte venituri, în condițiile legii”.
Spre deosebire de regimul juridic atribuit consilierilor locali, pentru celelalte categorii de aleși locali reglementate în statut, primar, viceprimar, președinte sau vicepreședinte al consiliului județean, este reglementat distinct, în art. 28 din Legea nr. 393/2004, cazul de suspendare a contractului de muncă sau a actului de numire a acestora în cadrul unei instituții ori autorităţi publice, respectiv la regii autonome sau la societăţi comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. În plus, potrivit art. 38 din aceeași Lege, „primarii și viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene beneficiază de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată, precum și de concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite”, iar potrivit art. 39, „durata exercitării mandatului constituie vechime în muncă şi în specialitate şi se ia în calcul la promovare şi la acordarea tuturor drepturilor bănești rezultate din aceasta, inclusiv la calcularea şi la recalcularea pensiei”. Prin urmare, în mod exclusiv numai în privința acestor categorii de aleși locali, legea asimilează perioada mandatului cu cea a derulării unui raport juridic de muncă.
Astfel, activitatea consilierilor locali se poate desfășura în paralel cu un raport de muncă sau cu alte modalităţi menite a le asigura mijloacele de subzistenţă cu caracter permanent, astfel că este evident caracterul sporadic al activităţii desfășurate în funcția electivă precum şi indemnizarea acesteia. Ori, scopul instituirii indemnizației de șomaj este acela de a asigura persoanei lipsite de venituri, în anumite condiții, un venit material care să constituie un substitut al celui ce reprezintă mijlocul de subzistenţă al acesteia, de care a fost lipsită din motive neimputabile ei. Funcţiile elective locale care îndeplinesc o astfel de condiție sunt cele în care activitatea desfășurată are un caracter continuu, fiind asimilată unui raport juridic de muncă, respectiv cele de primar, viceprimar, președinte sau vicepreședinte al consiliului județean, ți nu cea de consilier local care, astfel cum s-a arătat, are un alt regim juridic. În acest context se impune a se reţine că indemnizația de ședință obținută de un consilier local nu are natura juridică a unui venit salarial, constant și permanent, întrucât activitatea consilierului local nu reprezintă o activitate profesională sau asimilată acesteia, după cum nici indemnizația aferentă şi corespondentă acestei calităţi nu poate fi asimilată cu un venit dintr-o astfel de activitate.
În acest sens s-a pronunțat si Curtea Constituțională prin decizia nr. 176 din 19 martie 2015[19] când a subliniat că „activitatea desfășurată de un consilier nu poate fi asimilată cu activitatea desfășurată de o persoană încadrată în muncă, deoarece prestația consilierilor în folosul comunităţii nu are caracter permanent, specific contractelor de muncă, aceasta manifestându-se sub forma participării la ședințele de consiliu și comisii de specialitate, care au loc o dată sau de două ori pe lună, însumând câteva ore”.
Această argumentație este reluată şi în decizia Curții Constituționale nr. 742/ 3 noiembrie 2015[20], potrivit căreia
„indemnizația primită de consilierul local/județean nu poate fi asimilată cu indemnizația încasată în exercitarea unor funcții cu caracter de permanent, cum ar fi aceea de primar, senator sau deputat. Instanța constituțională a reținut că activitatea de consilier local nu este o funcție, ci o calitate, nu este salarizată, ci indemnizată, nu are caracter regulat, organizat și permanent si nu poate fi asimilată cu o funcție electivă”.
Astfel, Decizia nr. 3/2011, pronunțată în Dosarul nr. 2/2011[21] şi Decizia nr. 11/2015, pronunțată în Dosarul nr. 5/2015[22], ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție în procedura recursului în interesul legii, impun valorificarea acestor considerente, fără posibilitatea de a fi contrazise cu ocazia altei judecăţi, în condițiile în care cadrul legislativ a rămas același.
Având în vedere în mod corespunzător toate aceste considerente, se reţine că interdicția de a primi indemnizația de șomaj nu funcționează în cazul consilierilor locali, întrucât scopul pentru care legiuitorul instituie o astfel de interdicție nu poate fi atins. Indemnizația de șomaj reprezintă o compensație parțială a pierderii acelor venituri ale beneficiarului care îi asigurau mijloacele de subzistenţă şi căreia, în anumite situații, Legea îi acordă acest substitut succesiv şi limitativ plătit. În condițiile în care, aşa după cum s-a evidenţiat anterior, activitatea de consilier local nu este asimilată celei decurgând dintr-un raport juridic de muncă, consilierul local poate cumula indemnizația de șomaj cu indemnizația la care are dreptul pe durata îndeplinirii mandatului de consilier.
De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 4 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 582/1/2016 de către ÎCCJ[23]s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 191 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 aprobate prin H.G. nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare” în baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj se includ veniturile care se încadrează în categoriile prevăzute de art. 296.4 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, cu corecţiile reglementate de art. 2961.8 alin. (5) din acelaşi act normativ, şi anume veniturile pentru care se datora, potrivit legii, şi a fost virată contribuţia individuală la bugetul asigurărilor de şomaj”.
Concluzionând, se impune a fi valorificate toate consideraţiunile de fapt şi de drept statuate atât in jurisprudența instanței supreme, cât şi a celei de contencios constituțional evidenţiate şi reţinute inclusiv în prezentul script, potrivit cărora consilierul local nu încasează venituri permanente, ci ocazionale, nu are o activitate propriu-zisă în funcția electivă (precum primarii, senatorii, deputații), ci doar calitatea de ales local care prestează în folosul comunităţii, sub forma participării la ședințele de consiliu si comisii de specialitate, care au loc o dată sau de două ori pe lună, însumând câteva ore, pentru care primește o indemnizație, de altfel modică si ocazională motiv pentru care poate cumula aceasta indemnizație de şomaj cu îndemnizaţia de consilier local, urmând a se aprecia în consecinţă, în sensul permisiv şi deplin legal al cumulului îndemnizaţiei de şomaj cu îndemnizaţia de şedinţă plătită consilierilor locali.
[1] Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002,privind sistemul asigurărilor pentru șomaj şi stimularea ocupării forței de muncă, în vigoare începând cu data de 1 martie 2002.
[2]. Legea nr. 393 din 28 septembrie 2004,privind statutul aleșilor locali,în vigoare începând cu data de 6 decembrie 2004.
[3] Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003,privind unele masuri pentru asigurarea transparenţei in exercitarea demnităţilor publice, a funcțiilor publice şi in mediul de afaceri, prevenirea şi sancționarea corupției,în vigoare începând cu data de 21 aprilie 2003.
[4] OUG nr. 126 din 8 octombrie 2008 ,privind modificarea si completarea unor acte normative in vederea eliminării legăturilor dintre nivelul drepturilor acordate din bugetul asigurărilor pentru șomaj şi nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi al stabilirii măsurilor de aplicare a unor regulamente comunitare, în vigoare începând cu data de 14 octombrie 2008.
[5] OUG nr. 144 din 18 octombrie 2005,pentru modificarea si completarea legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj şi stimularea ocupării forței de muncă, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2006.
[6] H.G. nr. 174 din 20 februarie 2002,pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj şi stimularea ocupării forței de muncă, în vigoare începând cu data de 18 martie 2002.
[7] OUG nr. 83 din 12 decembrie 2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice in anul 2015, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice,în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2015.
[8] OUG nr. 57 din 9 decembrie 2015, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice in anul 2016, prorogarea unor termene, precum si unele masuri fiscal-bugetare,în vigoare începând cu data 11 decembrie 2015.
[9] Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale si a protocoalelor adiționale la această convenție,în vigoare începând cu data de 20 iunie 2004.
[10] Decretul nr. 212 din 31.10.1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice,civile,sociale si culturale si Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile si politice,în vigoare începând cu data de 20 noiembrie 1974.
[11] Legea nr. 74 din 3 mai 1999,pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996,în vigoare începând cu data de 4 mai 1999.
[12] Legea nr. 116 din 24 aprilie 2009,pentru ratificarea Codului european de securitate sociala al Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 16 aprilie 1964, în vigoare începând cu data de 22 mai 2009.
[13] Regulamentul nr. 1372/2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
[14] Regulamentul (CE) NR. 987/2009 al Parlamentului european și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
[15] Decizia ICCJ nr. 53 din 3 iulie 2017,referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 5 pct. IV lit. c), art. 44 lit. n) din legea nr. 76/2002, raportate la dispozițiile art. 34 si art. 36 din legea nr. 393/2004,în vigoare din data de 22 noiembrie 2017.
[16] Decizia nr. LIV (54) din 4 iunie 2007,privind examinarea recursului in interesul legii, in legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 92 alin. (1) lit. b) din legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale,în vigoare începând cu data de 22 febriarie 2008.
[17] Decizia nr.16 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție – 18 februarie 2008, pentru examinarea recursului in interesul legii cu privire la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct. II si ale art. 94 din legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, modificată si completată, raportate la dispozițiile art. 36 din legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali,cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la posibilitatea consilierilor locali de a cumula pensia de invaliditate de gradul II cu indemnizația corespundatoare funcției elective, în vigoare din data de 12 decembrie 2008.
[18] Legea administrației publice locale nr. 215/23 aprilie 2001 (**republicată**) în vigoare începând cu data de 20 februarie 2001.
[19]Decizia Curţii Constituționale nr. 176 din 19 martie 2015,referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. f) din legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, în vigoare din data de 14 mai 2015.
[20] Decizia Curții Constituționale nr. 742 din 3 noiembrie 2015,referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 71 alin. (3) din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice in anul 2014, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice,în vigoare din data de 13 ianuarie 2016.
[21] Decizia ÎCCJ- recurs în interesul legii nr. 3 din 4 aprilie 2011.
[22] Decizia ÎCCJ- recurs în interesul legii nr.11 din 25 mai 2015 pronunţată în dosarul nr. 5/2015.
[23] Decizia ÎCCJ- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 8 din 4 aprilie 2016,referitoare la sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. b) raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale, referitor la baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj, respectiv dacă aceasta include şi ajutorul acordat cu ocazia pensionării, şi compensaţia pentru concediul de odihnă neefectuat la încetarea raporturilor de muncă,în vigoare din data de 26 mai 2016.
Asistent judiciar Mihai Paşca
Vicepreşedinte AAJR
