Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Reconsiderarea instituţiei „schimbării încadrării juridice a faptei” în raport de pronunţarea Deciziei nr. 250/2019 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil
10.07.2019 | Razvan VIORESCU

Răzvan Viorescu

Răzvan Viorescu

1. Scurt istoric al invocării excepţiei de neconstituţionalitate

Prin Încheierea din 26 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5454/86/2016, Tribunalul Suceava – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Am ridicat excepţia într-o cauză penală având ca obiect infracţiunea de omor (art. 188 NCP).

Urmare a formulării a trei cereri de schimbare a încadrării juridice a faptei din art. 188 alin. 1 NCP, rap. la art. 189 alin. 1 lit. f) NCP, în art. 188 alin. 1 NCP, în concurs cu infracțiunea prevăzută la art. 193 alin. 2 NCP, conform art. 38 NCP, cu reținerea stării de provocare și a elementelor legitimei apărări, prevăzute de art. 75 NCP lit. a) și art. 19 NCP, toate respinse, am solicitat instanţei de judecată (fond) sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituționalitate a prevederilor art. 386 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 386 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală, am apreciat că aceasta este admisibilă, îndeplinind cele trei condiţii cumulative înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel: neconstituţionalitatea vizează o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ aflată în vigoare; respectiva prevedere nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; respectiva prevedere are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. 

Am precizat că sunt îndeplinite toate cele trei condiţii prin care instanţa de fond să sesizeze Curtea Constituţională potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

1. În ce priveşte prima condiţie: Legea privind Noul Cod de procedură penală este act normativ în vigoare (condiţie îndeplinită).
2. Disp. art. 386 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală nu au mai fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (condiţie îndeplinită).
3. Disp. art. 386 alin.1 din Noul Cod de procedură penală au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (condiţie îndeplinită).

Am apreciat, în susţinerea excepţiei, că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile art. 16, art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 – Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. a) CEDO referitor la dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-a constituit prevederile art. 386 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I pct. 63 şi 64 din Legea nr. 356/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul cuprins:

(1) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate am susţinut că dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – care consacră dreptul la un proces echitabil şi dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – în măsura în care sunt interpretate în sensul că organul judiciar nu este obligat să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă.

Soluția legislativă din art. 386 alin. 1 NCPP, prin care instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, fără a se pronunța anterior deliberării după închiderea dezbaterilor prin încheiere.

Cu toate acestea, legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune pentru nerespectarea obligației de punere în discuție a noii încadrări, fiind în sarcina jurisprudenței de a găsi o sancțiune adecvată acestei încălcări a dreptului la apărare.

Încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi totodată a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile, reţinându-se nu doar schimbarea textului incriminator dintr-o infracțiune în alta, ci și aplicarea unor alte texte care prevăd instituții de drept penal aplicabile în cauză.

Având în vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, Legea de procedură penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei. (Detalii aici)

Am considerat că, în situația în care instanţa de fond procedează la schimbarea încadrării juridice, prin deliberaredupă închiderea dezbaterilor, este evident ar fi mult prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare, după închiderea dezbaterilor, fiind adusă atingere dreptului reclamantul de a fi informat de o manieră detaliată cu privire la natura şi cauza acuzației ce-i era adusă, cât și o atingere a dreptului de a dispune de timpul necesar pentru a-și pregăti apărare.

Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei, corespund şi exigenţelor art. 6 paragraful 3 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil („orice acuzat are în special dreptul: a) să fie informat în termenul cel mai scurt (…) şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale„), exprimate ca atare în cauza S. şi alţii contra Turciei (Hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în cauza A.C. contra României (Hotărârea din 12 aprilie 2011) în cuprinsul căreia este statuat că „dispoziţiile paragr. 3 al art. 6 recunosc dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la calificarea juridică dată respectivelor fapte, şi aceasta într-o manieră detaliată. Curtea nu contestă dreptul curţii de a schimba încadrarea juridică a unor fapte penale cu judecarea cărora a fost legal investită. Cu toate acestea C.E.D.O. observă că acest drept al instanţei naţionale trebuie însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. Ca atare, după dreptul intern, instanţa care consideră că este necesară o schimbare de încadrare juridică trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să indice inculpatului că este în drept să ceară timp să-şi pregătească apărarea şi să propună probe. Garanţiile procedurale mai sus-menţionate sunt aplicabile tuturor recalificărilor juridice, indiferent care este elementul infracţional în cauză„.

În speţă, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, de abia în momentul deliberării, deci după finalizarea dezbaterilor în cauză, tribunalul ar trece la recalificarea faptelor – deci după finalizarea dezbaterilor în cauză, ar fi prea târziu pentru ca inculpatul să-şi exercite dreptul de a-şi construi apărarea, dreptul inculpatului de a fi informat în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce îi sunt aduse şi dreptul de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii lor ar fi încălcate, subzistând astfel în cauză un motiv de nulitate absolută. 

În cauza nr. 5454/86/2016, au fost formulate trei cereri de schimbare a încadrării juridice, nesoluționate până la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, la termenul din 24 mai 2017, deși am solicitat în temeiul HOTĂRÂRII din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României , pronunțarea de către instanță prin încheiere asupra stabilirii încadrării juridice finale (acuzaţie în materie penală„) pentru care este cercetat inculpatul și care impune pregătirea apărării în raport de această ultimă încadrare juridică a faptelor pentru care este cercetat.

Am reiterat că, în Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, a subliniat că nu trebuie să aprecieze mijloacele pe care reclamantul le-ar fi folosit dacă ar fi avut posibilitatea să dezbată schimbarea încadrării juridice. Ea a remarcat simplul fapt că este plauzibil de susținut că aceste mijloace ar fi fost diferite celor folosite pentru contestarea încadrării inițiale.

Necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei poate fi determinată, fie de o greşită apreciere iniţială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Schimbarea încadrării juridice poate avea consecinţe asupra competenţei de desfăşurare a cercetării judecătorești, asupra obligativităţii asigurării asistenţei juridice, asupra obligativității instanței de a solicita prezența părții vătămate de a confirma în instanță formularea unei plângeri prealabile, asupra caracterului oficial al procesului penal şi altele.

Oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu, atât cauza acuzaţiei respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât şi natura acuzaţiei, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale.

O eventuală schimbare a încadrării juridice a faptei, în urma deliberării, încalcă dreptul inculpatului de a fi informat, în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi dreptul de a avea timp şi înlesniri adecvate pentru pregătirea apărării.

Când necesitatea schimbării încadrării juridice este impusă în cursul judecății (acuzație in personam) de împrejurări noi care constituie moduri de apreciere a încadrării juridice iniţiale, Curtea Constituțională a apreciat în Decizia nr. 90/2017 că se constată că echitatea procedurii este afectată în funcţie de momentul procesual în care intervine schimbarea de încadrare juridică.

Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014paragrafele 3334, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de „acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale„, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului) ” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 – referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 – referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi de art. 327 lit. a) – referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii organul judiciar este obligat potrivit art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală să aducă la cunoştinţă suspectului sau inculpatului natura acuzaţiei, situaţia este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mişcare a acţiunii penale. Astfel, persoana interesată nu beneficiază de plenitudine de exerciţiu în vederea atingerii finalităţii urmărite prin exercitarea dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. 

În acest sens, prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 58-72, Curtea de la Strasbourg a statuat că cerinţele de la paragraful 3 al art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. În acest sens, cerinţei de la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie trebuie să i se acorde o atenţie sporită, notificarea acuzaţiei jucând un rol crucial în procesul penal. De aceea, oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu, atât cauza acuzaţiei, respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât şi natura acuzaţiei, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale. Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informaţii complete şi detaliate privind acuzaţiile împotriva unui pârât este o condiţie esenţială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. Amploarea acestor informaţii variază în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcţie de respectarea cerinţelor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţie, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărării.

Astfel, acuzatul trebuie informat în mod corespunzător şi deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzaţiei. În această hotărâre au fost supuse analizei instanţei europene aspecte legate de cauza acuzaţiei, respectiv cele referitoare la data săvârşirii infracţiunii şi la locul în care a fost comisă fapta, aspecte care s-au modificat pe parcursul derulării procedurilor şi care nu au fost cunoscute de persoana acuzată. Drept urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că a fost încălcat dreptul reclamantului de a fi informat, în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi dreptul de a avea timp şi înlesniri adecvate pentru pregătirea apărării.

În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de la Strasbourg şi prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în Cauza Malofeyeva împotriva Rusiei, paragrafele 113-120.

Prin urmare, aspectele legate de respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost definite şi de jurisprudenţa instanţei europene, trebuie examinate în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. De aceea, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragraful 31).

Totodată, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea Constituţională pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, a constatat că dispoziţia „… dacă socoteşte necesar…” din art. 257 este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală din 1968 priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema şi el pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului. 

Am apreciat că este încălcat art. 24 din Constituţie, întrucât „instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului”, asupra încadrării juridice, anterior deliberării, ceea ce înseamnă că inculpatul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de judecător în urma deliberării, și care poate avea repercursiuni asupra competenţei de desfăşurare a cercetării judecătorești, asupra obligativităţii asigurării asistenţei juridice, asupra obligativității instanței de a solicita prezența părții vătămate de a confirma în instanță formularea unei plângeri prealabile, asupra caracterului oficial al procesului penal şi altele.

Prin analogie, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la soluţia legislativă ce se desprinde din interpretarea art. 386 alin. 1 din actualul Cod de procedură penală, întrucât există posibilitatea ca, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, efectuarea cercetării judecătorești, să se constate existenţa unor împrejurări noi ori constatarea unei erori de apreciere a încadrării juridice iniţiale să impună schimbarea încadrării juridice a faptei. În această situaţie, inculpatul nu beneficiază de dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit cu privire la natura acuzaţiei, art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mişcare a acţiunii penale şi nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut iniţial care este cauza acuzaţiei, nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a aceloraşi fapte antisociale, producând consecinţe în planul răspunderii penale ori asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale evidenţiază, în acord şi cu principiul legalităţii procedurilor penale, interesul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a1 din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este cercetat şi la noua încadrare juridică a acesteia. (În mod similar a se vedea Decizia nr.90/2017 a CCR, în interpretarea neconstituționalității art. 311 alin. 3 NCPP).

Or, în această din urmă situaţie, inculpatului îi este afectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menţinut în eroare cu privire la noua natură a acuzaţiei în materie penală, până la deliberare, nebeneficiind de timpul şi mijloacele adecvate pentru a reacţiona şi pentru a-şi organiza apărarea.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a statuat prin Hotărârea nr. 1050 din 24 februarie 2004 că, având în vedere consecinţele unei schimbări de încadrare juridică, aceasta nu poate avea loc decât în anumite condiţii, a căror îndeplinire constituie o garanţie, atât a dreptului la apărare al părţilor şi, în primul rând, al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei. 

În cazul schimbării încadrării juridice, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se creează o situaţie mai uşoară sau mai grea pentru inculpat. 

Mai mult, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că schimbarea încadrării juridice, în timpul deliberării, conduce la nerespectarea garanţiilor procedurale menite să ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal şi factual al acuzaţiei. Astfel, s-a adus atingere dreptului inculpatului de a fi informat, în mod detaliat, cu privire la natura şi cauza acuzaţiei, precum şi dreptului de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că „nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă. Aceasta evidenţiază doar faptul că se poate susţine că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzaţia principală” (paragraful 25).

Actul de acuzare joacă un rol determinat în cadrul urmăririi penale: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei acuzației, adică în privinţa faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost dată acestor fapte într-o manieră detaliată.

Curtea nu trebuie să aprecieze mijloacele pe care reclamantul le-ar fi folosit dacă ar fi avut posibilitatea să dezbată schimbarea încadrării juridice. Ea remarcă simplul fapt că este plauzibil de susținut că aceste mijloace ar fi fost diferite celor folosite pentru contestarea încadrării inițiale.

Actul de acuzare joacă un rol determinant în cadrul cercetării judecătorești: având în vedere semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei, adică a faptelor materiale care îi sunt imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost dată acestor fapte într-o manieră detaliată.

Totuşi, trebuie observat că acest drept era însoțit de garanții procedurale în favoarea inculpatului. Potrivit dreptului intern, tribunalul care apreciază că încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată trebuie să fie schimbată, trebuie să invite părțile din proces să-și prezinte observațiile cu privire la acest subiect și să indice inculpatului faptul că are dreptul să ceară lăsarea la urmă a cauzei sau chiar să ceară acordarea unui termen pentru a-și putea pregăti apărarea.

În speță, însă, numai după ce a intrat în deliberări – deci după închiderea dezbaterilor -, Curtea Supremă a procedat la schimbarea încadrării juridice. Astfel, este evident că era mult prea târziu pentru exercitarea dreptului la apărare.

Am precizat că după publicarea Hotărârii din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, rezumate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a schimbat jurisprudența sa anterioară, statuând că obligațiile impuse de art. 334 C. pr. pen. se referă la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică. (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, decizia nr. 1372 din 6 aprilie 2011, www.scj.ro.) 

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce le erau aduse şi dreptul lor de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii apărării lor au fost încălcate, subzistând astfel în cauză nulitatea prevăzută în art. 197 alin. 1 şi 4 C. pr. pen.

Concluzionând, urmare a sesizării cu soluţionarea excepţiei, Curtea Constituţională are obligația să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 386 alin.1 din Codul de procedură penală potrivit căreia instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, fără a se pronunța anterior deliberării după închiderea dezbaterilor prin încheiere, încalcă prevederile constituţionale aleart. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa.

2. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională

În M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019 s-a publicat Decizia nr. 250 a Curții Constituționale cu privire la obligativitatea schimbării de încadrare juridică prin hotărâre distinctă de cea privitoare la fondul cauzei, anterior soluționării litigiului de drept penal.

În considerentele 17-20 din Decizia nr. 250/2019, instanţa de contencios constituţional a îmbrăţişat argumentele autorului excepţiei, privind incidenţa respectării dreptului la un proces echitabil, reţinând că:

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragrafele 33-34, a statuat că noțiunea de „acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și poate fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalități de acuzație în materie penală, reglementate de art. 307 – referitor la aducerea la cunoștință a calității de suspect, de art. 309 – referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la aducerea la cunoștință a calității de inculpat și de art. 327 lit. a) – referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de judecată. Dacă în primele două situații notificarea oficială constă în aducerea la cunoștință a calității de suspect înainte de prima sa audiere și în comunicarea către inculpat a ordonanței prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală prin care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situație notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condițiile art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală ce dispune cu privire la camera preliminară.

18. Curtea reține, totodată, că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează dreptul „acuzatului” de a fi informat cu privire la natura și cauzele „acuzației” ce i se aduce. Dispozițiile convenționale precitate evidențiază necesitatea ca autoritățile naționale să depună o maximă diligență cu privire la modul în care se face notificarea „acuzației” către cel interesat, deoarece actul de acuzație are un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală și juridică a învinuirii ce i se aduce (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 79; Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragrafele 51-52; Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 59). Art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție recunoaște acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” acuzației, adică faptele materiale de care este acuzat și pe care se bazează acuzația, dar și la „natura” acuzației, adică încadrarea juridică a faptelor în cauză; în ambele situații informarea trebuie să fie detaliată (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 51; Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunțată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 59; Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Penev împotriva Bulgariei, paragrafele 33 și 42; Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 18).

19. Totodată, instanța europeană a decis că sfera de aplicare a art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție trebuie apreciată, în special, în lumina dreptului general la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție. În materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unui inculpat și, prin urmare, cu privire la încadrarea juridică pe care instanța ar putea să o rețină împotriva acestuia este o condiție esențială a echității procedurii (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 52; Hotărârea din 1 martie 2006, pronunțată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 90). De asemenea, există o legătură între lit. a) și lit. b) ale art. 6 paragraful 3 din Convenție, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunțată în Cauza Pelissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 54; Hotărârea din 1 martie 2001, pronunțată în Cauza Dallos împotriva Ungariei, paragraful 47).

20. În aplicarea garanției reglementate la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenție, specifică unui proces echitabil, în materie penală, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au emis Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, întrucât „Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să-și poată pregăti apărarea și să se garanteze echitatea procedurilor penale.” (paragraful 27), iar „Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului, referitoare la infracțiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum și a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.” (paragraful 28). În acest sens, art. 6 alin. (1) și (3) din Directiva 2012/13/UE, care reglementează dreptul la informare cu privire la acuzare, prevede că „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare […] (3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.”

21. Garanțiile unui proces echitabil în materie penală, instituite atât în art. 6 paragraful 1 din Convenție, cât și pe cale jurisprudențială, privesc dreptul la un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege; egalitatea armelor, principiul contradictorialității, motivarea hotărârilor, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea – garanții implicite ale desfășurării procedurii; publicitatea procesului, termenul rezonabil – garanții explicite ale desfășurării procedurii; prezumția de nevinovăție, dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzației, acordarea timpului și facilităților pentru pregătirea apărării, dreptul la apărare, dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces, dreptul la asistența gratuită a unui interpret.

În considerentele 22-29 din Decizia nr. 250/2019, instanţa de contencios constituţional a îmbrăţişat argumentele autorului excepţiei, privind incidenţa respectării dreptului la apărare, în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei, reţinând că:

22. Cât privește dreptul la apărare, instanța de control constituțional a reținut în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 38, că acesta este de natură constituțională, fiind consacrat în art. 24 din Constituție, precum și, prin prisma art. 20 din Constituție, de natură convențională, în condițiile în care art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenție reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiași articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod efectiv și adecvat. De asemenea, Curtea constată că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale și al procesului penal în ansamblul său, în concordanță cu prevederile constituționale și convenționale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părților și subiecților procesuali principali, inclusiv dreptul suspectului de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia, respectiv dreptul inculpatului de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia [art. 10 alin. (3)], cât și garanții procesuale ale acestora, în mod special obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal [art. 10 alin. (5)].

Aşa cum rezultă din considerentele de la pct. 30, Curtea analizând normele procesual penale ale art. 386 alin. (1), incidente în cauza dedusă judecăţii, care deși obligă instanța să pună în discuția părților noua încadrare juridică atunci când consideră că încadrarea dată prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, permit totuşi instanței de judecată să dispună schimbarea încadrării juridice chiar prin hotărârea judecătorească pronunțată asupra fondului cauzei, pe cale de consecință fiind încălcate dreptul la un proces echitabil, libertatea individuală și dreptul la apărare. 

În opinia noastră, am apreciat că se impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se facă de către instanţa de judecată exclusiv printr-o încheiere separată, opinie împărtăşită de Curtea Constituţională.

În coliziune cu incidenţa respectării garanţiilor procesuale constituţionale şi convenţionale (dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil) se impune a se remarca „rezistenţa” tuturor actorilor implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie (solicitarea adresată Tribunalului București, Curții de Apel Suceava, Curții de Apel București și Înaltei Curți de Casație și Justiție de a comunica orientarea jurisprudențială a instanțelor menționate), care au apreciat în unanimitate că majoritară este orientarea jurisprudențială prin care schimbarea încadrării juridice se face la finalul procesului, prin hotărâre (sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual) – considerentele 31-37 din Decizia nr.250/2019.

În opoziţie cu răspunsurile formulate de instanţele naţionale, solicitate a preciza orientările jurisprudenţiale privind procedura schimbării încadrării juridice a faptei, instanța de control constituțional a statuat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea Constituțională are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției (în acest sens Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, și Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30) – considerentele 47-48 din Decizia nr. 250/2019.

Consecinţa firească a constatării neconstituţionalităţii art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei, a determinat Curtea Constituţională, din oficiu, să constate şi neconstituţionalitatea dispozițiilor art. 377 alin. (4) teza întâi, pentru aceleaşi argumente (pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat).

3. Efectele Deciziei nr. 250/2019 a Curții Constituționale

Considerăm că Decizia nr. 250/2019 este una de interpretare, argumentările curţii rezultând din dispozitivul deciziei, incidente fiind toate considerentele care au forță juridică egală acestuia.

Prin raportare la considerentele de la pct. 42, respectiv 46 din Decizia nr. 250/2019, se statuează procedura de urmat de către instanţe: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”, iar „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei.”

Astfel, sesizată cu o cerere de schimbare a încadrării juridice a faptei, instanţa are obligaţia să se pronunțe asupra sa, admițând-o sau respingând-o obligatoriu prin încheiere, anterior pronunţării unei soluţii asupra conflictului penal.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea efectelor în timp ale Deciziei nr. 250/2019, considerăm că, deşi deciziile Curții Constituţionale au putere pentru viitor, aplicându-se conflictelor juridice penale născute după publicarea în Monitorul Oficial, prezenta decizie se va aplica și tuturor cauzelor pendinte, instanţa de fond având obligaţia să o respecte prin pronunțarea în asupra schimbării încadrării juridice anterior soluţionării conflictului penal. În acest sens, invocăm Decizia nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale cu privire la efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, potrivit căreia „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor”.

În egală măsură, împărtăşind opinia corectă a domnului avocat Adrian Stan (a se vedea pe larg, Câteva observații asupra efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019 privind schimbarea încadrării juridice a faptei), apreciem că aplicabilitatea prezentei decizii este obligatorie şi proceselor aflate în apel, inclusiv în situaţia în care în care instanţa de fond s-a pronunțat deja prin aceeași hotărâre asupra schimbării de încadrare a faptei, urmând ca instanţa de control judiciar (apel) să remedieze viciul procedural prin retrimiterea dosarul primei instanțe spre rejudecare.

:: Decizia nr. 250/2019 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

Avocat Răzvan Viorescu


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.