ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Declarația inculpatului dată în calitate de martor în cursul urmăririi penale in rem. Comentariu la Hotărârea ÎCCJ

12.07.2019 | Artin SARCHIZIAN
Newsletter
Instagram
Facebook
Artin Sarchizian

Artin Sarchizian

O recenta solutie a Inaltei Curti[1], prin care se retine ca: In cazul in care o persoana a fost audiata, ca martor, in faza urmaririi penale in rem, cu respectarea dispozitiilor legale, dobândirea ulterioara de catre aceasta persoana a calitatii de suspect sau inculpat in cauza, nu atrage in mod retroactiv, nelegalitatea declaratiei de martor, ci determina, in conformitate cu dispozitiile art. 118 C. proc. pen., numai imposibilitatea folosirii declaratiei de mator impotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect ori inculpat[2], aduce in discutie un subiect, spun eu, cu adevarat “delict”, respectiv acela al efectivitatii dreptului de a nu se autoincrimina, al inculpatului, care mai inainte de dobandirea acestei calitati, a fost audiat ca martor[3].

In acest context, consider ca fiind de un real folos practic a identifica atat vulnerabilitatile juridice create inculpatului, aflat intr-o astfel de postura, dar mai ales remediile concrete si efective, menite sa asigure echitatea procesului penal.

Insa, pentru inceput, voi reda considerentele pe care se sprijina solutia sus rezumata:

Curtea retine: Contestatoarea a sustinut, prioritar, ca audierea sa in calitate de martor s-a realizat cu incalcarea dreptului la aparare, intrucât, desi la momentul respectiv acuzarea cunostea ca ea este autorul presupuselor fapte cercetate, a dispus inceperea urmaririi penale in rem si audierea sa in calitatea mentionata, refuzându-i-se dreptul de a lua cunostinta de actele dosarului.

Aceste sustineri au fost considerate ca fiind neintemeiate, cu urmatoarea motivare: Prin dispozitiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a instituit in sarcina organelor de urmarire penala obligatia inceperii urmaririi penale in rem, imediat ce au fost legal sesizate, deci anterior efectuarii oricaror acte de cercetare in cauza. Noua reglementare procesual penala instituie, asadar, obligatia inceperii, in toate cazurile, a urmaririi penale cu privire la fapta (in rem), chiar si in ipoteza in care in cuprinsul actului de sesizare este indicata o anumita persoana ca fiind cea care a savârsit infractiunea ce face obiectul sesizarii ori când starea de fapt descrisa permite identificarea acesteia.

Inceperea urmaririi penale in rem legitimeaza organul de cercetare penala sa demareze activitatile procesuale specifice, necesare realizarii obiectului urmaririi penale, sens in care, dupa sesizare, acesta are obligatia sa caute si sa strânga datele ori informatiile cu privire la existenta infractiunii, sa ia masuri pentru limitarea consecintelor acesteia si sa strânga si sa administreze probele necesare, cu respectarea exigentelor consacrate in art. 100 si art. 101 C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor in acord cu principiul loialitatii.

Subsecvent cercetarilor in rem, in masura in care exista indicii suficiente pentru a fundamenta banuiala rezonabila ca o anumita persoana a savârsit fapta, procurorul dispune ca urmarirea penala sa se efectueze in continuare fata de aceasta, in personam, persoana respectiva dobândind calitatea de suspect si, in considerarea acestei calitati, drepturile prevazute in art. 78 raportat la art. 83 C. proc. pen. si obligatiile prevazute in art. 108 C. proc. pen.

In contextul acestor consideratii teoretice, Inalta Curte de Casatie si Justitie, completul de 2 judecatori, noteaza ca, in speta, audierea contestatoarei A., in calitate de martor, la data de 16 februarie 2016, in faza urmaririi penale in rem a cauzei (inceputa prin ordonanta din 19 iunie 2014), s-a realizat cu respectarea dispozitiilor legale in materie, pozitia organelor de urmarire penala (care, la momentul audierii, i-au adus la cunostinta faptul ca nu beneficia de dreptul de a fi asistata de aparator si de a studia actele dosarului, redata in partea finala a declaratiei) necircumscriindu-se, in sine, unei eventuale incalcari a dreptului la aparare al persoanei audiate.

In conditiile in care declaratia de martor a contestatoarei A. a fost legal administrata, dobândirea ulterioara, de catre aceasta din urma, a calitatii de suspect/inculpat in cauza nu atrage, in mod retroactiv, nelegalitatea declaratiei sale de martor, ci, in conditiile art. 118 C. proc. pen., determina numai o imposibilitate de folosire a continutului probei testimoniale impotriva inculpatei insesi.

Altfel spus, efectul dispozitiilor legale mentionate este nu acela al nelegalitatii mijlocului de proba, ci al limitarii valorii probatorii a declaratiei de martor date de inculpata (care va putea fi folosita intotdeauna in favoarea inculpatei, dar niciodata impotriva acesteia), chestiune a carei valorificare implica, insa, evaluarea probatoriului cu ocazia solutionarii fondului cauzei.

Comentariu: 

Problema ivita in practica, si relevata in speta mai sus rezumata, este aceea in care o persoana despre care organele judiciare detin informatii cu privire la o posibila implicare a acesteia in savarsirea unei infractiuni, este audiata, initial, in calitate de martor, in cursul urmaririi penale, desfasurata in rem, pentru ca mai apoi, sa-i fie atribuita calitatea procesuala de suspect, si mai departe de inculpat.

In acest context, persoanei in cauza (martor, devenit suspect/inculpat) i se creeaza, – imi permit a folosi o exprimare, neconventionala – o veritabila stare de vulnerabilitate juridica (generic denumita), determinata de expunerea acesteia unor veritabile “riscuri” si care, nonexhaustiv, pot fi rezumate:
– in aceasta “postura juridica” (de martor) persoana citata, aparent[4] nu se poate prevala de dreptul la tacere ori de a nu se autoincrimina, precum (si) nici, de celelalte drepturi procesuale recunoscute suspectului sau incupatului. In plus, aparent, nici organele judiciare nu au obligatia de a-i aduce la cunostinta aceste drepturi;
– se creeaza riscul ca organele judiciare sa foloseasca informatiile obtinute de la acest martor, indirect, chiar impotriva acestuia (devenit suspect/inculpat). Bunaoara, prin fructificarea datelor si informatiilor furnizate de catre martor, pot fi identificate alte mijloace de proba, utilizate in pejus, si care in alte conditii nu puteau fi identificate (daca declaratia martorului, metamorfozat in suspect, nu exista);
– existenta declaratiei la dosar, ce incontestabil are un caracter informativ, chiar daca, juridic – potrivit art. 118 C.proc. pen., nu ar putea fi folosita in defavoarea acestui suspect, sau inculpat – totusi, influenteaza formarea convingerii judecatorului, practic, aceasta “ramane in memoria magistratului”.

Se pot aminti, cu succes – mutatis mutandis – argumentele Curtii Constitutionale din Decizia 22/2018, in care se semnala problema legata de: accesul permanent al judecatorului investit cu solutionarea cauzei penale la mijloacele materiale de proba declarate nule (ce nu pot fi folosite in pejus – p.n) nu poate avea ca efect decât o readucere in atentia judecatorului, respectiv o reimprospatarea memoriei acestuia cu informatii care pot fi de natura a-i spori convingerile referitoare la vinovatia/nevinovatia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, in mod legal, in solutionarea cauzei. Astfel, fiecare noua potentiala examinare a unor probe declarate nule, de catre instanta de judecata, determina un proces psihologic caracterizat prin contradictia informatiilor cunoscute de judecator cu cele pe care el este obligat sa le aiba in vedere la solutionarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. In aceste conditii, in situatia in care probele obtinute in mod nelegal (ce nu pot fi folosite in pejus – p.n) sunt de natura a demonstra vinovatia faptuitorului, observarea lor repetata de catre instanta de judecata sporeste si chiar materializeaza riscul inlocuirii acestora, in cadrul rationamentului judiciar, cu simpla convingere formata, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operatiune logica nepermisa judecatorului.

Intrebarea ce se ridica in contextul mai sus rezumat este daca remediul instituit de art. 118 C. proc. pen. este indestulator pentru a asigura caracterul echitabil al procedurii? Altfel spus, daca cele trei riscuri (nonexhaustiv ante rezumate) pot fi prevenite (anihilate consecintele, daca s-au produs) prin garantiile cuprinse de acest text.

Ab initio, se poate lesne observa cum solutia legislativa cuprinsa de art. 118 C. proc. pen., se rezuma numai la a consacra regula dupa care declaratia suspectului sau inculpatului, data anterior in calitate de martor, nu poate fi folosita in pejus impotriva acestui in mod direct. Asa fiind, celelalte riscuri (vulnerabilitati juridice) raman in continuare neafectate, context in care, putem considera ca, in fata acestora, norma cuprinsa de art. 118 C. proc. pen., nu poate constitui o garantie eficienta si completa, apta sa asigure echitatea procedurii, din perspectiva analizata.

Cautand esenta problemei, preocuparea mea graviteaza in jurul riscului de a nu se autoincrimina (ce include, bunaoara, si dreptul de a nu contribui la propria-incriminare lato sensu) care, considera ca este elementul cel mai “sensibil” al problematicii analizate.

Avand trasata aceasta coordonata, un aspect se mai impune a fi amintit, anume ca privilegiul impotriva autoincriminarii reprezinta un veritabil principiu conform caruia, statul nu poate obliga un suspect sa coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.

Or, in conditiile ascultarii unei persoane in calitate de martor, sub prestare de juramânt si, mai ales, sub sanctiunea penala a savarsirii infractiunii de marturie mincinoasa, cu privire la fapte sau imprejurari care l-ar putea incrimina, chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului – in jurisprudenta sa – a elaborat asa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confrunta persoana„, conform careia nu este natural sa i se ceara presupusului faptuitor sa aleaga intre a fi sanctionat pentru refuzul sau de a coopera, sa furnizeze autoritatilor informatii incriminatoare sau sa minta si sa riste sa fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

Foarte interesant, observand aceasta “situatie juridica” a martorului pus in postura de a se autoincrimina, practica judiciara a consacrat (pretorian) regula potrivit careia daca martorul, pentru a nu se invinui pe sine de savarsirea unei infractiuni, face afirmatii neadevarate sau, cu intentie, trece sub tacere anumite imprejurari esentiale despre care a fost intrebat, el nu ar savarsi infractiunea de marturie mincinoasa[5].

Ratiunea unei astfel de solutii este aceea ca o asemenea persoana nu mai este „un martor”, deoarece el nu poate aparea in aceasta calitate in raport cu o eventuala inculpare a sa, din moment ce intrebarile ce i se adreseaza ar conduce, daca ar raspunde sincer, la implicarea sa intr-un proces penal. Intr-o asemenea situatie, martorului nu i se mai poate cere sa fie obiectiv, in acelasi timp in care deasupra sa planeaza sanctiunea penala.

In egala masura, trebuie recunoscut faptul ca o persoana citata in calitate de martor nu are optiunea de a da ori nu declaratia, respectiv de a raspunde ori nu intrebarilor adresate, aceasta chiar daca, in acceptiunea Curtii Europeane a Drepturilor Omului, inclusiv martorului ii este recunoscut “dreptul la tacere”. Mai exact, fata de caracterul autonom al notiunii de „acuzatie in materie penala”, Curtea considera ca si martorul se bucura de acest drept in masura in care prin declaratia pe care o face s-ar putea autoincrimina (J.B. contra Elvetia, 2001, IJL GMR si AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Frantei, 1997).

Trebuie, de asemenea, sa constientizam si sa recunoastem ca dreptul la tacere si dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o maniera reala in lipsa avertizarii celui citat, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a pastra tacerea si de a nu contribui la propria sa invinovatire.

Asa fiind, in lipsa unei reglementari clare (vacuum legis) cu privire la ipoteza audierii unei persoane, in cursul urmaririi penale, desfasurata in rem, despre care organul judiciar detine date/probe care ofereau suspiciuni privind implicarea acesteia in comiterea unei fapte penale, se ridica intrebarea cum se poate asigura dreptul persoanei de a nu se autoincrimina ?

Identific – in optica mea – doua categorii de remedii, respectiv, a priori si a posteriori, cu raportare la momentul audierii.

A priori, organele judiciare, detinatoare a unor probe[6] ce nasc suspiciunea rezonabila ca persoana ce urmeaza a fi audiata, ar putea fi implicata in savarsirea infractiunii investigate, trebui sa procedeze la audierea, numai dupa dobandirea calitatii de suspect, astfel incat persoana citata sa se poata prevala de toate drepturile procesuale conferite de aceasta calitate inter alia, si de dreptul de a nu se autoincrimina, avertizat fiind in prealabil.

Fie, organele judiciare, detinatoare a unor date sau indicii ce nasc suspiciunea rezonabila ca persoana ce urmeaza a fi audiata, ar putea fi implicata in savarsirea infractiunii, sa avertizeze martorul ca are dreptul de a nu se autoincrimina.

Reflexiv, se naste intrebarea, care va fi temeiul legal al unei astfel de obligatii in sarcina organului judiciar (de a avertiza asupra dreptului de a nu se autoincrimina) in contextul legislatiei procesual penale nationale ?

Raspunsul, in contextul dat – al detinerii de catre organul judiciar a unor date ce justifica banuiala implicarii persoanei citate in savarsirea unei fapte de natura penala – il reprezinta, obligatia procedurala pozitiva a organelor judiciare de a asigura drepturile procesuale si echitatea procesului penal, cu atat mai mult cu cat dreptul de a nu se autoincrimina al martorului isi gaseste consacrarea in blocul de conventionalitate[7], fiind recunoscut de Curtea Europeana, care, cum mai sus am aratat, afirma ca efectivitatea acestui drept se asigura numai prin avertizarea prealabila a persoanei citate cu privire la aceasta posibilitate, de a nu se autoincrimina.

De altfel, Inalta Curte[8], cu valoare de principiu, recunoaste regula de drept, dupa care “Initiativa de a pune in vedere martorului ca are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia sa fie a organului judiciar, detinator al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale” .

Atasat acestor argumente se poate invoca drept temei al obligatiei sus evocate si obligatia organelor judiciare de a avea un comportament procesual loial, evident dedusa din principiul loialitatii. Sub acest aspect, este de retinut ca o eventuala audiere a unei persoane despre care se poate naste suspiciunea implicarii in savarsirea faptei penale, in calitate de martor, in asa fel incat, dreptul de a nu se autoincrimina sa fie paralizat, reprezinta o practica neloiala si indezirabila din partea organelor judiciare.

A posteriori, daca organele judiciare, in faza de urmarire penala au nesocotit acest drept, si, evident, si-au incalcat propria obligatie anterior mentionata, atunci, in cadrul controlului de legalitateexercitat cu privire la actul de trimitere in judecata, a probelor pe care se bazeaza acesta si a actelor de urmarire penala, judecatorul de camera preliminara, va trebui sa analizeze inclusiv modul concret de obtinere a acestei declaratii de martor.

Consider asadar ca, sub cenzura judecatorului de camera preliminara, subsumat notiunii de verificare a legalitatii, va intra inclusiv modul in care organele judiciare au procedat la audierea unei persoane in calitate de martor, fara avertizarea acesteia asupra dreptului de a nu se autoincrimina, in conditiile in care, la data audierii, organele judiciare detineau date privind o posibila implicare a persoanei audiate in savarsirea faptei penale.

Cu atat mai mult, sub aspectul vatamarii produse, judecatorul de camera preliminara, chiar daca nu va analiza temeinicia acuzatiei, totusi “pipaind fondul” va putea observa in ce masura (formal) informatiile furnizate de catre persoana citata au contribuit la acuzarea acesteia, evident, in contextul in care persoana audiata ca martor a dobandit ulterior calitatea de suspect si respectiv, subsecvent de inculpat, fiind trimisa in judecata.

Concluzie: Opinez asadar, fata de speta analizata, ca simpla referinta la dispozitiile articolului 118 C. proc. pen., nu poate fi considerata, in toate cazurile, un remediu efectiv si complet, ci, revine in sarcina judecatorului de camera preliminara, a verifica – din perspectiva sus enuntata – conditiile in care o astfel de declaratie de martor a fost obtinuta. Mai exact, daca dreptul persoanei de a nu se autoincrimina (lato sensu) a fost respectat de o maniera efectiva, existand posibilitatea de inlaturare a declaratiei neloial obtinuta de la dosar.


[1] ICCJ, Sectia penala, completul de 2 judecatori de camera preliminara, incheierea nr. 196 din 3 aprilie 2019, disponibil aici.
[2] Publicata in rezumat pe aici.
[3] Artin Sarchizian, Dreptul martorului la tacere, Jurnalul Drepturilor Omului 1/2019, disponibil aici.
[4] Idem.
[5] ICCJ, Decizia nr. 40/A/2018 din data de 20 februarie 2018 aici.
[6] Obsrvam ca, dobandirea calitatii de suspect, se poaet realiza – prin continuarea urmariri penale in personam – numai atunci cand, potrivit art.305 alin. (3) C. proc. pen., exista probe din care sa rezulte banuiala rezonabila ca o anumita persoana a savarsit fapta pentru care s-a inceput urmarirea penala.
[7] Romania a ratificat prin Legea nr. 30/1994 Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si protocoalele aditionale la aceasta conventie, care impreuna cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului au devenit drept intern, formand un bloc de conventionalitate cu aplicabilitate directa in sistemul de drept roman, potrivit art. 20 din Constitutia Romaniei. – ICCJ, RIL Nr. 22/12 octombrie 2009
[8] A se vedea aici.


Av. Artin Sarchizian

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate