Independenţa procurorului. Probleme actuale privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
17 iulie 2019 | Mihai MAREȘ, Adrian ȘANDRU
Mihai Mareș
Adrian Șandru
I. Context
Printr-o hotărâre pronunțată la data 27 mai 2019 în cauzele conexate C‑508/18 și C‑82/19 PPU[1], Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a hotărât că procurorii germani nu mai pot emite mandate europene de arestare, întrucât s-a constatat că nu au un statut suficient de independent. Această Decizie are implicații imediate majore asupra interacțiunii între autoritățile judiciare din diferitele state membre.
Cu această ocazie a fost explicitată noţiunea de autoritate judiciară competentă să emită un mandat european de arestare, în baza art. 6 alin. (1) din Decizia Cadru (2002/584/JAI) din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.
Deşi pare un termen foarte clar, concluziile la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la autoritatea judiciară competentă să emită un mandat european de arestare, afectează iremediabil executarea mandatelor europene deja emise, cât şi cele care urmează să fie emise în viitor. Această Decizie a generat numeroase reacţii la nivel internaţional. Considerăm legitimă întrebarea pusă de unii autori, anume: cine, în 2002, odată cu adoptarea Deciziei Cadru, ar fi crezut că, după 17 ani, definiția „autorității judiciare” va fi în continuare obiectul litigiilor la Curtea Supremă a Uniunii Europene?[2]
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie pe acest subiect a prins contur prin hotărârile din 10 noiembrie 2016 în cauzele C-452/16 PPU (Poltorak)[3], C-477/16 (Kovalkovas)[4] și C-453/16 (Özcelik)[5]. În toate aceste cazuri, Curtea a statuat că organele de poliție și ministerele de justiție nu pot fi „autorități judiciare emitente” în sensul art. 1 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din din Decizia Cadru (2002/584/JAI).
În toate cele trei cauze trebuia să se stabilească dacă termenii „autoritate judiciară” care emite un mandat european de arestare și o „decizie judecătorească„, reprezintă concepte autonome în legislația Uniunii Europene. Deoarece fiecare dintre cazuri atingea probleme juridice diferite, Curtea de Justiţie a decis să nu le conexeze şi să le judece separat.
În cauza C-452/16 PPU (Krzystof Marek Poltorak), CJUE a trebuit să decidă dacă un serviciu al poliției poate fi considerat „autoritate judiciară emitentă” în sensul Deciziei-cadru. S-a statuat că organele de poliţie nu reprezintă o autoritate judiciară, nefăcând parte din sfera organelor care prezintă suficiente garanţii pentru a emite un mandat european de arestare.
În a doua cauză (cauza C-477/16 PPU, Ruslanas Kovalkovas), Ministerul de Justiție al Lituaniei a emis un mandat european de arestare pe numele domnului Kovalkovas în vederea executării, în Lituania, restul unei sentințe care i-a fost aplicată de Regiunea Janova, Tribunalul Districtual, Lituania. În conformitate cu legea lituaniană, Ministerul Justiției din Lituania este competent să ia decizia de a emite un mandat european de arestare, având competenţa în a stabili îndeplinirea condiţiilor legale de emitere şi oportunitatea acestuia. Curtea de Justiţie a Uniunii europene a extins raționamentul prezentat în cauza PPU C-452/16 (Krzystof Marek Poltorak) şi a decis că ministerele sau alte organe guvernamentale care se află în sfera executivului, nu pot fi considerate autorități care înfăptuiesc justiţia și, prin urmare, nu sunt „autorități judiciare” în sensul Deciziei-cadru.
În a treia cauză (C-453/16), Curtea a reţinut că, existenţa unei confirmări de către un procuror a unui mandat european de arestare care a fost emis anterior de o autoritate polițienească poate totuși să fie considerată o „decizie judecătorească” în conformitate cu art. 8 alin. (1) lit. c) din aceeaşi Decizie-cadru.
II. Principiile enunţate de Curte
Prin hotărârea pronunțată la data 27 mai 2019 în cauzele conexate C‑508/18 și C‑82/19 PPU, Curtea de Justiţie a analizat caracterul independent al autorităţii judiciare emitente raportat la situaţiile particulare din Germania şi Lituania.
În cadrul procedurilor în fața instanțelor irlandeze, a fost pusă problema stabilirii momentului în care parchetele de stat garantează suficientă independență pentru a fi considerate „autoritate judiciară” în sensul cerut de jurisprudența anterioară a Curţii. Pe lângă întrebările referitoare la parchetele germane, Curtea Supremă a Irlandei a formulat, de asemenea, o întrebare preliminară privind biroul procurorului general al Lituaniei, care are capacitatea de a emite un mandat european de arestare în Lituania.
Mai exact, întrebările preliminare au fost:
„1) Independența unui parchet față de puterea executivă trebuie stabilită în funcție de statutul pe care acest parchet îl are în cadrul ordinii juridice naționale în cauză? În cazul unui răspuns negativ, care sunt criteriile de apreciere care permit stabilirea independenței sale față de puterea executivă?
2) Un parchet care, în conformitate cu dreptul național, poate fi supus, în mod direct sau indirect, unui ordin sau unei instrucțiuni din partea unui minister al justiției este suficient de independent față de puterea executivă pentru a putea fi considerat o «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?
3) În cazul unui răspuns afirmativ, parchetul trebuie să fie independent față de puterea executivă și din punct de vedere funcțional și care sunt criteriile pentru stabilirea acestei independențe funcționale?
4) În cazul în care poate fi considerat independent față de puterea executivă, un parchet a cărui activitate se limitează la începerea și la desfășurarea de anchete, la îndatorirea de a se asigura că acestea se derulează în mod obiectiv și licit, la punerea în mișcare a acțiunii penale, la executarea deciziilor judiciare și la începerea urmăririi penale și ale cărui competențe nu acoperă emiterea de mandate de arestare naționale și nici exercitarea de funcții judiciare poate fi considerat o «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?
5) Parchetul din Lübeck este o «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?”[6]
„1) Independența unui parchet față de puterea executivă trebuie stabilită în funcție de statutul pe care acest parchet îl are în cadrul ordinii juridice naționale în cauză? În cazul unui răspuns negativ, care sunt criteriile de apreciere care permit stabilirea independenței sale față de puterea executivă?
2) Un parchet care, în conformitate cu dreptul național, poate fi supus, în mod direct sau indirect, unui ordin sau unei instrucțiuni din partea unui minister al justiției este suficient de independent față de puterea executivă pentru a putea fi considerat o «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?
3) În cazul unui răspuns afirmativ, parchetul trebuie să fie independent față de puterea executivă și din punct de vedere funcțional și care sunt criteriile pentru stabilirea acestei independențe funcționale?
4) În cazul în care poate fi considerat independent față de puterea executivă, un parchet a cărui activitate se limitează la începerea și la desfășurarea de anchete, la îndatorirea de a se asigura că acestea se derulează în mod obiectiv și licit, la punerea în mișcare a acțiunii penale, la executarea deciziilor judiciare și la începerea urmăririi penale și ale cărui competențe nu acoperă emiterea de mandate de arestare naționale și nici exercitarea de funcții judiciare poate fi considerat o «autoritate judiciară» în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?
5) Parchetul din Zwickau este o autoritate judiciară în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?”[7]
În prealabil, Curtea de Justiţie a comprimat întrebările multiple care i-au fost adresate într-o singură întrebare esenţială: dacă conceptul de autoritate judiciară emitentă, în sensul art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru trebuie interpretat ca incluzând unităţile de parchet ale unui stat membru care sunt competente de urmărirea penală a infracțiunilor și sunt subordonate unui organ al executivului acestui stat membru, cum ar fi un ministru al justiției, putând fi supuse, în mod direct sau indirect, unor ordine din partea ministrului în legătură cu adoptarea unei decizii de emitere a unui mandat european de arestare.
În conformitate cu principiul autonomiei procedurale, CJUE reiterează, în primul rând, că, deși statele membre pot desemna, în legislația lor națională, „autoritatea judiciară” competentă să emită mandate europene de arestare, sensul și domeniul de aplicare al acestui termen nu pot fi lăsate la aprecierea fiecare stat membru. Prin urmare, termenul „autoritate judiciară” necesită o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune.
Făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a reamintit că termenii „autoritate judiciară” care figurează în această dispoziție nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie să fie înțeleși ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă”[8].
Raportat la înfăptuirea justiţiei şi dezbaterea din România legată de organele care au în competenţă înfăptuirea justiţiei, Curtea a statuat că o unitate de parchet care este competentă în a efectua urmărirea penală faţă de o persoană bănuită că a comis o infracţiune, în scopul aducerii acesteia în faţa instanţei, participă la înfăptuirea justiţiei în acel stat membru.
Pe scurt, Curtea a reţinut că termenul „autoritate judiciară emitentă” reprezintă un organism care trebuie să participe la administrarea justiției penale într-un stat membru al UE, spre deosebire de ministerele sau organele de poliție care fac parte din executiv. În plus, autoritatea responsabilă de emiterea unui mandat european de arestare trebuie să acționeze independent în exercitarea funcțiilor sale, chiar dacă un mandat european de arestare se bazează pe un mandat național de arestare emis de un judecător sau o instanță.
În speţă, CJUE a considerat că o unitate de parchet, precum cel german, care are competența să urmărească o persoană pentru o infracțiune și să o aducă în fața unei instanțe, trebuie considerată drept autoritate care participă la administrarea justiției penale.
Însă, judecătorii Curţii s-au concentrat pe protecția drepturilor procedurale și fundamentale ale persoanei căutate. Sistemul mandatului european de arestare implică un nivel dublu de protecție: existenţa unui mandat naţionale de arestare şi existenţa condițiilor necesare pentru emiterea mandatului european de arestare cu respectarea principiului proporţionalităţii.
CJUE a subliniat că autoritatea judiciară emitentă trebuie să verifice proporționalitatea emiterii unui mandat european de arestare pentru fiecare caz în parte. Acest examen trebuie să aibă în vedere drepturile persoanei în cauză, adică autoritatea judiciară emitentă trebuie să se asigure, în special, de respectarea condițiilor necesare pentru eliberarea unui mandat european de arestare și să examineze dacă, având în vedere circumstanțele particulare ale fiecărui caz, este proporțional să emită acest mandat.
În consecință, statele membre trebuie să garanteze ca autoritatea judiciară emitentă, să-și exercite atribuţiile luând în considerare toate probele incriminatoare și dezincriminatoare şi fără a fi expusă riscului ca puterea sa de luare a deciziilor să fie supusă unor orientări sau instrucțiuni externe, în special din partea executivului.
În cazul în care autoritatea căreia statul membru conferă competența de a emite un mandat european de arestare nu este ea o instanță, decizia de a emite un mandat european de arestare și, în special, proporționalitatea unei astfel de decizii trebuie să facă obiectul unei proceduri judiciare care să îndeplinească în totalitate cerințele inerente protecției jurisdicționale efective.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că parchetele germane pot, într-un caz anume, să facă obiectul unei instrucțiuni din partea ministrului justiției din landul respectiv. Aşadar, ele nu sunt libere de influența politică directă.
Judecătorii din Luxemburg au respins argumentele guvernului german conform cărora legea germană include mai multe garanții care limitează puterea miniștrilor de a emite ordine, astfel încât situațiile în care există influenţe sunt extrem de rare.
Extrem de interesant, judecătorii au reţinut că existența abstractă a acestor prerogative ale executivului este deja suficientă, și anume că parchetele germane nu pot fi incluse în noțiunea autonomă de autoritate judiciară.
În ceea ce priveşte situaţia din Lituania, CJUE a constatat că poziția juridică a Procurorului General al Lituaniei garantează nu doar obiectivitatea rolului său, dar îi conferă, de asemenea, o garanție a independenței față de executiv în legătură cu emiterea unui mandat european de arestare. Lipsa influenţei executivului asupra atribuţiilor Procurorului General al Lituaniei a condus Curtea spre această concluzie. Cu toate acestea, Curtea nu a putut verifica dacă o decizie a Procurorului General de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unei proceduri judiciare „care îndeplinește în totalitate cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective„, revenind instanței de trimitere să determine aceasta.
Permițând statelor membre nu numai să aresteze pe cineva, ci și să extrădeze o persoană în altă țară, poate avea un impact considerabil asupra vieții şi asupra drepturilor persoanei. Este absolut esențial ca, atunci când se analizează dacă se pune în executare un instrument internaţional de cooperare judiciară, în scopul predării unei persoane, țările executante să verifice dacă autoritățile emitente au decis în mod corespunzător că eliberarea unui mandat european de arestare este proporțională în lumina drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză. În acest sens, Directiva privind ordinul european de ancheta oferă un cadru prin care se poate analiza proporționalitatea unui mandat european de arestare.
III. Demersul Eurojust
Organismul internaţional Eurojust a fost înfiinţat în baza Deciziei Consiliului 2002/187/JAI, modificată de Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008.
Sarcina autoproclamată a Eurojust este de a spori eficienţa autorităţilor naţionale de cercetare şi urmărire penală, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată şi transfrontalieră, precum şi de a-i aduce cât mai rapid şi eficient în faţa justiţiei pe cei care încalcă legea. Eurojust urmăreşte să fie un actor cheie şi un centru de expertiză la nivel judiciar pentru activităţile de combatere eficientă a formelor de criminalitate organizată şi transfrontalieră din cadrul Uniunii Europene.
Eurojust a realizat un instrument care să faciliteze cooperarea judiciară privind mandatele europene de arestare în urma recentei decizii a CJUE.
Printr-un comunicat de presă din data de 12 iulie 2019 s-a anunţat că a înființat în strânsă colaborare cu birourile naționale la Eurojust și cu reprezentanții statelor membre prin intermediul Consiliului de Miniștri al UE, un nou instrument al Eurojust, ce oferă o imagine importantă a principalelor caracteristici ale sistemelor juridice naționale și evaluarea de către fiecare stat membru a gradului de independență al procurorilor săi. Este un instrument practic care va ajuta autoritățile judiciare să găsească rapid răspunsurile la întrebările importante atunci când cooperează în baza mandatului european de arestare, fiind disponibil pentru practicieni prin intermediul birourilor lor naționale la Eurojust[9].
În acelaşi comunicat s-a menţionat că, în urma hotărârii din 27 mai, procurorii germani sunt în continuare responsabili cu pregătirea mandatelor europene de arestare, însă instanțele germane au competența de a le elibera. Aproximativ 150 de mandate europene de arestare au fost deja înlocuite, începând cu mandatele pentru care persoanele au fost deținute efectiv numai pe baza mandatelor dezbătute și, de asemenea, mandatele europene de arestare pentru infracțiuni grave. Țările de Jos se află în proces de adaptare a legislației naționale, indicând faptul că un judecător („rechter commissaris”) va deveni autoritatea judiciară competentă pentru emiterea mandatului european de arestare.
IV. Radiografia problematicii la nivelul statelor membre
Eurojust a prezentat un chestionar adresat statelor membre cu privire la implicaţiile jurisprudenţei recente a CJUE[10].
Statelor europene le-au fost adresate următoarele întrebări:
„(1) [Pot procurorii să emită un mandat european de arestare în țara dumneavoastră? Răspundeți la această întrebare numai dacă doriți să modificați sau să înlocuiți răspunsul dvs. chestionarul biroului suedez.]
(2) Care este entitatea, în statul dvs. membru, care decide, în cele din urmă, să emită un MEA?
(3) Legislația dumneavoastră națională permite procurorilor să garanteze independența față de executiv, astfel încât să nu fie expuși riscului fiind supus, direct sau indirect, ordinelor sau instrucțiunilor într – un caz specific din partea executivului, cum ar fi un ministru al justiției, în legătură cu adoptarea unei decizii de emitere a unui mandat european de arestare? (Vă rugăm să clarificați dacă există dispoziții legale care dau puterii executive să emită instrucțiuni procurorului și, dacă da, în ce măsură).
(4) În cazul în care statul dumneavoastră membru, ca autoritate emitentă, este afectat de hotărârile CJUE, care măsuri juridice și / sau practice au fost luate sau vor fi luate pentru a preveni și rezolva această problemă?
(5) Aveți, având în vedere hotărârile menționate mai sus, orice alte comentarii suplimentare pe care doriți să le împărțiți celeilalte State membre?”[11]
După cum s-a remarcat şi prin comunicatul de presă Eurojust, statele cele mai afectate de această decizie sunt Ţările de Jos, cum ar fi Danemarca, Olanda sau Suedia. În toate aceste state procurorul este parte a executivului, fiind cel care este competent să emită un mandat european de arestare. Este nevoie urgentă de adaptarea legislaţiilor acestor state în acord cu jurisprudenţa CJUE pentru a nu periclita cooperarea judiciară transnaţională în materie penală.
Alte state, precum Spania, Franţa sau Italia au declarat că nu sunt afectate de această jurisprudenţă, întrucât fie emiterea unui mandat european de arestare se face de către o instanţă, fie de un procuror care este independent raportat la puterea executivă.
Este de remarcat răspunsul Estoniei care se află într-o situaţia similară cu cea a Lituaniei şi care a declarat că pe viitor când un procuror estonian va emite un mandat european de arestare se va menţiona expres că procurorul este independent prin lege faţă de puterea executivă.
V. Consecinţele la nivel naţional
În privinţa răspunsului oferit de autorităţile române, acesta a fost unul foarte scurt. S-a menţionat că art. 88 alin. (3) din Legea 302/2004 prevede că doar o instanţă de judecată poate emite un mandat european de arestare. Se mai menţionează că procurorii în România sunt independenţi şi că jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu are implicaţii cu privire la statul nostru.
Afirmaţia „procurorii sunt independenţi” considerăm că ar trebui nuanţată. Fără a avea pretenţia de a aborda acest subiect de o manieră exhaustivă, având în vedere faptul că un criteriu utilizat de Curte pentru a stabili dacă procurorii sunt independenţi a fost cel al posibilităţii de revocare a acestora de către Ministrul Justiţiei, considerăm relevante considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 30 mai 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministrul Justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte.
Curtea Constituţională a statuat că „procurorii, […] faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 132 alin. (1) din Constituţie], nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiţiei [art.132 alin.(1) din Constituţie]”[12]. S-a mai reţinut că, „procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei”[13]. În aceeaşi decizie se menţionează că „actele procurorului în situaţii individuale/ concrete ale activităţii sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiţiei, ci procurorului ierarhic superior sau instanţei judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiţiei nu vizează şi se delimitează de această ipoteză”[14].
Potrivit unei opinii minoritare ale acestei decizii se reţine că în ceea ce „privește autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor, prevăzută în art. 132 alin. (1) din Constituție, aceasta are doar semnificația unei autorități organizatoric – administrative, iar nu de autoritate funcțională”[15].
Izvorul dezbaterilor în România nu este constituit de lacunele legislative, ci este reprezentat de utilizarea până la limita legii, de către anumite persoane, a unor prerogative conferite de lege în virtutea funcţiei o deţin. Pentru a reflecta o mentalitate diferită, menţionăm răspunsul Olandei la chestionarul Eurojust care a declarat că, deşi procurorul olandez nu este independent şi Ministrul Justiţiei din Olanda poate da anumite ordine unui procuror într-o cauză anume, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
Fără a tranşa această amplă dezbatere doctrinară care datează de mai mult timp, vrem să evidenţiem implicaţiile dezbaterii în contextul internaţional al cooperării judiciare între state în materie penală.
În prezent, fiind imposibil a tarifa consecinţele recentei decizii CJUE, constatăm că dezbaterea s-a extins la nivelul întregului continent, fiind necesar a fi clarificată această dispută pentru a eficientiza cooperarea judiciară. Independenţa procurorilor ca organe care înfăptuiesc justiţia prezintă relevanţă în orice procedura judiciară transnaţională, în care anumite măsuri trebuie luate de organe care să respecte drepturile fundamentale ale omului şi reglementările UE în materie.
Mai există la momentul actual, pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cauză al cărei deznodământ ar putea avea implicaţii majore asupra punerii în executare a mandatelor europene de arestare emise de România. Este vorba de cauza C-128/18 (Dumitru-Tudor Dorobanţu)[16], cauză pendinte pe care am analizat-o mai amănunţit cu altă ocazie. Instanţele din Germania sunt cele care au trimis cauza judecătorilor de la Luxembourg având ca obiect condiţiile precare de detenţie din România, ca motiv de refuz al predării persoanei solicitate în baza unui mandat european de arestare.
Am afirmat atunci că, nu ar fi necesar ca statul român să aştepte pronunţarea unei a soluţii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ori de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a iniţia anumite măsuri privind condiţiile de detenţie din penitenciar şi că niciun principiu unional nu poate justifica încălcarea dreptului de a nu poate fi supus pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. La aceeaşi concluzie a ajuns ulterior şi Avocatul General care a afirmat că „Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, coroborate cu articolul 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare dispune de elemente care atestă existența unor deficiențe sistemice sau generalizate privind condițiile de detenție în cadrul penitenciarelor din statul membru emitent, ea este obligată să evalueze riscul real de tratament inuman sau degradant la care ar fi expusă persoana predată ca urmare a condițiilor sale de detenție în penitenciarul în care este probabil că va fi încarcerată, realizând o apreciere globală a tuturor aspectelor materiale ale detenției care sunt relevante pentru această evaluare”[17].
VI. Perspective
În urma jurisprudenţei prezentate, rezultă că autoritatea judiciară emitentă trebuie să fie în măsură să ofere asigurări autorității judiciare de executare că, în ceea ce privește garanțiile prevăzute de ordinea juridică a statului membru emitent, acesta acționează în mod independent în exercitarea prerogativelor legale. În special, autoritatea emitentă trebuie să demonstreze existența unor norme legale și a unui cadru instituțional care să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, atunci când adoptă o decizie de a emite un astfel de mandat de arestare, oricărui risc abstract de subordonare, inter alia, unui ordin din partea executivului într-un caz specific.
Curtea de Justiţiei a trasat o linie fermă în ceea ce privește relația deseori neclară pe care procurorii o au cu Ministerele de Justiție. Simplul fapt că executivul poate da ordine unui procuror, chiar dacă această prerogativă nu este exercitată, înseamnă că procurorul nu poate fi calificat drept o autoritate judiciară în scopul emiterii unui mandat european de arestare. Se continuă abordarea Curţii, care a statuat printr-o altă decizie în Cauza Case C‑216/18 din 25 iulie 2018, că menținerea independenței acestor autorități este esențială pentru a garanta protecția judiciară efectivă a persoanelor[18].
Jurisprudenţa prezentată are implicații majore în ceea ce privește autoritățile competente să emită alte tipuri de cereri de cooperare transfrontalieră, bazate pe instrumentele UE de recunoaștere reciprocă. În special, va rămâne de analizat ce autoritate se califică pentru a emite cereri transfrontaliere de divulgare a probelor electronice prevăzute în Ordinul european de producere şi divulgare a probelor propus de UE.
Chiar dacă le este permis procurorilor în anumite condiţii să emită în continuare un mandat european de arestare, transferarea acestei competenţe către o instanţă de judecată imparţială ar simplifica mult problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în aceste proceduri.
Recent, prin hotărârea C619/18 (Comisia împotriva Poloniei)[19] din 24 iunie 2019, CJUE a continuat să îşi dezvolte jurisprudența sa asupra semnificației independenței sistemului judiciar. S-a statuat în acea speţă că instanța în cauză trebuie să-și exercite funcțiile în mod autonom, fără a fi supusă vreunei constrângeri ierarhice sau subordonate oricărui alt organism și fără să primească ordine sau instrucțiuni din orice sursă, fiind astfel protejată împotriva intervențiilor externe sau a presiunii care pot afecta independența judecata membrilor săi și să influențeze deciziile acestora.
Un caz celebru poate fi afectat de aceste evoluţii jurisprudenţiale, fiind recomandat autorităților suedeze, în cazul în care vor decide în cele din urmă să emită un nou mandat european de arestare împotriva lui Julian Assange, ar fi bine să se asigure că este emis de un judecător spre deosebire de un procuror[20].
Dincolo de situaţia incertă a mandatelor europene de arestare emise de către procurori care sunt subordonaţi ministerului de justiţie, orizontul implicaţiilor acestei jurisprudenţe este mult mai larg decât pare.
Indiferent de finalitatea dezbaterii privind independenţa procurorului, de organele competente să utilizeze anumite instrumente de cooperare judiciară internaţională, considerăm că toţi actorii de pe scena justiţiei ar trebui să aibă ca scop principal respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în orice procedură penală, naţională sau internaţională.
* Acest articol va fi publicat în Revista Pandectele Române nr. 3/2019.
[1] CJUE, Cauza C-508/18, disponibilă aici.
[2] B. Lloyd, „To be, or not to be, a judicial authority? That is the question…”, disponibil aici.
[3] CJUE, Cauza C-452/16 PPU, disponibilă aici.
[4] CJUE, Cauza C-477/16, disponibilă aici.
[5] CJUE, Cauza C-453/16, disponibilă aici.
[6] Par. 22, CJUE, Cauza C-508/18, disponibilă aici.
[7] Par. 31, CJUE, Cauza C-508/18, disponibilă aici.
[8] Ibidem, par. 50.
[9] Comunicat de presă din data 12 iulie 2019, disponibil aici.
[10] Questionnaire on the impact of the CJEU judgments in joined cases og (C-508/18) and PI (C-82/19 PPU) and case PF (C-509/18), disponibil aici.
[11] Ibidem.
[12] Par. 85 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 30 mai 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] CJUE, Cauza C-128/18, disponibilă aici.
[17] Concluzii Avocat General, disponibile aici.
[18] CJUE, Cauza C‑216/18, disponibilă aici.
[19] CJUE, Cauza 619/18, disponibilă aici.
[20] B. Lloyd, op. cit.
Avocat dr. Mihai Mareș
Managing Partner, MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
Avocat Adrian Șandru
MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU
