Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Ieri am ținut un curs despre Montaigne
21.07.2019 | Theodor PALEOLOGU

Theodor Paleologu

Theodor Paleologu

Dragă tata,

Ieri am ținut un curs despre Montaigne, iar mîine voi avea unul despre Pascal. Din Montaigne am ales tema sexualității, adică în principal eseul „Sur des vers de Virgile”, iar din Pascal, mult mai clasic, păcatul originar, natura umană și nevoia de divertisment. Mă tot gîndesc la cîte discuții despre Montaigne au auzit pereții casei noastre, căci Alice Voinescu venea constant la noi pe vremea cînd lucra la cartea ei despre filozoful gascon. În dedicația din 1936 te pomenește și pe tine: „Lui Puf și lui Andrei, micii mei colaboratori, ca să nu uite pe Tante Alice”. Tu, adică Puf, aveai deja 17 ani și nu mai erai deloc un „mic colaborator”, ci un partener de discuție în his own right, care avea opinii și făcea observații malițioase, cum e cea referitoare la fraza de la pagina 23, pe care ai subliniat-o cu creionul: „La Boétie a murit victimă a dezinteriei și a lăsat lui Montaigne pe lînga pilda unei vieți de o rară noblețe și pe aceea a unei morți înălțătoare.” „Cum să fie înălțătoare”, o tachinai tu, „o moarte cauzată de dezinterie?” În fond, avea dreptate ea, dar fraza e într-adevăr cam comic formulată.

Teza lui Montaigne din eseul despre dragoste este cea dezvoltată și de tine în diferite texte: amorul e atracție sexuală („le désir à décharger ses vases”) și, totodată, dacă e să dureze, „cosa mentale”, adică o chestiune de inteligență, cultură și artificiu. Asta spune Montaigne printr-o serie de metafore: vînătoarea, jocul, voalul și, mai cu seamă, metafora vilei cu porticuri, cotloane, ascunzișuri, grădini și pasaje secrete. Misterul întreține dorința, iar misterul e la rîndul lui întreținut de spirit. E totuși altceva decît metafora simplistă a chimiei, care ne duce la formula folosită de Frédéric Beigbeder: „l’amour dure trois ans” -adică o reacție chimică ce se consumă în cîțiva ani. Auzim mereu pe cîte cineva spunînd: „ne despărțim, dar rămînem prieteni”. Pentru Montaigne lucrurile stau exact pe dos: dacă dragostea s-a transformat în prietenie, atunci cuplul nu mai are nici un motiv să se despartă. Prietenia e fuziune sufletească și doar sufletele, nu trupurile, pot cu adevărat fuziona.

Pornind de la afirmarea animalității atracției sexuale, Montaigne ajunge la o filozofie a cuplului și a căsătoriei indestructibile. Dragostea, spune el, nu e un fundament suficient pentru căsătorie, dar dacă se transformă în prietenie, atunci atinge, de fapt, o treaptă superioară. La asta se referă Montaigne, cînd spune „c’est une trahison de se marier sans s’épouser”. Și adaugă că el însuși a fost fidel dincolo de așteptările sale inițiale. Iar una dintre frazele cheie ale filozofiei sale erotice este: „le plaisir que je fais chatouille plus doucement mon imagination que celui que je sens”.

Imaginația îmi pare a fi una dintre temele majore ale eseului despre dragoste. Imaginația hrănește dorința sexuală, dar în același timp o poate mina. Există un efect coroziv al imaginației, atunci cînd ea alimentează așteptări nerealiste și vizează performanța erotică. Șolticăriile lui Montaigne pe această temă sînt savuroase. El dezumflă cu mult umor lădăroșeniile masculine și aștepările feminine -ambele imaginare-, care produc un fel de stres al performanței și cantității extrem de păgubos prin efectele sale. Tot savuroase sînt și citatele latinești cu care Montaigne își pimentează eseul, îmbrăcînd ironic și jucăuș tot felul de grivoazerii în mantia savantlîcului. Umorul este un ingredient esențial al acestei ars amatria à la Montaigne.

Umor are, desigur, și severul jansenist care a fost Blaise Pascal. Era și el „un homme d’esprit”. Nasul Cleopatrei care a schimbat destinul lumii, „vérité en deça des Pyrénées, erreur au-delà”, societatea politică comparată cu un azil de nebuni sînt doar cîteva exemple ale umorului pascalian. Dar pentru el dragostea nu poate fi decît „charité”: nu-l putem iubi cu adevărat decît pe Dumnezeu, pe ceilalți oameni îi iubim indirect, adică iubim partea divină din ei. Iubirea erotică despre care vorbește Montaigne nu poate fi în ochii lui Pascal altceva decît „divertissement”, adică diversiune, fugă de sine, fugă de mizeria condiției umane, de singurătate și de gîndul morții. Doar în căsătorie există șansa de a practica „la charité”, dar cazurile reale de căsătorie ideală sînt rarisime și depind de eficiența harului divin în două suflete concomitent. Finele distincții făcute de Montaigne între prietenie, dragoste și căsătorie sînt anulate de radicalitatea lui Pascal. În viziunea lui doar harul ne poate ridica deasupra mizeriei condiției umane.

Celebrul „qui veut faire l’ange fait la bête” al lui Pascal trimite, evident, la pasajul din „De l’expérience” în care Montaigne vorbește despre cei care vor să depășească condiția umană („échapper à l’homme”): „C’est folie: au lieu de se transformer en anges, ils se transforment en bêtes, au lieu de se hausser, ils s’abattent”. Atîta numai că la Pascal harul poate produce ceea ce voința umană este incapabilă să obțină, în vreme ce Montaigne se declară înspăimîntat de „umorile transcendente” și de „opiniile supra-celeste”, care coexistă adesea cu „les moeurs souterraines”. Asta explică și modul în care cei doi se raportează la virtuțile filozofilor antici: Montaigne cu admirație, Pascal cu neîncredere. Pentru teologul jansenist orice virtute obținută prin voința umană este impură în esența ei, o vană sforțare a orgoliului.

Și Montaigne combate orgoliul omenesc, dar printr-un mijloc care i-a adus pînă la urmă punerea Eseurilor la index de către Biserica catolică. El subliniază înrudirea noastră cu animalele, „opinie supra-celestă” fiind tocmai negarea animalității noastre. El n-a apucat pasul decisiv făcut de Descartes prin proiectul de a ne erija în „maîtres et possesseurs de la nature”. Cred că i s-ar fi părut pură impietate, aroganță, hybris. Sentimentul religios montaignian este definit prin gratitudine. În natură omul trebuie să pășească cu recunoștiință față de Ființa misterioasă care ne binecuvintează cu atîtea daruri. În celelalte animale omul trebuie să vadă prieteni, frați și surori, uneori chiar profesori de noblețe, generozitate și înțelepciune. În sens montaignian cred că sînt și eu ecologist. Cînd vine Stupidus și se instalează pe biroul meu, mă întreb și eu ca Montaigne: „Quand je joue avec mon chat, qui sait s’il ne s’amuse pas plus de moi que je le fais de lui?”

Cu drag,

Toader


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.