ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Opinie juridică ref. ÎCCJ-DCD: Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, în timpul controlului judiciar, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce
30.07.2019 | Andrei ZARAFIU

 
Competition Law
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
Dosar nr. 1878/1/2019
Termen: 29.10.2019

Subsemnatul, Andrei Zarafiu, conferenţiar universitar în cadrul Departamentului de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) C.P.P., formulez prezenta:

OPINIE JURIDICĂ

cu privire la următoarea chestiune de drept:

 Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) Codul penal.

 I. Obiectul sesizării. Aspecte preliminare

În esenţă, problema de drept pentru care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu priveşte consecinţele substanţiale ale nerespectării unei interdicţii instituite cu ocazia luării unei măsuri procesuale.

Dezlegarea se referă la situaţia inculpatului faţă de care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar, fiind stabilită faţă de acesta obligaţia de a nu conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar, şi care încalcă cu rea-credinţă această obligaţie, urmând a se clarifica dacă aceasta constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, având în vedere că legislaţia adiacentă în această materie, OUG nr. 195/2002, HG nr. 1391/2006 dar şi art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu cuprinde dispoziţii suficient de clare.

Potrivit sesizării Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, instanţa a constatat că în ceea ce priveşte această problemă de drept sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante:

Într-o primă opinie, se reţine că obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar şi tot în conţinutul aceluiaşi act i se atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

Potrivit acestei opinii, în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de art. 215 alin. (7) C.P.P..

Astfel, se reţine că obligaţia impusă inculpatului de către organul judiciar, în conţinutul măsurii preventive a controlului judiciar, de a nu conduce vehicule pe o anumită perioadă, nu constituie o măsură tehnico-administrativă pentru a constitui situaţia premisă relativ la infracţiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată , astfel că, încălcarea acestei obligaţii nu realizează cerinţele de tipicitate pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen..

Într-o a doua opinie analiza dispoziţiei legale de la art. 335 alin. (2) C.P.P. porneşte de la constatarea faptului că noţiunea juridică de „suspendare a exercitării dreptului de a conduce” nu este definită în vreun act normativ, în OUG nr. 195/2002 fiind definită, la art. 6 pct. 291 doar noţiunea de „suspendarea înmatriculării”, nu şi suspendarea dreptului de a conduce.

Potrivit acestei opinii s-a reţinut că, faţă de împrejurarea că legea nu defineşte juridic noţiunea de suspendare a dreptului de a conduce, iar jurisprudenţa şi doctrina au recunoscut în mod constant şi unanim existenţa infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen., chiar dacă era în fapt incidentă o măsură tehnico-administrativă cum este cea reglementată de art. 111 din OUG nr. 195/2002, rezultă că termenul de suspendare din cuprinsul art. 335 alin. (2) trebuie interpretat conform limbajului comun, iar potrvit dicţionarului explicativ al limbii române termenul a suspenda înseamnă, printre altele, a opri temporar o activitate/a interzice temporar exercitarea unor drepturi, acesta fiind şi sensul avut în vedere de organele judiciare şi de doctrină atunci când reţin incidenţa infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C.pen. când inculpatul conduce atunci când permisul i-a fost reţinut şi i s-a eliberat o dovadă înlocuitoare fără drept de a conduce.

În susţinerea acestei opinii se arată că textul de lege nu instituie vreo condiţie suplimentară pentru existenţa infracţiunii, referitor la organul care poate dispune suspendarea (organul de poliţie sau organ judiciar, agent constatator sau şeful poliţiei etc.), la actul în baza căruia operează interdicţia (proces-verbal de contravenţie, act de dispoziţie al şefului poliţiei, dovadă înlocuitoare fără drept de circulaţie etc.) sau temeiul juridic al interdicţiei (sancţiune contravenţională complementară, act de dispoziţie a şefului poliţiei ca urmare a cumulării de puncte – art. 103 lit. a), b) ori ca urmare a finalizării anchetei penale prin soluţii ce nu impun anularea permisului de conducere – art. 103 lit. c) sau simpla ridicare a permisului ca urmare a săvârşirii unei presupuse infracţiuni la regimul rutier.). Totodată, se arată că pentru a acoperi această diversitate de situaţii ce poate conduce la aplicarea unei interdicţii de a conduce, legiuitorul a dispus în mod expres, în art. 97 alin. (3) din OUG nr. 195/2002 , că „perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce”.

Instanţa reţine că, raportând dispoziţiile art. 215 alin. (2) lit. i) CPP la dispoziţiile art. 97 alin. (3) din OUG nr. 195/2002, rezultă că acestea se referă la posibilitatea organului judiciar de a impune inculpatului obligaţia de a nu conduce vehicule anume stabilite, ceea ce nu poate constitui decât o interdicţie temporară a dreptului de a conduce.

Nu în ultimul rând, în susţinerea acestei opinii instanţa arată că, împrejurarea că încălcarea obligaţiilor instituite de organul judiciar în cadrul controlului judiciar atrage sancţiuni în plan procesual (luarea unei măsuri preventive privative) nu constituie un impediment pentru producerea unor consecinţe juridice şi în planul dreptului substanţial.

În cauză sunt pe deplin îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 475 CPP, lămurirea acestei chestiuni de drept având aptitudinea să influenţeze în mod direct şi semnificativ soluţia ce urmează să fie dată pe fond întrucât priveşte calificarea (şi nu încadrarea juridică) a faptei deduse judecăţii.

II. Norme de drept incidente

►Art. 215 alin. (2) lit. i) CPP: (2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: […] i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;

►Art. 215 alin. (7) CPP: (7) În cazul în care pe durata măsurii controlului judiciar inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 212 alin. (3) – (6) se aplică în mod corespunzător;

►Art. 335 alin. (2) C.pen : (2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;

►Art. 96 din OUG nr. 195/2002: (1) Sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului.

*) În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1), neconsemnarea, în cuprinsul procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, a sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce, a intervalului de timp în care acesta este suspendat şi a temeiului juridic este sancţionată cu nulitatea relativă parţială a procesului-verbal, condiţionată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea măsurii privind reţinerea permisului de conducere.

(2) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt următoarele:
a) aplicarea punctelor de penalizare;
b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat;
c) confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă ori folosite în acest scop;
d) imobilizarea vehiculului;
e) radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la art. 17 alin. (4);
f) [textul din Art. 96, alin. (2), litera F. din capitolul VII a fost abrogat la 29-iun-2007 de Art. I, punctul 33. din Ordonanta urgenta 69/2007]

(3) Pentru încălcarea unor norme la regimul circulaţiei, pe lângă sancţiunea principală sau, după caz, una dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la alin. (2) lit. c), d) şi f), în cazurile prevăzute la art. 108 alin. (1) se aplică şi un număr de 2, 3, 4 sau 6 puncte de penalizare.

(4) În cazul cumulului de 15 puncte de penalizare suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către şeful poliţiei rutiere din judeţul sau municipiul Bucureşti care îl are în evidenţă pe titularul permisului de conducere.

► Art. 97 din OUG nr. 195/2002:  (2) Reţinerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către poliţistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.

(3) Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce.

► Art. 103 din OUG nr. 195/2002:
(1) Suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule şi tractoare agricole sau forestiere se dispune:
a) pentru o perioadă de 30 de zile, dacă titularul permisului de conducere a săvârşit contravenţii care cumulează 15 puncte de penalizare;
b) pentru o perioadă de 60 de zile, dacă titularul permisului de conducere cumulează din nou cel puţin 15 puncte de penalizare în următoarele 12 luni de la data expirării ultimei suspendări a exercitării dreptului de a conduce.
c) pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a fost urmărită ca infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice, precum şi în cazul accidentului de circulaţie din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane şi instanţa de judecată sau procurorul a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pentru regula de circulaţie încălcată prezenta ordonanţă de urgenţă prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.

III. Analiza problemei de drept

La nivel principial, nu poate fi identificat un impediment legal sau funcţional care să excludă cumulul de consecinţe juridice ale nerespectării unei obligaţii judiciare, câtă vreme acestea se manifestă în registre diferite. Nici măcar instituirea unei sancţiuni exprese de către legea de procedură nu împiedică angajarea şi unor consecinţe pe plan substanţial. Premisa acestei duble manifestări este respectarea limitelor bidimensionale, materiale şi formale, ale contextului în care urmează să se producă.

Relevanţa penală a activităţii prin care se realizează încălcarea obligaţiei instituite ca urmare a luării unei măsuri procesuale poate fi însă reţinută doar în contextul unei depline concordanţe cu elementele de tipicitate prevăzute de textul incriminator, neputând fi stabilită prin analogie.

Care este natura obligaţiilor impuse ca urmare a luării măsurii controlului judiciar? Care sunt limitele în care acestea se manifestă? Interdicţia de a conduce vehicule anume stabilite echivalează cu suspendarea,  pentru perioada corespondentă, a dreptului de a conduce?

Eliberată din paradigma clasică a măsurilor privative sau neprivative de libertate, instituţia măsurilor procesuale a fost reconfigurată de Noul Cod de procedură penală. Astfel, măsura controlului judiciar, împreună cu aparenta sa modalitate (doar din perspectiva conţinutului), a controlului judiciar pe cauţiune, au fost reglementate în mod autonom şi nu ca forme de individualizare a arestării preventive.

Păstrând caracteristicile genului din care face parte, ca măsură procesuală, controlul judiciar implică un act procesual caracterizat atât prin autorul, cât şi prin conţinutul său. Măsura controlului judiciar impune inculpatului respectarea obligaţiilor stabilite în mod automat [odată cu luarea măsurii, potrivit art. 215 alin. (1) CPP] şi, eventual, a celor stabilite de organul judiciar, în condiţiile art. 215 alin. (2) CPP.

Caracterul constrângător al măsurii controlului judiciar se manifestă prin afectarea libertăţii inculpatului, înţeleasă nu în mod individual, ca valoarea protejată prin art. 23 din Constituţie şi art. 5 CEDO. Practic, măsura controlului judiciar afectează libertatea în sens generic (un ansamblu de drepturi şi libertăţi fundamentale), deci nu prin privare sau restrângere, ci prin condiţionare.

Controlul judiciar este astfel o măsură complexă, care poate intra sub incidenţa mai multor garanţii convenţionale sau constituţionale (referitoare la libertatea de circulaţie, libertatea întrunirilor, etc.), condiţionând aceste libertăţi prin obligaţiile care trebuie respectate pe durata pentru care a fost instituită măsura.

Aceste obligaţii configurează conţinutul constrângător al măsurii controlului judiciar şi au caracter pozitiv (de a face) sau negativ (interdicţii). Chiar dacă sunt instituite pe cale judiciară (prin actul de luare a măsurii), obligaţiile au un fundament legal, neputând fi stabilite (în mod automat sau la aprecierea organului judiciar competent) decât dacă sunt dintre cele enumerate exhaustiv de art. 215 alin. (1) şi (2) CPP.

Natura esenţialmente procesuală a măsurii controlului judiciar este un indicator relevant pentru determinarea registrului în care se manifestă consecinţele juridice generate de nerespectarea obligaţiilor ce intră în conţinutul măsurii. Controlul judiciar nu este nici o măsură procedurală (acte constrângătoare dispuse pentru realizarea optimă a unor activităţi judiciare) şi cu atât mai mult o sancţiune care să genereze incapacităţi, interdicţii sau decăderi pe plan substanţial.

Finalitatea măsurii este exclusiv una procesuală, care derivă în mod natural din nevoia de a asigura realizarea scopului (el însuşi procesual) în considerarea căruia a fost dispusă. Astfel, obligaţiile din cuprinsul măsurii, inclusiv cele negative, tind să înlăture o stare potenţială sau actuală de pericol, care ar privi, potrivit art. 202 alin. (1) CPP buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Împrejurarea că atât măsurile procesuale cât şi sancţiunile penale care implică interdicţii au un scop preventiv (pentru pedepsele complementare – C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, 2007, p.315-320, pentru măsurile de siguranţă – L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, ediţia a 2 a. Editura Hamangiu, 2018, p. 258-268) nu este, prin ea însăşi, un argument suficient pentru a stabili în mod automat o identitate de natură între aceste interdicţii. Tocmai natura juridică diferită face ca acest scop preventiv, unic în finalitatea sa, să fie evaluat în mod diferit, din perspectiva procesuală pentru măsuri (buna desfăşurare a procesului, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire ori judecată) şi substanţială pentru sancţiuni (săvârşirea de noi infracţiuni).

Fiind dispusă în scop procesual, limitele, dar şi consecinţele juridice ale nerespectării măsurii controlului judiciar operează în primul rând, în mod evident, tot la nivel procesual.

Aceste consecinţe sunt evaluate în mod anticipat la nivel normativ, sancţiunea fiind reglementată în mod expres prin dispoziţiile art. 215 alin. (7) CPP, potrivit cărora „în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege”. Un element important în evaluarea consecinţelor priveşte şi modalitatea în care acestea se materializează. Astfel, chiar nerespectarea cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse nu atrage înlocuirea automată a măsurii controlului judiciar cu o măsură mai severă, chiar şi într-o astfel de situaţie primând scopul procesual, ce nu poate fi evaluat decât pe cale procesuală, de un organ judiciar.

Echivalează obligaţia de a nu conduce anumite vehicule, dispusă în cadrul controlului judiciar, cu suspendarea dreptului de a conduce pe drumurile publice? Consider că nu.

Nu există identitate de natură juridică, domeniu de aplicare şi consecinţe între cele două noţiuni tehnico-juridice.

În contextul explicaţiilor preliminare expuse anterior, interdicţia de a conduce vehicule anume stabilite de organul judiciar, prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. i) CPP, are natura unei obligaţii de a nu face, dispusă pe cale judiciară în scop procesual, şi având o evidentă natură preventivă.

Această obligaţie condiţionează libertatea inculpatului întotdeauna în cadrul şi scopul pentru care a fost dispusă, având un obiect şi limite individualizate.

„Suspendarea exercitării dreptului de a conduce”, situaţia premisă pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen., nu este o noţiune calificată legal. Absenţa unei definiţii juridice este justificată prin natura evidentă a sensului pe care îl presupune şi care face superfluă orice explicaţie suplimentară. În acest caz, sensul obişnuit al termenului este acoperitor, nefiind necesară înlocuirea cu un termen tehnic, calificat legal.

Relevante aşadar pentru situaţia premisă sunt realitatea şi actualitatea consecinţei produse, şi nu modalitatea în care a intervenit sau autoritatea care a dispus-o.

Din această perspectivă, prin raportare la dispoziţiile OUG nr. 195/2002, suspendarea exercitării dreptului de a conduce este determinată:
(i) de aplicarea, într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, a sancţiunii contravenţionale complementare prevăzută de art. 96 alin. (2) lit. b) din OUG nr. 195/2002 (săvârşirea unei anumite contravenţii, cumul de puncte de penalizare, etc.);
(ii) de reţinerea permisului de circulaţie conducătorului unui vehicul implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane şi care a încălcat o regulă de circulaţie, eliberându-i-se o dovadă fără drept de circulaţie;
(iii) de sesizarea instanţei de judecată cu o cerere de anulare a permisului de conducere pe motiv că a fost obţinut cu încălcarea normelor legale;
(iv) de situaţia în care, împotriva titularului permisului de conducere, s-a luat măsura de siguranţă prevăzută la art. 108 lit. c) din Codul penal, caz în care suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune pe întreaga perioadă cât durează interzicerea dreptului de a exercita profesia sau ocupaţia de conducător de autovehicul.

În toate cazurile, suspendarea se dispune pentru o perioadă limitată (fie cuantificată material, de exemplu între 30-90 de zile, fie individualizată generic, de exemplu până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti) şi priveşte exerciţiul dreptului de a conduce pe drumurile publice.

Deşi interdependente printr-o relaţie uneori ambiguă (cauză şi efect, manifestare virtuală/materială), între suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce şi ridicarea permisului de conducere există semnificative diferenţe.

În acest context, diferenţa majoră între obligaţia de a nu conduce anumite vehicule şi suspendarea exerciţiului dreptului de a conduce pe drumurile publice priveşte domeniul şi limitele de aplicare.

Obligaţia de a nu conduce, instituită în cadrul controlului judiciar are întotdeauna un obiect individualizat, întrucât priveşte un vehicul anume stabilit de organul judiciar, fie în mod singular, fie prin indicarea categoriei din care face parte. Această obligaţie negativă nu priveşte automat dreptul de a conduce pe drumurile publice întrucât, potrivit art. 215 alin. (2) lit. i) CPP, se referă la orice tip de vehicul, fără a fi limitată la autovehicule, tramvaie sau alte vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere (ca în cazul suspendării).

Pentru obligaţia de a nu conduce din cadrul controlului judiciar, natura şi particularităţile vehiculului sunt întotdeauna importante întrucât în raport cu acestea se evaluează starea de pericol care a justificat luarea măsurii. Astfel, poate face obiectul unei astfel de interdicţii vehiculul (în concret individualizat) care a fost utilizat la săvârşirea infracţiunii sau care face parte dintr-o categorie care amplifică pericolul pe care îl prezintă inculpatul pentru ordinea publică (săvârşirea unor noi infracţiuni) ori care l-ar ajuta pe inculpat în concret să încalce alte obligaţii (să depăşească limita teritorială impusă, să se sustragă de la urmărire, etc.). Mai mult, starea de pericol în considerarea căreia se instituie interdicţia de a conduce în cadrul controlului judiciar, poate să nu aibă nicio legătură cu siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care este valoarea juridică ocrotită prin intermediul incriminării de la art. 335 C.pen. (C. Rotaru în C. Rotaru, A.R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, Editura C.H. Beck, 2016, p.417).

În acest sens, interdicţia ar putea privi, de exemplu, un tractor sau orice alt vehicul (în accepţiunea art. 6 pct. 37 din OUG nr. 195/2002) care a fost utilizat la săvârşirea infracţiunii de furt şi care nu a fost condus decât pe terenuri agricole sau forestiere, şi nu pe drumurile publice. Într-o astfel de situaţie, obligaţia de a nu conduce vehiculul stabilit de organul judiciar este activă şi generează consecinţe procesuale în caz de nerespectare, indiferent de locul unde ar fi încălcată.

În schimb, prin natura ei, suspendarea exerciţiului dreptului îşi produce efectele restrictive cu privire la însuşi dreptul de a conduce pe drumurile publice, operând la nivel generic pentru toate tipurile de vehicule ce fac parte din categoria pentru care s-a obţinut permis de conducere.

Fără a afecta substanţa sau existenţa dreptului, suspendarea înlătură posibilitatea manifestării lui în mod legal.

Efectul suspendării exerciţiului dreptului de a conduce este însă complet, în sensul că înlătură/interzice pentru perioada stabilită, toate modalităţile sale de manifestare, fără a fi individualizat pe anumite forme.

Astfel, situaţia premisă în cazul ambelor forme ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) şi (2) C.pen., se referă la dreptul de a conduce pe drumurile publice, care fie nu a fost dobândit niciodată ori deşi dobândit, a fost pierdut în condiţiile legii (prin anularea permisului în condiţiile art. 114 din OUG nr. 195/2002), fie există, dar nu poate fi exercitat ca urmare a suspendării.

Suspendarea determină o incapacitate temporară de exercitare a dreptului care, deşi activ (fiind recunoscut potrivit legii), nu este şi efectiv (este împiedicat să se manifeste). Această formă de incapacitate sau lipsă de efectivitate, deşi poate fi identică în privinţa subiectului (să fie impusă unei persoane care are permis de conducere) diferă întotdeauna în ceea ce priveşte domeniul de aplicare de obligaţia de a nu conduce anumite vehicule.

Chiar dacă ambele presupun din punct de vedere material, interdicţii sau restricţii, ele nu pot fi echivalate juridic. Obligaţia de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar nu înlătură sau suspendă dreptul de a conduce pe drumurile public, ci condiţionează acest drept prin restricţionarea unor forme de manifestare.

Nu este fundamentat nici argumentul potrivit căruia această echivalenţă ar trebui acceptată în baza dispoziţiei prevăzute de art. 97 alin. (3) OUG nr. 195/2002 potrivit căreia „perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce”.

În primul rând, şi această normă are în vedere tot „dreptul de a conduce” (în sens de abilitare recunoscută în baza legii, dovedită prin permisul de conducere şi care operează pentru toate tipurile de vehicule din categoria pentru care a fost acordată), astfel că nici în acest caz nu există suprapunere de ipoteze pentru această echivalenţă.

În al doilea rând, dispoziţiile art. 97 alin. (3) din OUG nr.195/2002 nu au natura unor dispoziţii generale, cum în mod greşit se insinuează, destinate a reglementa toate situaţiile ce pot fi asimilate unei suspendări a dreptului de a conduce. Aceste norme privesc exclusiv măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulaţie (am amintit anterior de relaţia uneori ambiguă dintre reţinerea permisului şi suspendarea dreptului de a conduce), reglementată prin dispoziţiile art. 97 alin.(1) şi (2) din OUG nr.105/2002. Tocmai pentru a înlătura dubiul, legea stabileşte că în această situaţie (de ridicare permis cu eliberare dovadă fără drept de circulaţie), perioada în care titularul permisului nu are drept de circulaţie se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. Prin urmare, această echivalenţă, acceptată legal, operează doar pentru ipoteza pentru care este reglementată, neputând fi extinsă prin analogie.

Asimilarea nerespectării obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar cu elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C.pen. este împiedicată, în opinia mea, şi de lipsa de identitate între valorile juridice ocrotite prin cele două dispoziţii.

Astfel, în cazul infracţiunii prevăzut de art. 335 alin. (2) C.pen., obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, pe când o eventuală incriminare a nerespectării obligaţiei de a nu conduce din conţinutul controlului judiciar ar leza mai degrabă relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei penale, ce implică şi obligaţia respectării interdicţiilor dispuse pe cale judiciară. O paralelă cu incriminarea faptei de evadare în cazul unei persoane plasate în arest preventiv, cred că este elocventă.

Nu în ultimul rând, nici echivalarea consecinţelor unei interdicţii stabilite ca urmare a luării măsurii controlului judiciar cu interdicţiile exprese dispuse în urma aplicării unei pedepse complementare sau luării unei măsuri de siguranţă nu are fundament juridic.

Dincolo de distincţiile evidente de cauză juridică (măsură procesuală provizorie versus sancţiune penală) şi, din nou, de domeniul de aplicare (măsură care priveşte o anumită formă de manifestare a dreptului versus sancţiune care priveşte exerciţiul dreptului), legea însăşi, califică din perspectiva dreptului de a conduce pe drumurile publice, consecinţele sancţiunilor penale, ceea ce nu se întâmplă în cazul conscinţelor măsurilor procesuale.

Astfel, potrivit art. 114 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 195/2002, aplicarea, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, atrage anularea permisului de conducere (pierderea dreptului de a conduce – s.n.).

În schimb, potrivit art. 110 din OUG nr. 195/2002, în cazul în care s-a luat măsura de siguranţă prevăzută la art. 108 lit. c) C.pen. (interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ori de a exercita o profesie, meserie sau activitate), persoana în cauză are suspendată exercitarea dreptului de a conduce pe întreaga perioadă cât durează interzicerea.

Or, în cazul obligaţiei de a nu conduce anumite vehicule din conţinutul controlului judiciar, legea nu califică din punct de vedere substanţial (al dreptului de a conduce pe drumurile publice) consecinţa nerespectării sale, ci doar procesual.

A considera că această obligaţie constituie o suspendare a dreptului de a conduce, întrunind astfel elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., înseamnă a accepta o incriminare dedusă pe cale de interpretare, ce ridică serioase probleme legate de respectarea exigenţelor constituţionale şi convenţionale referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii penale.

Nu trebuie omis faptul că inculpatul faţă de care s-a luat măsura controlului judiciar şi s-a stabilit obligaţia de a nu conduce anumite vehicule, este notificat expres potrivit art. 215 alin. (3) CPP cu privire la conţinutul obligaţiilor ce îi revin şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

IV. Concluzii

Obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) CPP NU constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi NU întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Conf. dr. Andrei Zarafiu
Departamentul de Drept Penal, Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.