Secţiuni » Articole
ArticoleRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Impactul neglijenței în verificarea potențialului de risc al partenerilor de business asupra TVA
01.08.2019 | Raluca BÂLDEA

Raluca Bâldea

Raluca Bâldea

Verificarea regulată a potențialului de risc al partenerilor de business devine din ce în ce mai stringentă. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) aplică, deja de câțiva ani, principiul preluat din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care stabilește că, atunci când are loc o evaziune în domeniul TVA, părțile implicate în tranzacție „știau sau ar fi trebuit să știe că participă la evaziune fiscală.

Începând cu 1 ianuarie 2018, și Codul fiscal conferă în mod specific ANAF dreptul de a refuza deducerea TVA dacă aceasta demonstrează, dincolo de orice îndoială, că o companie știa sau ar fi trebuit să știe că achiziția efectuată era implicată într-o fraudă privind TVA, indiferent de etapa din lanțul de livrări/prestări în care a intervenit. Același principiu se aplică însă și pentru livrările intracomunitare, în special în cazul bunurilor care sunt transportate în afara României de către client. În acest caz, suspiciunile ce ar putea plana asupra unei persoane juridice în lipsa verificării clienților pot duce la anularea aplicării scutirii de TVA, în măsura în care clienții nu transportă bunurile respective în alt stat membru UE.

Astfel, devine absolut necesară verificarea regulată a potențialului de risc al partenerilor de business. Companiile sunt nevoite să demonstreze că au efectuat investigații rezonabile asupra partenerilor de afaceri, spre exemplu cu privire la statutul fiscal, reputația, istoricul procesual, datoriile, sediul, numărul de angajați. Toate aceste verificări ar trebui să evidențieze dacă pot exista suspiciuni de fraudă privind TVA la nivelul partenerilor de business.

Autoritățile consideră că acele societăți care nu au efectuat un demers de due diligence în relațiile lor de business sunt neglijente, neglijență ce le poate face suspecte. Dincolo de interpretarea legislației, care face obiectul multor contestații administrative și litigii cu autoritățile, se află dificultatea de a îndeplini cerința de a fi diligent în relațiile contractuale pentru a preveni potențiale dispute și riscuri.

Întrebarea ce măsuri concrete poate lua o companie și ce criterii ar trebui să urmărească atunci când își verifică partenerii?” își găsește răspuns incomplet în legislația și practica fiscală din România.

Instrumentele puse la dispoziție de ANAF permit verificarea codurilor de TVA / informațiilor despre partenerii de business. Astfel, se pot face verificări în cele două registre existente la nivelul ANAF (Registrul contribuabililor inactivi sau reactivați, respectiv Registrul persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA) sau cu ajutorul altor surse de informații – obligații fiscale restante, lipsa angajaților, sediul social etc.

Totuși, chiar și aceste criterii sunt discutabile, pentru că nu relevă de fiecare dată situația reală a societății verificate, în practică existând cazuri în care informația nu este actualizată în timp real. Mai mult, implică o activitate detectivistică ce presupune alocarea de costuri și resurse umane. În final, acest efort ar putea să nu dea rezultate, iar un partener aparent corect să se dovedească, ulterior, fraudulos sau invers. Însă tot acest efort ajută companiile să poată argumenta că au făcut verificări rezonabile, iar informațiile disponibile au indicat un caracter corect al partenerului de business.

Raluca Bâldea, Director Taxe Indirecte, Deloitte România


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Impactul neglijenței în verificarea potențialului de risc al partenerilor de business asupra TVA”

  1. Constantin POPA spune:

    Opinia exprimată este interesantă, dar cred că problema trebuie analizată mult mai exhaustiv și pornind, poate, de la o altă premisă. Această ”altă” premisă este aceea întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. 4 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora buna-credință a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul.

    Opinia comentată nu ignoră această prezumție, ci, cumva nefericit, o atenuează în favoarea autorității fiscale.

    Prezumția este legală – similară, dacă vreți, cu prezumția de nevinovăție din penal – și, de aceea, autoritatea fiscală este aceea obligată să facă o dovadă deplină a contrariului și să înlăture, dincolo de orice îndoială, prezumția legală a bunei-credințe (vidi și art. 297 alin. 8 din Codul fiscal).

    De aceea, buna-credință nu trebuie dovedită – și mă refer aici la un principiu.

    Este, însă, neîndoielnic faptul că buna-credință poate fi sprijinită cu probe aduse de contribuabil în favoarea sa (cele arătate în opinia comentată, dar și altele), fără ca această probațiune să fie obligatorie. Ea poate deveni obligatorie atunci când autoritatea fiscală a produs probe credibile de răsturnare a prezumției. Trebuie observat și faptul că, nu odată, autorității fiscale înseși i-a fost necesar un timp îndelungat pentru a stabili elemente de fraudă sau doar de neconformitate cu privire la partenerul de afaceri (se solicită, de regulă, relații unui alt organ fiscal decât acela care face inspecția fiscală). Or, contribuabilul, care își propune să efectueze o operațiune obișnuită și imediată de comerț, este în imposibilitate de a face verificări, pe lângă faptul că nu are nici pe departe drepturile de verificare conferite fiscului.

    În discutarea situației analizate, nu trebuie omisă împrejurarea că majoritatea afacerilor sunt de mică amploare și constau, de regulă, în cumpărături de mărfuri sau în achiziții de servicii în cantități mici, care se fac rapid. Pe de altă parte, există în mai multe orașe din țară așa-numitele ”angrouri”, în care sunt foarte mulți operatori economici care livrează pe loc contribuabilului nostru cantități mici de marfă în sistem en-gros. Cu privire la acești operatori, ar trebui acceptată prezumția de bună-credință, iar aceasta să fie sprijinită inclusiv (sau, poate, mai ales) de situația concretă că ei nu își desfășoară activitatea în clandestinitate, ci într-un loc autorizat legal în acest scop, cunoscut sau care ar trebui să fie cunoscut de către autoritatea fiscală.
    Tot autoritatea fiscală este aceea care trebuie să verifice respectarea legii de către operatorii angrosiștii în cauză, un simplu contribuabil, care cumpără în astfel de locuri, neavând nicio posibilitate de verificare (singura verificare pe care o poate face este solicitarea de la vânzător a certificatului de înregistrare fiscală ca plătitor de TVA – un act a cărui prezentare nu ridică nicio problemă pentru un evazionist).

    Poate, așadar, contribuabilul cumpărător într-un astfel de loc să facă proba bunei sale credințe printr-o verificare a vânzătorului? Este evident că răspunsul va fi negativ. Dimpotrivă, contribuabilul are toate garanțiile vizibile că, făcând cumpărături într-un loc autorizat pentru vânzarea mărfurilor, face o operațiune perfect legală. Pe de altă parte, contribuabilul, venind la un en-gros, nu știe de la cine va cumpăra în final (fiind mai mulți ofertanți ai acelorași feluri de mărfuri), astfel că nu poate face nicio verificare înainte de a ajunge la locul respectiv.
    Mă opresc aici, comentariul meu având doar scopul de a arăta că problema ar trebui fundamentată mai nuanțat și, fără ezitare, accentuată prezumția bunei-credințe a contribuabilului.

    Opinia comentată are importantul merit de a deschide o discuție nu foarte agreată de autoritățile fiscale, înclinate spre o interpretare rigidă, nenuanțată și întotdeauna împotriva contribuabilului a dispozițiilor legale, a jurisprudenței CJUE și a stărilor de fapt constatate la contribuabil : decât să se recunoască deductibilitatea TVA din amonte ca regulă de a proceda, inspecțiile fiscale preferă ca, atunci când există o problemă la furnizor (TVA anulat, inactivitate declarată, punct de lucru sau sediu real nedeclarat etc), să nu facă o astfel de recunoaștere a deductibilității, chiar dacă nu produc nicio probă care să le permită înlăturarea dincolo de orice îndoială a prezumției bunei-credințe a contribuabilului.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.