Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Evoluţia mişcării de stânga în SUA şi Donald Trump (2). Preşedinţii Johnson şi Nixon, violenţa stângii
06.08.2019 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 1. Începutul mișcării de stânga în America

Violenţa stângii

Preşedintele Lyndon B. Johnson a trecut legi schimbând strategia imigrării de la europenii educaţi în favoarea latino-americanilor, contribuind la formarea maselor. Violenţa stângii s-a manifestat în anii ’60 în timpul Preşedintelui Richard Nixon şi al războiului cu Vietnamul de Nord comunist, când a început o mişcare violentă, curios numită ”pro-pace, susţinută de conferinţe socialiste, de tineret şi actorii de la Hollywood cu vederi de stânga şi anti-Nixon, care bănuia influenţe externe la baza agresiunii interne. Am fost martoră în anii 1968-1969 la violenţa şi agresiunea tinerilor studenţi SDS în timpul în care luam masteratul la Columbia University, New York. Până în anii ’60, populaţia susţinea o familie tradiţională pro-americană care menţinea stabilitatea şi coeziunea unei societăţi libere, multi-etnice-rasiale-religioase. Dar, concomitent cu violenţa stângii, ea a contribuit şi la o transformare culturală profundă în mai multe direcţii, sex, droguri, exprimare „politically correct”.

Congresul SUACând am sosit la New York, la 27 aprilie 1966, în ţara mea adoptivă, Preşedinte era democratul L.B. Johnson. În timpul mandatului său, Congresul SUA a adoptat în 1964 Actul Drepturilor Civile şi în 1965 pe cel al Imigrării şi Naţionalităţii. Până la aceste legi, procedura imigrării era bazată de zeci de ani pe „cote naţionale” care favorizau imigranţii calificaţi europeni. Însă, pentru că cei cu vederi de stânga din Congres, considerau această politică discriminatorie, Partidul Democrat a reuşit să treacă aceste legi dând prioritate cotelor celor din Lumea Treia şi, odată cu această schimbare numerică, s-a produs şi o schimbare culturală a mentalităţii populaţiei spre liberal-progresism.

De asemenea, tot în 1964 Congresul a aprobat legea „Economic Opportunity Act” (EOA) prin care a fost înfiinţat un birou, Office of Economic Opportunity (OEO), pentru ajutorarea celor săraci.

Şi, în 1968 Preşedintele Johnson a aprobat Actul Locuinţelor, care interzice discriminarea contra afro-americanilor privind vânzarea sau închirierea caselor. În acelaşi an, Johnson a găsit de cuviinţă mărirea numerică a armatei americane în războiul cu Vietnamul de Nord, când amploarea opoziţiei mişcării de stânga „pro-pace” a fost aşa de intensă încât el a renunţat la următorul său mandat.

Preşedintele republican Richard Nixon, urmând lui Johnson, a desfiinţat Oficiul Economic de Oportunitate (OEO), pentru ajutoare, transferând unele responsabilităţi la mai multe instituţii. Nixon cu Henry Kissinger au reuşit încheierea războiului din Vietnam semnând Acordul de Pace în 1973. Totuşi, în ciuda acestui fapt am realizat că în locul manifestărilor de bucurie şi admiraţie pentru pacea mult aşteptată, mişcările studenţeşti ”pro-pace” continuau şi niciodată nu am văzut manifestări contra regimului opresiv din Vietnamul de Nord.

După cum admite H.R. Haldeman în „The Ends of Power”, Richard Nixon era conştient că se lupta pe două fronturi, atât cu inamicii externi cât şi cu cei interni. El nu credea că mişcarea ”pro-pace” a studenţilor era spontană, ci suspecta influenţa externă cu ajutorul dat de ţările comuniste, iar, la nivel intern, bănuia că studenţii acţionau sub influenţa intelectualilor cu vederi de stânga. Haldeman scrie că în 1976, Departamentul Justiţiei a anunţat că CIA, urmărind Misiunea Cubaneză de pe lângă Naţiunile Unite de la New York, a descoperit că un grup cubanez influenţa tineretul american în vederea unei revoluţii. Tot Haldeman a reprodus informaţii dintr-un articol din ziarul New York Times din octombrie 1977, în care arată rolul Vietnamului de Nord în legătură cu protestele tineretului american împotriva războiului.

Iar Thomas Sowell în „Intellectuals and Society”, arată că această mişcare de stânga a fost creată şi susţinută şi de intelectuali cu influenţă asupra opiniei publice. La fel, Marc Dugain în „La malediction d’Edgar” dezvăluie influenţa actorilor de la Hollywood cu vederi de stânga, anume Katherine Hepburn, Lauren Bacall, Humphrey Bogart, Charlie Chaplin etc., cât şi a unor scriitori ca Thomas Mann, Ernest Hemingway, John Steinbeck, Aldous Huxley, Arthur Miller etc.

Mişcările studenţilor şi liberalilor-progresişti

ManifestatieAflându-mă la New York, am putut vedea la televiziune mişcările studenţilor şi ale liberalilor-progresişti la Chicago, îndoctrinaţi cu ideile lui Saul Alinsky, înfruntând cu violenţă poliţia cu ocazia Convenţiei Democrate Naţionale sau vedeam cum organizaţia Panterelor Negre defila cu steagul luptătorilor din Vietnamul de Nord, susţinuţi de China şi Rusia. Iar în primăvara anului 1969, când eram studentă la Universitatea Columbia pentru un masterat, am fost martora activităţii studenţilor de stânga, când într-una din dimineţi, la poarta campusului, de-a lungul gardului curţii pe Strada 116, era o masă lungă încărcată cu cărţi şi broşuri, pe coperţile cărora erau pozele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin sau Mao, ori fiecare în parte, ori grupaţi câte doi sau trei. Şi, altădată am văzut portretul lui Ho Chi Minh pe unul din pereţii clădirii de trei etaje a Facultăţii de Filosofie.

Atunci am aflat că studenţii agitatori de stânga făceau parte din organizaţia Students for a Democratic Society (SDS), conduşi de Mark Rudd, în perioada 1968-1969 tot la Columbia. SDS a fost identificată mai târziu într-unul din rapoartele Congresului American ca fiind de extremă stângă.

Ulterior, la 3 iunie 1969, în cursul ceremoniei de înmânare a diplomelor, când eram prezentă s-o primesc pe a mea, am fost martoră când membrii organizaţiei SDS au intrat în parcul universităţii cu pumnul stâng ridicat, strigând lozinci menite să împiedice cuvântarea decanului. Au fost evacuaţi de poliţie şi decanul şi-a continuat cuvântarea ca şi când nimic nu se întâmplase.

Asta mi-a amintit de discursul de deschidere a anului universitar 1945 de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti al profesorului de drept civil Istrate Micescu, atunci când eu eram în sală şi când grupul de studenţi comunişti a intrat în Aula Universităţii încercând să-i întrerupă discursul. Aici, trăiam pentru a doua oară o situaţie similară.

În plus, în 1969 exista o ramură violentă a mişcării pentru pace numită SDS Weather Underground, condusă de Bill Ayres şi de soţia sa, Bernandine Dohrn, ambii revoluţionari terorişti, care doreau răsturnarea sistemului capitalist prin atacarea clădirilor federale. Dar, această facţiune radicală nu a durat mult din cauză că nu a reuşit atragerea populaţiei către o largă revoluţie, aşa cum au sperat.

Punând cap la cap cele văzute de mine, nu-mi era greu să intuiesc substratul comunist al agitaţiei pro-pace. În plus, lămuritor a fost un articol din 2013 despre mişcarea ”pro-pace” al lui Arnaud de Borchgrave, „Global Peace Index; Iceland Ranks first, Afghanistan last, US is No. 110“, din care am aflat că World Peace Council (WPC) – Consiliul Mondial al Păcii, înfiinţat la Helsinki în 1950, a fost o creaţie a KGB-ului sovietic şi a fost controlat exclusiv de acesta, pentru a promova campanii pro-pace în lume împotriva Statelor Unite, considerate aţâţătoare la război. Iar, în 1979, Kremlinul a ordonat Partidului Comunist din SUA să înfiinţeze un Consiliu al Păcii Americane (USPC), când 77 de membri ai Congresului au semnat acest USPC fără a suspecta rolul KGB-ului, informează tot Arnaud de Borchgrave.

Revoluţia culturală

Tot în anii ’60, odată cu mişcarea ”pro-pace”, a avut loc şi revoluţia culturală care se manifesta pe toate fronturile, îndemnată tot de mişcarea liberal-progresistă. Atunci începuse explozia sexului liber, din care au rezultat mulţi copii fără tată, precum şi consumul de droguri, cauzând multiple alte racile sociale.

Contrar principiului libertăţii religioase garantată de Bill of Rights, în 1962, prin decizia Curţii Supreme liberale, s-a stabilit desfiinţarea rugăciunii în şcoli. Totodată, apăruse fenomenul limbajului „politically correct”, care cenzurează felul cum să-ţi exprimi părerile, spre a proteja concepţiile unor grupuri sociale. Acest fenomen îşi are originea în limba de lemn comunistă, spre evitarea sau acoperirea sistematică a problemelor existente, reale.

Toate aceste idei de stânga au fost îmbrăţişate şi promovate de presa progresistă şi de actorii de la Hollywood, înfluenţând felul de a gândi atât al tinerilor din universităţi cât şi al întregii populaţii, cu repercursiuni importante până astăzi.

După cum scrie Stanley Kurtz în „Radical-in-Chief: Barack Obama and the untold story of American socialism”, în perioada anilor ’60 au avut loc o serie de conferinţe socialiste anuale la care participa şi Barack H. Obama, unde se discuta aşa-zisa „sărăcia din America” şi unde conferenţiar era Michael Harrington, influent socialist, fondator al organizaţiei Democratic Socialist Organizing Committee (DSOC).

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 3. Preşedinţii Carter, Reagan şi G.H. Bush, stânga de la violenţă la infiltrare


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.