ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Evoluţia mişcării de stânga în SUA şi Donald Trump (3). Preşedinţii Carter, Reagan şi G.H. Bush, stânga de la violenţă la infiltrare
13.08.2019 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 2. Preşedinţii Johnson şi Nixon, violenţa stângii

Stânga de la violenţă la infiltrare

În anii ’70 stânga evoluase cu noi organizaţii şi strategii mai puţin vizibile, prin infliltrare şi influenţă indirectă în timpul Preşedintelui Jimmy Carter şi cu prezenţa lui George Soros. Stânga în timpul Preşedintelui Ronald Reagan a adoptat o strategie „gradual-reformistă”, de infiltrare, dar nu a prea activat, pe când radicalizarea în şcoli a fost reluată în timpul Preşedintelui George H. Bush. Acesta a susţinut o politică de “împăciuire” – ca de exemplu, stabilind o relaţie cordială cu Mihail Gorbaciov şi o tendinţă globalistă, the New World Order.

Mişcarea stângii a progresat în 1970, când s-au format mişcările socialiste New American Movement (NAM) şi National Welfare Rights Organization (NWRO), fondatori fiind soţii marxişti Richard Cloward şi Frances Fox Piven, care – spre deosebire de revoluţia violentă promovată de Alinsky sau Bill Ayres – urmăreau transformarea de la capitalism spre socialism în mod treptat. Strategia lor urmărea, printre altele, mărirea numărului de imigranţi. Aceştia urmau să depindă de ajutorul financiar al statului, iar cheltuiala întreţinerii lor să depăşească bugetul alocat fiecărui stat. Astfel, Congresul, cu sprijinul Partidului Democrat, liberal, trebuia să influenţeze propunerea şi adoptarea de legi care să garanteze suma federală pentru ajutoare date celor 50 de State, iar ajutorul să devină o obligaţie federală constantă, astfel ca ajutoarele sociale să constituie un drept cuvenit imigranţilor, care în consecinţă vor vota, bineînţeles, cu Partidul Democrat şi puteau contribui la schimbarea capitalismului în socialism.

Şi, în 1971, NWRO a fost transformată de Wade Rathke în Association of Community Organization for Reform Now (ACORN). Foştii fondatori NWRO, Richard Cloward şi Frances Fox Piven, au devenit consilieri ACORN, care a continuat influenţarea societăţii americane în timpul Preşedintelui Obama şi chiar după.

Mişcarea femeilor liberale

În acelaşi an, în urma cererii şi mişcării femeilor cu vederi liberale, Congresul a adoptat un amendament – Equal Rights Amendment – ca să evidenţieze dreptul de egalitate al femeilor, în ciuda faptului că prevederile Constituţiei se referă la toată populaţia, We the people şi Declaraţia de Independenţă a SUA asigurând drepturi egale tuturor, fără a face excepţii.

În plus, în 1973, tot la presiunea femeilor liberale, Curtea Supremă de Justiţie a SUA, având majoritate liberală, a inventat de fapt un drept constituţional în renumita decizie Roe vs. Wade, în favoarea acceptării chiuretajelor. Acest caz a fost o victorie a acestor femei care au reuşit astfel să distrugă valorile existente religioase ale evangheliştilor şi catolicilor. Atunci Biserica Catolică a pornit mişcarea ”Dreptul la viaţă”, susţinută de marea majoritate a populaţiei.

Încercări de slăbire a economiei şi sistemului bancar

În 1977, a urmat Preşedintele democrat Jimmy Carter. Din nou Stanley Kurtz dă detalii înRadical-in-Chief: Barack Obama and the untold story of American socialism”, despre Carter şi al său „War on Poverty”, când activiştii liberali acţionau prin Volunteers in Service to America (VISTA) Voluntari în Serviciul Americii. De asemenea, Stanley Kurtz informează cu privire la ACORN, succesoarea NWRO a soţilor Cloward şi Fox Piven (care nu a putut funcţiona si în timpul lui Richard Nixon), că aceasta a fost reanimată sub Carter. Trebuie ştiut că ACORN, pe lângă Project Vote (activitate legată de alegeri), era preocupată de slăbirea sistemului bancar capitalist prin multiplicarea acordării de împrumuturi ipotecare fără acoperire financiară, după adoptarea în 1977 a Actului de Reinvestiţii al Comunităţii, aprobat de Carter, cu toate că se depăşeau instrucţiunile în curs ale băncilor.

Înainte de a continua evoluţia stângii, îl prezint acum pe autorul David (Joel) Horowitz, o personalitate anti-stânga-progresistă, născut în 1939 în statul New York, din părinţi membri ai Partidului Comunist American. În baza experienţei avute în anii ’60 cu mişcarea “pro-pace” şi Panterele Negre, David, dezamăgit de cele constatate, ulterior, în 1984 a devenit membru în Partidul Republican. Pe măsura trecerii timpului, el a fost recunoscut ca cel mai conservator comentator, unul care cunoştea cum funcţionează sistemul social-comunist.

Tot în timpul Preşedintelui Jimmy Carter a apărut George Soros, un evreu ungur născut în 1930, o personalitate cu dorinţa de schimbare a sistemului capitalist american în socialism, Acesta, după cum arată David Horowitz în volumul 7 al The Black Book of the American Left, a lucrat pentru un oficial fascist preocupat cu confiscarea proprietăţilor evreilor, cei trimişi spre moarte la diversele lagăre de concentrare. După război, Soros a plecat la Londra, studiind la London School of Economics ingineria socială, în vederea perfecţionării societăţii, şi lucrând la o firmă de investiţii. Ulterior, acesta a ajuns la New York, unde a făcut o avere considerabilă. În timpul Preşedintelui Carter, în 1979, Soros conducea fondul The Quantum Fund, cât şi o serie de fundaţii în Europa de Est şi Asia Centrală.

Strategia „gradual-reformistă”

După J. Carter a venit la putere Preşedintele Ronald Reagan, republican convins şi mare anti-comunist, susţinând Războiul Rece, el fiind arhitectul căderii Uniunii Sovietice şi demonstrând că ideologia economică comunistă nu funcţionează (în imaginea alăturată, Preşedintele Reagan alături de Regele Mihai I al României – foto Sorin Radu).

În timpul conducerii lui Ronald Reagan, mişcarea de stânga a optat pentru altă ajustare. Astfel, S. Kurtz arată cum în anii ’80, membrii NAM s-au unit cu cei ai DSOC a lui M. Harrington, formând organizaţia Democratic Socialists of America (DSA), care şi ea promova doar o strategie „gradual-reformistă”. Strategia lui Harrington era infiltrarea a noi membri cu vederi de stânga în Partidul Democrat ca să poată influenţa cu ideile lor pe ceilalţi membri ai Partidului.

Tot datorită lui Reagan, activitatea ACORN – organizaţia preocupată cu Project Vote (manipularea voturilor) şi cu influenţarea acordării de împrumuturi celor fără acoperire financiară – a încetat. În plus, Ronald Reagan a concediat sindicaliştii socialişti recalcitranţi ai controlului aerian de la Professional Air Traffic Controllers Organization (PATCO) – Organizaţia Controlorilor Profesionişti ai Traficului Aerian – după ameninţările şi greva declanşată de liderii lor. 

O politică radicalizată, “împăciutoare” şi globalistă

George Herbert W. Bush a urmat Preşedintelui Ronald Reagan. Educat la Universitatea Yale, fost Ambasador numit de Nixon la ONU, fost director al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), ambasador în China şi Vicepreşedinte. Ca Preşedinte i-au fost apreciate decenţa şi patriotismul. Cu toate că a susţinut rugăciunea în şcoli, dreptul de a poseda arme şi a fost contra exprimării „politically correct”, totuşi, în timpul mandatului său presa şi universităţile s-au radicalizat într-atât, încât istoria americană era privită atunci în unele şcoli ca o poveste despre exploatarea afro-americanilor.

G.H. Bush a preluat puterea exact când Războiul Rece fusese câştigat cu succesul prăbuşirii URSS datorită strategiei şi determinării lui Ronald Reagan când Sovietele reprezentau pericol nuclear. După acestă victorie, America rămânând supraputerea cu cea mai puternică armată şi prezenţă morală, atunci ar fi fost momentul încercării reformării Rusiei după anii de comunism. Atunci cred că era potrivit ca Bush să continue misiunea lui Reagan cu o nouă strategie care să marcheze schimbarea Uniunii Sovietice, cât şi a ţărilor foste satelite, ajutându-le să adopte reforme tocmai când acestea se aflau în cumpănă şi aveau nevoie de sprijin şi educare după anii de oprimare.

Dar, spre deosebire de curajul lui Reagan, G.H. Bush nu s-a implicat, după prăbuşirea URSS să încerce schimbarea sistemului economic în Rusia, temându-se probabil de forţa ei nucleară în mâna unui guvern mai dubios, astfel preferând ca America să nu impună reforme interne. Ca urmare, evident că neo-comuniştii rămaşi la putere şi nepedepsiţi pentru crimele săvârşite au devenit cu timpul capitalişti corupţi.

Deci, după 1991, G.H. Bush a susţinut o politică de “împăciuire” – ca de exemplu, stabilind o relaţie cordială cu Mihail Gorbaciov, pe care l-a invitat, la 31 mai 1990, la Casa Albă. Acest fapt mi-a amintit de invitaţia Preşedintelui Dwight Eisenhower către Nikita Hrusciov să viziteze în 1959 Washingtonul şi ferma sa de la Gettysburg, în timpul când la Bucureşti ascultam cu familia mea Radio Londra ca să vedem dacă America ne va scăpa de ocupaţia sovietică.

Totodată, acest gen de politică, lipsită de vederi pentru o strategie pe termen lung, mi-a amintit şi de generalii Eisenhower şi Marshall care au refuzat propunerea lui Churchill şi a generalului George Patton – când armatele americane şi engleze erau încă prezente în Europa după învingerea Germaniei la 7 Mai 1945 – ca să oprească şi gonească armatele sovietice din Europa de Est. Atunci ar fi fost momentul când America ar fi putut opri ocupaţia sovietică a acestor ţări, care a durat aproape o jumătate de secol.

Nu numai atât, dar după 1990, în contradicţie cu Preşedintele Reagan, G.H. Bush a favorizat o politică externă cu vederi internaţional-globaliste, exprimându-şi adeziunea la înfiinţarea unei mişcări New World Order (Noua Ordine a Lumii). Noua Ordine reprezintă o formă de securitate globală a tuturor ţărilor sub auspicile ONU (inclusiv Rusia, care subjugase statele satelite). Aici mă refer la David Funderburk, fostul ambasador SUA la Bucureşti (1981-1985), care în cartea Betrayal of America vedea în această Nouă Ordine a Lumii sfârşitul suveranităţii americane. Sunt convinsă că dacă Ronald Reagan ar mai fi avut câţiva ani în Casa Albă, situaţia politicii externe americane după 1990 ar fi fost diferită.

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 4. Activitatea stângii sub Preşedinţii Clinton, G.W. Bush şi Obama

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate