BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Jurisprudența CEDO incidentă în speța fetiței din Baia de Aramă (și în cazul de la Caracal): partea a doua (articolul 3 din Convenție)
13.08.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

În prima parte, am redat jurisprudența CEDO incidentă cu privire la articolul 8 din Convenție. Acum voi arăta, mai întâi, acele paragrafe din diferitele hotărâri CEDO ce enumeră criteriile pertinente pentru a detecta când avem tratamente degradante aplicate cetățenilor de chiar autoritățile statului de drept (1).

Articolul va continua cu jurisprudența CEDO ce impune obligații de anchetă și control în sarcina autorităților – cu scopul declarat de a elimina riscul de impunitate a celor ce au abuzat de a lor forță (2). Această din urmă jurisprudență va fi relevantă și pentru cei care ar dori să afle, en passant, ce obligații au autoritățile inclusiv în cazul de la Caracal al tinerei curajoase, Alexandra Măceșanu.

Aceeași – deja obișnuită – revoltă va ține loc de concluzii într-o țară în care jurisprudența CEDO se aplică și cu prioritate (a se vedea, inter alia, paragr. 55 din Pruteanu împotriva României).

1. Jurisprudența CEDO și noțiunea de tratamente degradante (aspectul material al articolului 3)

Jurisprudența CEDO abundă, din păcate, în hotărâri de condamnare din cauza aplicării unor tratamente degradante propriilor cetățeni.

Deoarece în cazul fetiței din Baia de Aramă avem situația specifică a unui minor, mai jos mă voi limita – de principiu – doar la jurisprudența în care fie reclamanții au fost minori, fie reclamanții s-au aflat într-o situație faptică cât mai apropiată de cea a fetiței din Baia de Aramă.

Jurisprudența redată mai jos o consider suficientă pentru a susține a mea convingere de mamă a unei fetițe de 9 ani că fapta de a târî un copil pe asfalt, scoțându-l cu forța din casa în care a locuit și dormit în ultimii ani, cu ajutorul mascaților (pentru poza cu agentul mascat care trage de mână pe fetița târâtă pe jos de doamna procuror – a se vedea aici), reprezintă un tratament degradant în sensul articolului 3 CEDO – și deci o încălcare a aspectului material al articolului 3 din Convenție. Din rațiuni de economie, nu voi mai indica și jurisprudența CEDO prin care se poate argumenta că printr-o atare intervenție s-a aplicat un tratament degradant chiar asistenților paternali ai fetiței – dar precizez că ea există și tot cu prioritate ar trebui aplicată.

1.1. Hotărârea Bouyid împotriva Belgiei – hotărâre de principiu

Speța Bouyd împotriva Belgiei reprezintă o situație în care niște agenți ai forțelor de ordine au dat o singură palmă unor persoane – printre care și unui minor în vârstă de 17 ani. Belgia a încălcat articolul 3 din Convenție. În hotărârea ce este disponibilă tradusă și în limba română de către CSM și IER, Curtea punctează:
– „că aplicarea unei palme de către un agent al forțelor de ordine unei persoane care se află sub controlul său total constituie o atingere gravă adusă demnității acesteia” (paragr. 103)
– “că fi poate suficient ca victima să fie umilită în propria sa viziune pentru a stabili existența unui tratament degradant în sensul Convenție (supra, pct. 87)” (paragr. 105)
– că „nu se îndoiește de faptul că o palmă, chiar dacă este un act izolat, nepremeditat și fără niciun efect grav sau de durată asupra persoanei care o primește, poate fi percepută de aceasta ca fiind o umilire” (paragr. 105)
– că “după caz, faptul că palma a putut fi aplicată nechibzuit de un agent exasperat de comportamentul nerespectuos sau provocator al victimei nu este relevant în acest caz” (paragr. 108)
– că “relelele tratamente sunt susceptibile să aibă un impact – în special psihologic – mai mare asupra unui minor decât asupra unui adult” (paragr. 109 cu trimitere la jurisprudența anterioară existentă în acest sens)
– că “a subliniat de nenumărate ori vulnerabilitatea minorilor în contextul art. 3 din Convenție” (paragr. 109)
– că “este esențial ca, atunci când, în exercitarea atribuțiilor lor, agenții forțelor de ordine interacționează cu minori aceștia țin seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea inerentă vârstei fragede a acestora din urmă” (paragr. 110)
– că „un comportament al agenților forțelor de ordine față de minori poate să fie incompatibil cu cerințele art. 3 din Convenție, pentru simplul fapt că este vorba despre minori, chiar dacă acesta ar putea fi considerat acceptabil în cazul adulților” (paragr. 110)
– că “atunci când au de-a face cu minori, agenții forțelor de ordine trebuie să dea dovadă de un grad sporit de vigilență și stăpânire de sine” (paragr. 110)
– și că “în prezenta cauză, a existat un tratament degradant”, fiind astfel încălcat aspectual material al art. 3 din Convenție. (paragr. 112).

1.2. Alte hotărâri relevante

În al doilea rând, într-un număr semnificativ de hotărâri, CEDO a tot subliniat că articolul 3 din Convenție este încălcat deoarece forța utilizată de către agenții de intervenție a fost una disproporționată din cauza contextului de vulnerabilitate în care aceste organe au acționat, vulnerabilitate dată de prezența (sau acțiune asupra) unor minori, și, în unele spețe, chiar dacă asupra minorilor nu s-ar fi acționat în mod direct.

Primo, în Yazgül Yýlmaz împotriva Turciei, Curtea arată că supunerea obligatorie la un examen ginecologic al unei persoane aflate în închisoare, minoră fiind, fără acordul acesteia, i-a creat un sentiment de anxietate extremă, aflându-ne astfel în prezența unui tratament degradant:

„42. În cazul de față, situația personală a reclamantei a fost caracterizată de vârsta fragedă; se afla astfel într-o situație vulnerabilă. Prin urmare, a intrat în categoria celor mai vulnerabile persoane din societate și era în sarcina statului turc să o protejeze și să aibă grijă de aceasta prin adoptarea de măsuri adecvate în temeiul obligațiilor pozitive prevăzute la articolul 3. În plus, reclamanta a fost supusă unui număr de examinări în timp ce se afla în custodia poliției. Prin urmare, este de competența Curții să stabilească dacă practica și reglementările reclamate și, în special, modul în care au fost aplicate în cazul de față, nu au încălcat obligațiile care îi revin statului – pârât în temeiul articolului 3 din Convenție.

(…)

53. În consecință, Curtea consideră că lipsa garanțiilor fundamentale în timpul deținerii reclamantei în condițiile descrise mai sus, a pus-o pe aceasta într-o stare de profundă suferință. În plus, consideră că autoritățile care au decis să supună pe acest minor unui examen ginecologic nu pot ignora consecințele psihologice ale acestuia. Având în vedere faptul că această examinare a provocat neapărat anxietate extremă, având în vedere vârsta și statutul de minor neînsoțit, el a atins pragul necesar pentru a se califica ca tratament degradant.

54. În consecință, în această privință a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.”

Secundo, în Hristovi împotriva Bulgariei, Curtea a emis rezerve serioase în ceea ce privea folosirea polițiștilor mascați și înarmați într-un cadru familial în care nu exista vreun risc ca forțele de ordine să întâlnească rezistență armată – constatând o încălcare a articolul 3 din Convenție:

“80. De asemenea, reclamanții s-au plâns că au suportat o experiență terifiantă când mai mulți ofițeri de poliție puternic înarmați și mascați au intrat în apartamentul lor, au îndreptate armele spre ei și au strigat amenințări cu moartea. Curtea consideră că proba psihologică la care ar fi fost supuși reclamanții, și având în vedere prezența sugarului în timpul operațiunii de arestare, ar putea fi, în principiu, caracterizată ca un tratament inuman și degradant care intră în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție. Articolul 3 nu se poate limita la fapte de maltratare fizică; acesta acoperă, de asemenea, inducerea suferinței psihologice (a se vedea Gäfgen c. Germania [CG), nr. 22978/05, §103, 1 iunie 2010). În această privință, Curtea reiterează faptul că tratamentul poate fi calificat ca degradant atunci când trezește în victimele sale sentimente de teamă, angoasă și inferioritate capabile să-i umilească și să-i devalorizeze (Irlanda c. Marea Britanie, citată mai sus, §167). Suferința psihologică poate rezulta dintr-o situație în care agenții statului insuflă în mod deliberat frica în indivizi, amenințându-i că-i ucid sau că-i vor trata rău: în alte cuvinte, să îi amenințe cu acte interzise de articolele 2 și 3 din Convenție.

81. Curtea a avut anterior ocazia de a-și exprima îngrijorarea cu privire la incidentele care implică polițiști înarmați și mascați care participă la intervenții împotriva persoanelor fizice (a se vedea, în contextul articolului 8 Kučera c. Slovacia, nr. 48666/99, §§ 122-124 , 17 iulie 2007). În cazul Rachwalski și Ferenc împotriva Poloniei (nr. 47709/99, 28 iulie 2009), o intervenție a forțelor speciale ale poliției, care implica și forță fizică și prezența câinilor de poliție, a fost considerată de către Curte ca fiind disproporționată în raport cu situația în discuție astfel încât reclamanții trebuie să fi experimentat un profund sentiment de vulnerabilitate, neputință și afront, încălcându-se astfel articolul 3 din Convenție (a se vedea punctele 58-63 din hotărâre). Mai recent, Curtea a observat cu îngrijorare, când a examinat plângerea cu privire la articolul 3 în hotărârea Miroslaw Garlicki împotriva Poloniei că autoritățile au apelat, printre altele, la o duzină de ofițeri mascați și înarmați, pentru arestarea reclamantului, deși reieșea că acesta nu prezenta vreun risc special de securitate (cererea nr. 36921/07, § 75, 14 iunie 2011).”

Tertio, în Burlya și alții împotriva Ucrainei, Curtea arată obiter dicta cum într-o hotărâre din 1973 statuase că avem tratament degradant contrar articolul 3 din Convenție atunci când avem un comportament care “îl umilește grosolan în fața altora sau îl determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale”:

“121. [Î]n East African Asians împotriva Regatului Unit (Raportul Comisiei din 14 decembrie 1973, Decizii și rapoarte 78-A, p. 62, § 207), Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a considerat semnificația tratamentului degradant în temeiul articolului 3 din Convenție și a statuat că „se poate spune despre tratamentul unei persoane că este „degradant” în sensul articolului 3 “dacă îl umilește grosolan înaintea celorlalți sau îl determină să acționeze împotriva voinței sau a conștiinței sale ”(paragraful 195 din avizul Comisiei)[.]”

Quarto, în Stoyanov și alții împotriva Bulgariei, Curtea a subliniat existența unui tratament degradant contrar articolului 3 din Convenție din cauza modului în care a fost tratată familia persoanei care era căutată de poliție și din cauza căreia s-a organizat respectiva intervenție cu agenți mascați. Situația de fapt a fost ușor de stabilit, din perspectiva articolului 3 din Convenție, deoarece întreaga intervenție fusese filmată:

“69. În ceea ce privește intervenția poliției față de domnul Veselin Stoyanov, fiul cel mai mare al lui Yordan Stoyanov, Curtea observă că nu există suspiciunea comiterii de infracțiuni împotriva sa și că acest reclamant a fost reținut forțat și încătușat de poliție în camera sa (a se vedea punctul 8 în amendă de mai sus). Cu toate acestea, nu există niciun document din dosar care să concluzioneze că persoana în cauză a rezistat poliției atunci când tatăl său a fost arestat sau că poliția a avut motive serioase să se teamă de comportamentul agresiv din partea sa. De asemenea, Curtea observă că, în urma acestor evenimente, tânărul a suferit de anxietate și tulburări de somn și că a consultat de două ori un psihoterapeut (a se vedea punctul 16 de mai sus).

70. Având în vedere aceste fapte, Curtea consideră că și Veselin Stoyanov a suferit un tratament degradant la mâna poliției.

71. În ceea ce privește ceilalți cinci reclamanți, și anume doamna Petranka Stoyanova și domnul Plamen Plamenov Stoyanov – soția și fiul minor al domnului Plamen Stoyanov – și doamna Antonia Ivanova și doamna Emilia și doamna Monika Stoyanovi – partenera și fetele minore ale domnului Yordan Stoyanov, Curtea constată că situația lor este similară cu cea a anumitor reclamanți din hotărârea Gutsanovi, citată supra. În această hotărâre, Curtea a constatat o încălcare a articolului 3 din Convenție, luând în considerare următoarele: (i) intervenția poliției a implicat o echipă de agenți cu cagulă și puternic înarmați și aceasta a fost efectuată foarte devreme de dimineață; (ii) eventuala prezență a rudelor persoanei căutate de poliție nu a fost luată în considerare în etapele pregătirii și executării operației de poliție; (iii) intervenția poliției a fost realizată fără autorizarea prealabilă a unui judecător; (iv) soția suspectului căutat nu a fost implicată în actele presupuse ale soțului; (v) soția și copiii minori ai suspectului căutat de poliție au fost puternic afectați de evenimente (a se vedea §§116, 117 și 131-134 din hotărârea menționată mai sus). Este clar că toate aceste elemente sunt prezente și în acest caz (a se vedea paragrafele 5-16 de mai sus).

72. Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv să ajungă la o concluzie diferită de cea pe care a adoptat-o în Hotărârea Gutsanovi, supra, în ceea ce privește plângerea cu privire la articolul 3 din Convenție de către cele cinci reclamanți. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acești reclamanți au fost supuși unei încercări psihologice care a generat în ei sentimente puternice de teamă, angoasă și neputință și care, prin efectele nocive ale acesteia, se analizează sub noțiunea de tratament degradant în temeiul articolului 3 (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi, citat mai sus, §134).

73. În concluzie, după ce a luat în considerare toate circumstanțele relevante din acest caz, Curtea consideră că cei opt reclamanți menționați mai sus au fost supuși unei probe psihologice care a generat în ei sentimente puternice de teamă, anxietate, neputință și degradare, care, prin efectele sale dăunătoare, au reprezentat un tratament degradant în conformitate cu articolul 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea consideră că obiecția Guvernului bazată pe lipsa calității de victimă ar trebui respinsă. Prin urmare, a existat, în acest caz, o încălcare a articolului 3 din Convenție.”

Quinto, în Goverdarski împotriva Bulgariei, Curtea arată următoarele, în ceea ce privește tratamentele degradante apărute în timpul unei percheziții și arestări:

„58. În această privință, Curtea observă că scopul intervenției poliției în domiciliul reclamanților a fost să-l prindă pe domnul Govedarski, care era suspectat într-un dosar penal de exercitare ilegală a unei activități financiare și să facă o percheziție pentru ridicarea de probe materiale și documente în legătură cu aceeași anchetă penală. Din actele din dosar reiese că ancheta în cauză a început cu câteva luni mai devreme (a se vedea paragraful 6 de mai sus) și că, în mod evident, nu erau în discuție fapte penale violente.

59. În ceea ce privește personalitatea domnului Govedarski, Curtea observă că nu există nimic în dosar care să susțină concluzia că reclamantul avea un istoric de violență și că ar fi putut reprezenta un pericol pentru polițiștii aduși la el acasă.

60. Curtea continuă să observe că acest reclamant a fost încătușat și dus în afara casei sale, trecând prin privirile a mai mult locuitori care se adunaseră în afara casei familiei sale (a se vedea punctul 12 de mai sus).

61. În plus, nu există nicio dovadă în dosar care să permită Curții să concluzioneze că posibila prezență a copiilor minori și a soției domnului Govedarski a fost luată în considerare în planificarea și executarea operațiunii poliției.

62. Este adevărat că Curtea nu poate merge atât de departe încât să solicite poliției să nu aresteze suspecții de fapte penale în casele lor ori de câte ori copiii sau soția lor sunt acolo. Cu toate acestea, consideră că posibila prezență a membrilor familiei suspectului la locul arestării este o circumstanță care trebuie luată în considerare în planificarea și executarea acestui tip de operațiune de poliție, ceea ce nu s-a întâmplat în această speță. Mai mult, în cazul de față, poliția nu a avut în vedere alte modalități de a-și executa operațiunea la domiciliul reclamanților, de exemplu prin întârzierea timpului pentru intervenție sau chiar redistribuirea diferitelor tipuri de agenți implicați în operație. Acest lucru era cu atât mai necesar, ținând cont de interesele legitime ale soției și copiilor primului reclamant, întrucât doamna Taneva-Govedarska nu era suspectată de a fi implicată în infracțiunile de care era acuzat soțul și cei doi copii ai cuplului erau vulnerabili din punct de vedere psihologic din cauza vârstei lor tinere – respectiv patru și opt ani.

(…)

64. În ceea ce privește efectul psihologic al intervenției poliției asupra celor patru reclamanți, Curtea reiterează că operațiunile poliției care implică intervenția la domiciliu și arestarea suspecților generează inevitabil emoții negative pentru persoanele vizate de aceste măsuri. măsuri. Cu toate acestea, în cazul de față există dovezi concrete, necontestate de Guvern, care demonstrează faptul că reclamanții au fost foarte puternic afectați de evenimentele în cauză: domnul Govedarski a suferit o criză de anxietate, insomnie și depresie și a luat anxiolitice (punctul 13 de mai sus); Dna Taneva-Govedarska a avut o tensiune arterială ridicată și un disconfort (a se vedea punctul 14 de mai sus); copiii cuplului Govedarski au fost puternic afectați de evenimente – M. a întrebat de multe ori dacă poliția va reveni și S. a avut, printre altele, probleme de incontinență (a se vedea paragraful 15 de mai sus).

65. De asemenea, Curtea consideră că intervențiea poliției la prima oră dimineața și participarea agenților speciali mascați au contribuit la amplificarea sentimentelor de teamă și angoasă resimțite de reclamanți, într-o măsură în care tratamentul aplicat a depășit pragul de severitate necesar pentru aplicarea articolului 3 din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții au fost supuși unui tratament degradant.”

Sexto, în Slavov și alții împotriva Bulgariei, Curtea de la Strasbourg dezvoltă în legătură cu impactul psihologic asupra copiilor în cazul unor descinderi cu mascați pentru a arăta că a existat un tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenție:

„84. În ceea ce privește efectul psihologic al intervenției poliției asupra acestor trei reclamanți, Curtea reiterează că operațiunile poliției care implică intervenția la domiciliu și arestarea suspecților generează inevitabil emoții negative pentru persoanele vizate de aceste măsuri. În acest caz, observă că există dovezi concrete și incontestabile potrivit cărora doamna Nenkova și cei doi fii minori ai acesteia au fost foarte afectați de evenimentele în cauză. De-a lungul zilei de 31 martie 2010, doamna Nenkova a fost extrem de stresată, tremurând de frică și având greață. Ea a luat și tranchilizante (a se vedea punctul 20 de mai sus). Timp de câteva zile, cei doi fii ai săi au avut un somn tulburat și s-au temut să se întoarcă la domiciliul lor de teama revenirii polițiștilor cu cagulă (vezi paragraful 17 de mai sus).

Medicul de familie și pediatru-psihiatru care i-a examinat pe copii au descoperit și urme de traume psihologice. Acești specialiști au descoperit că copiii au fost foarte afectați emoțional de ceea ce s-a întâmplat la 31 martie 2010 (paragraful 18 de mai sus) și că fiul cel mai mare, Daniel, a avut tulburări – tic ale ochilor (paragraful 19 de mai sus). De asemenea, Curtea consideră că prima oră a intervenției poliției și participarea agenților speciali cu cagulă au contribuit la amplificarea sentimentelor de teamă și angoasă resimțite de acești trei reclamanți. Prin urmare, consideră că tratamentul aplicat a depășit pragul de gravitate necesar pentru aplicarea articolului 3 din Convenție și că acești trei reclamanți au fost supuși unui tratament degradant.

85. În concluzie, după ce a luat în considerare toate circumstanțele relevante din acest caz, Curtea consideră că operațiunea poliției la domiciliul reclamanților nu a fost planificată și desfășurată astfel încât să se asigure că mijloacele folosite erau limitate la cele strict necesare pentru atingerea obiectivelor sale finale, și anume arestarea unei persoane suspectate de comiterea infracțiunilor și strângerea de probe în contextul unei anchete penale. Cei patru reclamanți au fost supuși unei presiuni psihologice care a generat în ei sentimente puternice de teamă, angoasă și neputință și care, prin efectele sale dăunătoare, a reprezentat un tratament degradant în ceea ce privește Articolul 3. Prin urmare, a existat în acest caz o încălcare a acestei dispoziții din Convenție.”

Septimo, în Kancial împotriva Poloniei, Curtea subliniază și reiterează că nimic, dar absolut nimic, nu poate scuza aplicarea unui tratament degradant de către o autoritate a statului:

„74. Curtea reiterează că și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, articolul 3 interzice în mod absolut tortura și tratamentul inuman sau degradant, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (a se vedea, printre alte autorități, Gäfgen împotriva Germaniei [MC], 22978/05, § 87, CEDO 2010 și El Masri, citată mai sus, §195). Mai mult, persoanele care sunt ținute în custodia poliției și alte persoane aflate sub controlul poliției sau ale unei autorități similare, se află într-o situație de vulnerabilitate. Autoritățile sunt supuse obligației de a le proteja (a se vedea Bouyid, §107, citat mai sus).”

2. Jurisprudența CEDO cu privire la obligația de a trage la răspundere pe autorii faptelor de tratamente degradante și obligația de a suspenda activitatea acestora în timpul cercetării disciplinare

Din păcate, jurisprudența CEDO abundă și de spețe în care statele semnatare ale Convenției sunt condamnate din cauza faptului că nu au condus o anchetă eficientă pentru a pedepsi pe cei care se fac vinovați de tratamente degradante aplicate cetățenilor față de care ei sunt chemați, într-un stat de drept, de fapt să-i protejeze – și aceasta mai ales în cazul în care victimele sunt minori (e.g.: Z și alții împotriva Marii Britanii; O’Keeffe împotriva Irlandei sau Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei).

Mai jos, am să redau câteva astfel de hotărâri, traducerea aparținându-mi ori de câte ori nu menționez sursa. Selecția este relevantă și pentru situația de la Caracal, și, de fapt, chiar și pentru cea care analizează maniera în care forțele de ordine au intervenit pe 10 August 2018. Mai merită precizat că unele selecții fac parte din hotărârile pe care deja le-am menționat la punctul 1, fiind o continuare firească a analizei Curții după ce aceasta constată existența unui tratament degradant.

Primo, Curtea Europeană a statuat existența obligațiilor procedurale de anchetă eficientă în hotărârea Assenov și alții împotriva Bulgariei (disponibilă în 10 limbi pe HUDOC, dar nu și în limba română), aplicând analogia prin raportare la jurisprudența deja dezvoltată în temeiul articolului 2 din Convenție:

„102. Curtea consideră că, în aceste condiții, când o persoană susține în mod cert că a fost supusă unor maltratări grave și contrare articolului 3 de către poliție sau alte autorități de stat comparabile, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă statului de articolul 1 din Convenție de a „recunoaște tuturor celor din jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite (…) [în] Convenție”, necesită implicit, să existe o anchetă oficială eficientă. Această anchetă, precum cea rezultată din articolul 2, trebuie să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili (a se vedea, în legătură cu articolul 2 din Convenție, McCann și alții c. Marea Britanie din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, Rapoarte 1998-I, pp. 324, 86, și Yașa împotriva Turciei, 2 Septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, 2438, § 98). În caz contrar, în ciuda importanței sale fundamentale (a se vedea punctul 93 de mai sus), interzicerea legală generală a torturii și a tratamentului inuman sau degradant ar fi ineficientă în practică (ibid.), și ar face posibil ca în unele cazuri, agenții statului să poată călca în picioare, bucurându-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor care se află sub al lor control.”

Secundo, în MC împotriva Bulgariei, Curtea a subliniat că această obligație de anchetă eficientă este incidentă și atunci când tratamentele degradante ar fi aplicate de către o persoană ce nu exercită o funcție de autoritate a statului, aspect de altfel subliniat și în cauza Macovei și alții împotriva României, din 2007 (traducere de către CSM și IER):

„46. Curtea aminteşte că interdicţia absolută înscrisă la art. 3 din Convenţie implică pentru autorităţile naţionale datoria de a desfăşura o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană invocă, în mod « susţinut » că a fost victima unor acţiuni contrare art. 3 şi comise în împrejurări suspecte, indiferent de calitatea persoanelor în cauză (M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, paragrafele 151 şi 153, CEDO 2003-XII). Această anchetă trebuie să poată conduce nu numai la identificarea ci şi la pedepsirea vinovaţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Filip împotriva României, nr. 41124/02, paragraful 47, 14 decembrie 2006).

47. Curtea constată că o anchetă a avut loc în prezenta cauză în urma plângerilor depuse de cei doi reclamanţi la 11 noiembrie 1998. Rămâne de apreciat caracterul său « efectiv ».”

Tertio, în Burlya și alții împotriva Ucrainei, Curtea arată următoarele în ceea ce privește obligația pozitivă de a ancheta și pedepsi pe cei răspunzători de tratamente degradante:

„(γ) Obligații pozitive

124. Obligația Înaltelor Părți Contractante în temeiul articolului 1 al Convenției de a asigura tuturor persoanelor din jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, coroborată cu cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri destinate să asigure că persoanele aflate în jurisdicția lor nu sunt supuse torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, inclusiv a unor astfel de rele tratamente administrate de persoane private. Această obligație pozitivă de protejare trebuie interpretată astfel încât să nu impună o sarcină excesivă autorităților, ținând cont, în special, de imprevizibilitatea conduitei umane și de opțiunile operaționale care trebuie făcute în materie de priorități și resurse. .În consecință, nu orice risc de maltratare ar putea atrage pentru autorități o cerință a convenției de a lua măsuri pentru a preveni riscul de a se materializa. Cu toate acestea, măsurile necesare ar trebui, cel puțin, să ofere o protecție eficientă în special a copiilor și a altor persoane vulnerabile și ar trebui să includă măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea despre care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștințe (a se vedea O’Keeffe c. Irlanda [ MC], nr. 35810/09, § 144, CEDO 2014 (extrase)).

125. În plus, articolul 3 prevede ca autoritățile să efectueze o investigație oficială efectivă asupra presupusului tratament necorespunzător, chiar dacă acest tratament a fost aplicat de către persoane private (a se vedea TM și CM împotriva Republicii Moldova, nr. 26608/11, § 38, 28 ianuarie 2014).

126. Ancheta privind acuzațiile grave de rele tratamente trebuie să fie atât promptă, cât și temeinică. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a închide investigația sau pentru a le folosi ca bază a deciziilor lor. Aceștia trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probe referitoare la incident, inclusiv, printre altele, mărturii ale martorilor oculari și probe medico-legale (a se vedea El-Masri c. Macedonia [MC], nr. 39630/09, §§ 183 și 184, CEDO 2012, cu trimiterile de acolo).

127. În general, pentru ca o investigație să fie eficientă, instituțiile și persoanele responsabile de efectuarea acesteia trebuie să fie independente de cele vizate de aceasta. Aceasta înseamnă nu numai lipsa vreunei conexiuni ierarhice sau instituționale, ci și independență practică. Indiferent de modul folosit, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu. În plus, pentru a fi eficientă, ancheta trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. De asemenea, ar trebui să fie suficient de largă pentru a permite autorităților de investigare să ia în considerare nu numai acțiunile agenților statului care au folosit direct forța, ci și toate circumstanțele aferente. Deși aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de diligență, orice deficiență în anchetă care subminează capacitatea sa de a stabili cauza vătămărilor sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu atingă standardul de eficiență solicitat a exista. (a se vedea Bouyid, citată mai sus, §§118-20).”

Quarto, în Gheorghe Dima împotriva României (2016), Curtea a arătat legătură intrinsecă dintre ancheta promptă și principiul legalității, pentru ca în O.R. și L. R. împotriva Moldovei (2018), Curtea Europeană a Drepturilor Omului să arate expressis verbis legătura dintre statul de drept și necesitatea asigurării unei anchete prompte:

„110. [U]n răspuns prompt al autorităților, când vine vorba de investigarea acuzațiilor de rele tratamente, poate fi în general considerat esențial pentru a menține încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice apariție de complicitate sau toleranță referitoare la fapte ilicite (a se vedea, de exemplu, Indelicato împotriva Italiei, nr. 31143/96, §37, 18 octombrie 2001 și Özgür Kılıç împotriva Turciei (dec.), nr. 42591/98, 24 septembrie 2002).” (Gheorghe Dima v România)

„62. Curtea reiterează că este fără îndoială că o cerință de promptitudine ezonabilă este implicită în contextul investigării presupusei maltratări de către autorități. Un răspuns prompt în investigarea acuzațiilor de rele tratamente poate fi considerat, în general, esențial în menținerea încrederii publicului în respectarea statului de drept de către autorități și în prevenirea oricărei apariții de coluziune sau toleranță a unor acte ilegale (a se vedea, printre alte autorități, Indelicato v Italia, nr. 31143/96, §37, 18 octombrie 2001; Özgür Kılıç împotriva Turciei (dec.), Nr. 42591/98, 24 septembrie 2002; și Batı și alții împotriva Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, §136, CEDO 2004 IV (extrase)).” (O.R. și L. R. v Moldova)

Quinto, în S. N. împotriva Rusiei (2018), Curtea subliniază următoarele într-o speță în care reclamanta se plânsese de faptul că fusese violată – constatând lipsa de eficientă a unei anchete din cauza modului în care ea se derulase în primele cinci luni:

„48. Curtea reiterează faptul că, chiar dacă scopul de aplicare a obligațiilor pozitive ale statului ar putea diferi între cazurile în care un tratament contrar articolului 3 a fost aplicat prin implicarea agenților statului și cazurile în care violența este provocată de persoane private (a se vedea Beganović c. Croația , nr. 46423/06, § 69, 25 iunie 2009), cerințele privind ancheta oficială sunt similare. Pentru ca ancheta să fie considerată „eficientă”, în principiu, aceasta ar trebui să fie capabilă să conducă la constatarea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispun pentru a asigura probele referitoare la incident, inclusiv, printre altele, mărturii ale martorilor oculari și probe medico-legale. Orice deficiență în cadrul anchetei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza rănilor sau identitatea persoanelor responsabile riscă să se îndepărteze de acest standard, iar o cerință de promptitudine și expediție rezonabilă este implicită în acest context (a se vedea, printre multe autorități, Mikheyev împotriva Rusiei, nr. 77617/01, § 107 și urm., 26 ianuarie 2006, și Assenov și alții împotriva Bulgariei, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rapoarte 1998-VIII, §102 și urm.). În cazurile prevăzute la articolele 2 și 3 din Convenție în care eficiența investigației oficiale a fost pusă în discuție, Curtea a evaluat adesea dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile depuse în acel respectiv moment (a se vedea Labita împotriva Italiei [CG), nr. 26772/95, §§ 133 și urm., CEDO 2000-IV). S-a avut în vedere momentul de deschidere a investigațiilor, întârzierile în luarea declarațiilor (a se vedea Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23531/94, § 89, CEDO 2000 VI și Tekin împotriva Turciei, 9 iunie 1998, § 67, Rapoarte 1998 IV) și durata de timp necesară pentru investigația inițială (a se vedea Indelicato împotriva Italiei, nr. 31143/96, § 37, 18 octombrie 2001).

49. Revenind la situația din prezenta cauză, Curtea observă că autoritățile au răspuns la acuzațiile de viol ale reclamantei. Aceștia au efectuat o anchetă inițială pentru a verifica acuzațiile și apoi au deschis o anchetă penală oficială. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că măsurile luate de autorități îndeplinesc cerințele articolelor 3 și 8 din Convenție.

50. Curtea observă de la bun început că ancheta oficială a acuzațiilor reclamantei a fost deschisă la cinci luni după ce reclamanta a raportat presupusele infracțiuni. Desigur, autoritățile au necesitat un anumit timp pentru a efectua o anchetă preliminară ca răspuns la plângerea reclamantei. Cu toate acestea, din materialul din dosarul cauzei rezultă că eforturile investigatorului în timpul anchetei inițiale, când timpul era esențial pentru a asigura probele în mod eficient, au avut ca scop, mai degrabă, respingerea plângerii ei, decât stabilirea a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Se pare că ancheta inițială a durat aproximativ o lună. În acea perioadă, anchetatorul i-a interogat pe reclamantă și pe unii dintre presupușii făptuitori, au examinat locul faptei și au comandat examinări medico-legale. După ce a examinat dovezile colectate, anchetatorul a respins afirmațiile reclamantei ca fiind nefondate. În următoarele patru luni de anchetă, anchetatorul nu a făcut altceva decât să dubleze în mod repetat decizia inițială de respingere a plângerii reclamantei de fiecare dată când decizia a fost anulată de superiorul anchetatorului din cauza neîndeplinirii obligației de anchetă.

51. Ancheta penală deschisă în noiembrie 2012 nu a remediat omisiile menționate mai sus. Anchetatorii nu au făcut prea multe lucruri pentru a urmări indicațiile oferite de reclamantă. Anchetatorii nu au identificat și nu au confiscat toate telefoanele mobile utilizate de reclamant și presupușii făptuitori. Nu s-a făcut nimic pentru a verifica informațiile furnizate de reclamant cu privire la mașinile folosite de presupușii făptuitori. Rezultatele testului poligraf la care M.G. a fost supus nu au fost analizate sau luate în considerare. Nu s-a depus niciun efort pentru verificarea alibiului furnizat de Sh.D. și M.M. sau pentru a rezolva contradicțiile din declarațiile făcute de M.G., M.Kh. și T.Mus. (vezi anexa de mai jos). Nu s-a depus niciun efort pentru a obține informații cu privire la recuperarea unităților de memorie flash ale telefoanelor mobile și dacă un laborator din Rusia a avut echipamentul adecvat pentru această sarcină. Parchetul sau Guvernul nu a oferit vreo explicație cu privire la motivul pentru care nu a fost posibil să obțină informațiile în cauză de la furnizorii de servicii de telefonie mobilă relevanți. Fără a cerceta problema validității declarației făcute de anchetator, Curtea observă că documentele prezentate de Guvern nu conțin materiale care să susțină constatările investigatorului.

52. Curtea nu pierde din vedere dificultățile cu care se confruntă autoritățile în investigarea infracțiunilor sexuale, din cauza naturii deosebit de sensibile a experiențelor susținute de victime. În cazul de față, nu au existat martori oculari și nimeni nu a oferit vreo informație. Unele dintre acuzațiile reclamantei sunt legate de evenimente care au avut loc cu doi ani înainte de plângerea depusă. În astfel de circumstanțe, anchetatorii s-au confruntat cu o sarcină dificilă. Cu toate acestea, în ciuda măsurilor întreprinse de autorități, Curtea consideră că întârzierile la anchetă și omisiunile din partea autorităților de anchetă ridică îndoieli cu privire la eficacitatea răspunsului autorităților la afirmațiile reclamantei de viol și fac ca procedura penală să fie lipsită de sens.

53. Curtea concluzionează că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a efectua o anchetă eficientă și de a asigura o protecție adecvată a vieții private a reclamantei. În consecință, a existat o încălcare a articolelor 3 și 8 din Convenție.”

Sexto, în Ciorap împotriva Moldovei (nr.5), Curtea a arătat că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție doar pentru faptul că autoritățile au omis să obțină originalul unei înregistrări video ce ar fi putut reprezenta o probă concludentă:

„65. Cît privește materialul video filmat în timpul evenimentelor, Curtea notează că el durează mai puțin de 7 minute, în timp ce percheziția a durat aproximativ 30 minute. Este, de asemenea, evident că acest video include și scene de început și scene de la sfîrșitul percheziției ca răspuns la nesupunerea reclamantului. În perioada investigațiilor reclamantul și alți deținuți care s-au plîns de rele-tratamente au declarat că înregistrarea nu era completă (a se vedea paragrafele 17 și 18). Curtea notează în continuare că în timp ce CD-ul a fost remis către procuror, ofițerul care a filmat evenimentele, sau cîteva din părți din ele, a declarat că le-a filmat pe o casetă video de 8 min (a se vedea paragraful 26).

66. În aceste circumstanțe, unde se regăsesc controverse în privința conținutului și integritatea materialului video, nu este clar de ce anchetatorul nu a solicitat caseta video originală, dar a acceptat materialul care i-a fost prezentat (a se vedea paragraful 28). Este necesar de menționat că conținutul salvat pe un CD poate fi ușor editat, fiind posibilă excluderea unor părți din material, astfel, obținîndu-se un conținut cu mult mai mic decît cel de pe caseta originală. Avînd în vedere că materialul era de o importanță majoră, care prezenta probe obiective cu privire la cele întîmplate (concluziile finale ale procurorului fiind bazate în mare parte pe el, a se vedea paragraful 29), omisiunea de a obține materialul original constituie o deficiență serioasă în investigație, fapt ce permite de a concluziona faptul că autoritățile nu au ” întreprins măsurile rezonabile pentru a securiza probele referitoare la incidentul produs” (a se vedea paragraful 60).

67. Curtea concluzionează că urmărirea penală cu privire la plîngerile reclamantului de rele tratamente a început cu o întîrziere inexplicabilă care, în temeiul legislației naționale aplicabile, a împiedicat probele importante obținute pe parcursul primei luni să fie aduse în fața instanței. Mai mult decît atît, autoritățile au omis să întreprindă toate măsurile rezonabile pentru a apăra probele din proces, omițînd să obțină una din cele mai obiective tipuri de probe-materialul video original.
68. În virtutea celor expuse, Curtea constată că a existat încălcarea Articolului 3 din Convenție și în aspect procedural.”

Septimo, în Myumyun împotriva Bulgariei, Curtea s-a lamentat de încadrarea eronată realizată de autoritățile competente, încadrare ce a condus la aplicarea unor sancțiuni insuficiente în cazul respectiv, precum și din cauza faptului că legislația penală nu acoperea și tortura psihologică la care o persoană poate fi supusă. Ca atare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție:

„72. În schimb, răspunsul legii penale a fost mai puternic. Autoritățile de urmărire penală au început să investigheze incidentul fără întârziere. Ofițerii au fost identificați rapid și acuzați în mai puțin de un an de la incident, judecați la scurt timp după aceea și au fost găsiți vinovați de maltratare a reclamantului la mai puțin de doi ani de la fapta lor. Întreaga procedură, inclusiv faza de recurs, a fost finalizată în aproximativ doi ani și două luni (a se vedea punctele 12-21 de mai sus). Prin urmare, nu se poate spune că acest aspect al procedurii a arătat o lipsă de determinare din partea autorităților de a trage la răspundere pe ofițerii de poliție (contrastă cu Nikolova și Velichkova împotriva Bulgariei, nr. 7888/03, § 59, 20 decembrie 2007; Filipovi împotriva Bulgariei, nr. 24867/04, §§ 69-70, 4 decembrie 2012; și Lenev, citată mai sus, §124).

73. Cu toate acestea, nu poate fi trecut cu vederea faptul că organele de urmărire penală au cercetat acuzațiile în temeiul unei dispoziții de drept penal care, concentrându-se aproape în totalitate asupra gradului de prejudiciu adus sănătății fizice a victimei, prevedea sancțiuni foarte modeste, chiar și în cazuri agravate, dacă această atingere adusă integrității fizice nu atingea un anumit anumit prag (a se vedea punctele 13, 16 și 28-29 de mai sus). Aceasta fiind însoțită de regula generală a dreptului penal bulgar, potrivit căreia, în cazul infractorilor fără antecedente penale, ale căror fapte nu au provocat vreun prejudiciu pecuniar semnificativ și a căror faptă penală este pedepsită cu mai puțin de trei ani de închisoare, trebuie să se renunțe la tragerea la răspundere penală și să fie înlocuită cu una administrativă înlocuite cu o pedeapsă administrativă – s-a asigurat astfel că ofițerii nu puteau fi pedepsiți decât cu amenzi administrative, eventual cuplate cu descalificarea profesională (a se vedea punctul 42 de mai sus). În speță, instanțele bulgare au stabilit acele amenzi la cuantumul de 2.000 BGN (echivalentul a 1.023 EUR), care se situa sub mijlocul cuantumului maxim ce putea fi impus, și au decis să nu impună descalificarea profesională (a se vedea punctele 20 și 21 de mai sus).

74. Curtea și-a exprimat deja îngrijorarea că infracțiunea de vătămare corporală în temeiul articolelor 128-30 din Codul penal bulgar (a se vedea punctul 28 de mai sus) nu pare a fi suficientă pentru a ține cont de suferințele psihologice (a se vedea Hristovi împotriva Bulgariei, nr. 42697 / 05, § 95, 11 octombrie 2011 și Gutsanovi împotriva Bulgariei, nr. 34529/10, § 91, CEDO 2013 (extrase)). Acest lucru este cu atât mai important în cazul de față, deoarece una dintre caracteristicile distinctive ale torturii este că nu numai – și nu întotdeauna – dăunează grav sănătății fizice a persoanei supuse, dar afectează într-un mod foarte grav demnitatea și bunăstarea psihologică a persoanei.”

In fine, în Doiciu împotriva României (2015), Curtea a arătat că ofițerul de poliție suspectat de aplicarea unui tratament contrar articolului 3 din Convenție nu numai că nu a fost suspendat în timpul anchetei disciplinare, ci a fost chiar avansat. Ca atare, articolul 3 a fost încălcat:

„68. De asemenea, Curtea observă că amenda administrativă inițială aplicată polițistului L.I. a fost anulată ulterior. În acest sens, consideră că este deosebit de surprinzător faptul că acțiunile polițistului L.I. au fost considerate a fi „manifest nesemnificative” și ca neprezentând „gradul de pericol social necesar”, în pofida gravității rănilor cauzate reclamantului și care au fost constatate în documentele medicale.

Mai mult, Curtea constată că, atât în timpul procedurii împotriva sa, cât și ulterior, polițistul L.I. a continuat să-și îndeplinească îndatoririle fără a fi disciplinat; dimpotrivă, din dosar reiese că a fost promovat în funcția de agent- șef (a se vedea punctul 22 de mai sus). În acest sens, Curtea reiterează faptul că, atunci când un funcționar al statului este acuzat de infracțiuni grave care implică un tratament contrar articolului 3 din Convenție, este dificil de conceput să-și îndeplinească sarcinile în timpul perioadei de cercetare sau în timpul procesului, și cu atât mai mult nu mai poate rămâne în serviciul public dacă a sa vinovăție este dovedită (mutatis mutandis, Abdülsamet Yaman c. Turcia, cererea nr. 32446/96, § 55, 2 noiembrie 2004, și Türkmen v. Turcia, cererea nr. 43124/98, § 53, 19 decembrie 2006).

69. În consecință, Curtea consideră că o amendă aproape simbolică, care este ulterior anulată, nu poate fi considerată ca un răspuns adecvat la o încălcare a articolului 3 din Convenție, chiar dacă intră în sfera de condamnare a statului respectiv. O astfel de sancțiune, care este vădit disproporționată față de încălcarea unuia dintre drepturile esențiale ale Convenției, nu are efectul de descurajare necesar pentru a preveni încălcarea în continuare a interdicției de rele tratamente în situații dificile care pot apărea în viitor (Hotărârea Gäfgen, citată mai sus, §124).

70. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile nu au reușit să efectueze o anchetă minuțioasă și eficientă cu privire la afirmația argumentată a reclamantei că ar fi fost supusă unor rele tratamente.

71. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 din Convenție.”

dr. Mihaela Mazilu-Babel

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate