TOP LEGAL
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Scurte comentarii asupra proiectului de lege privind căutarea persoanelor dispărute
15.08.2019 | Teodor MANEA, Ana-Maria BOLDIȘ


Teodor Manea

Teodor Manea

Ana-Maria Boldiș

Ana-Maria Boldiș

În contextul necesității sporirii și eficientizării mijloacelor de protecție a anumitor categorii de victime, a fost elaborat de către Ministerul Afacerilor Interne proiectul de lege privind căutarea persoanelor dispărute[1], fiind astfel creat un suport legislativ dedicat activității de localizare a unei persoane dispărute.

Tocmai în contextul în care apreciem că un astfel de act normativ este binevenit, vom formula și noi mai jos o serie de comentarii și propuneri față de proiectul expus.

I. Întrucât proiectul de act normativ operează cu o serie de termeni nedefiniți anterior în legislația românească, câteva mențiuni se impun întâi a fi făcute pentru o mai bună înțelegere a mecanismelor acestei noi proceduri.

a. Așa cum se arată și în expunerea de motive, proiectul de lege are la bază conceptul de situație de vulnerabilitate, situație ce impune demararea cu celeritate a unui complex de activități[2], noțiunea fiind definită în mod neexhaustiv în cuprinsul art. 3 din proiectul de act normativ.

Încadrarea persoanei dispărute în categoria celor aflate într-o situație de vulnerabilitate prezintă o importanță deosebită prin prisma tipurilor de activități la care se poate recurge pentru căutarea acestora, activități reglementate în cuprinsul capitolului IV al proiectului legislativ.

Astfel, conform art. 23 alin. (3), dacă persoana dispărută nu este încadrată ca fiind într-o situație de vulnerabilitate, organele de poliție pot proceda la căutarea acesteia doar prin următoarele modalități: prin intermediul introducerii de semnalări în baza de date, activitate descrisă în cuprinsul art. 25, prin efectuarea de activități investigative în teren, în locurile arătate la art. 26[3], precum și prin solicitarea și valorificarea sprijinului populației, în acest ultim caz doar cu acordul unui membru al familiei sau cu acordul procurorului, așa cum prevede art. 27 alin. (2) lit. b).

În situația în care persoana dispărută este încadrată ca fiind într-o situație de vulnerabilitate, în plus față de metodele anterior arătate, se poate recurge și la alte tipuri de activități, reglementate în acest scop în cuprinsul proiectului legislativ, ce prezintă un grad mai ridicat de intruziune în viața privată, inspirate din procedee probatorii regăsite în Codul de procedură penală.

b. Metodele de căutare a persoanelor dispărute se desfășoară exclusiv în scopul găsirii acestora și nu pentru obținerea unor eventuale probe legate de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, aceasta fiind principala diferență între activitățile reglementate de proiectul legislativ și procedeele probatorii din Codul de procedură penală.

De altfel, începerea urmăririi penale nici nu constituie o situație premisă pentru desfășurarea acestor activități de căutare, ipoteza în care persoana dispărută este victima unei infracțiuni fiind doar una dintre multiplele cazuri în care se consideră că aceasta se află într-o stare de vulnerabilitate.

Pe cale de consecință, prevederile art. 42 alin. (3) conform căruia datele rezultate din punerea în aplicare a autorizației privind utilizarea metodelor speciale de căutare a unei persoane dispărute pot fi folosite exclusiv pentru găsirea acesteia, par a fi pe deplin justificate.

Totuși, nu poate fi neglijată ipoteza în care aceste date ar putea fi folosite ca probe în procesul penal, astfel încât excepția instituită de art. 42 alin. (4)[4] este necesară și va fi incidentă în situația unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Însă, având în vedere că este posibil ca acestea să fie obținute fără ca anterior să fi fost începută urmărirea penală cu privire la o astfel de infracțiune, considerăm oportună introducerea unei mențiuni în cuprinsul legii speciale, similară cu cea de la art. 111 alin. (10) C. proc. pen., în temeiul căreia datele să constituie probe chiar dacă au fost administrate înainte de formarea unui dosar penal.

c. Potrivit art. 4 alin. (3), conform cărora inclusiv în situația în care a fost începută urmărirea penală pentru o infracțiune legată de dispariția persoanei vătămate, activitatea de căutare a acesteia se realizează potrivit dispozițiilor proiectului legislativ, sub supravegherea procurorului care efectuează sau supraveghează activitatea de urmărire penală.

Pe cale de consecință, ulterior constituirii unui dosar penal, ne vom afla în prezența unor proceduri paralele, una specială, desfășurată în scopul găsirii persoanei dispărute și cea desfășurată în temeiul Codului de procedură penală, în scopul strângerii de probe, conținutul acestora fiind însă similar.

Cel mai probabil, față de necesitatea promptitudinii activităților de căutare, acestea se vor desfășura cu prioritate, însă, așa cum arătam, dacă în acest context se obțin date ce pot constitui probe în procesul penal, acestea trebuie să poată fi folosite, fiind necesar să existe un cadrul legislativ suficient de explicit în acest sens.

În momentul în care victima este găsită, conform art. 41 alin. (6) din legea specială, utilizarea metodelor speciale de căutare a acesteia încetează.

d. Nu în ultimul rând, mai arătăm că ar trebui reglementată în mod expres obligația de a se dispune începerea urmăririi penale de îndată ce există indicii că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, ca expresie a principiului fundamental al procesului penal prev. de art. 7 C. proc. pen.

e. De asemenea, față de natura procedurii, și eventualele consecințe ale acesteia, ar trebui precizat expres inclusiv faptul că solicitările formulate în baza acestei legii sunt în competența instanței penale, chiar dacă o astfel de concluzie ar trebui să fie subînțeleasă.

II. În continuare, considerăm că o succintă expunere a activităților de căutare a persoanelor dispărute se impune a fi făcută, precum și formularea unor propuneri de completare a legii atunci când este cazul.

a. Consultarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri este activitatea descrisă în cuprinsul art. 29 completat de dispozițiile art. 170 alin. (21) – (25) și ale art. 171 alin. (3) – (5) din Codul de procedură penală, ce constă în solicitarea organelor de poliție adresată oricărei persoane fizice sau juridice de a prezenta sau de a preda un obiect sau un înscris, dacă există indicii că acestea pot servi la găsirea persoanei dispărute.

Dacă obiectele sau înscrisurile solicitate nu sunt predate de bunăvoie, procurorul sau organul de poliție pot dispune, prin ordonanță, ridicarea silită, în temeiul art. 29 alin. (5).

Împotriva măsurii orice persoană interesată care consideră că i-au fost vătămate interesele sale legitime poate formula plângere, în temeiul art. 54 din proiect, la procurorul de caz sau la conducătorul unității de parchet. Față de ingerința pe care o implică măsura, considerăm totuși că soluționarea plângerii ar trebui să fie dată în competența unui judecător, în mod similar căii de atac prevăzute de art. 171 alin. (2) raportat la art. 250 din Codul de procedură penală.

Întrucât nu poate fi neglijată ipoteza în care obiectele sau înscrisurile ridicate ar putea servi și ca mijloace de probă dacă s-ar constata săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, apreciem că sunt oportune dispozițiile art. 29 alin. (2)[5] din proiectul de act normativ care credem că ar justifica o soluție de nerestituire a obiectelor și înscrisurilor dacă acestea ar fi necesare procesului penal.

O ultimă întrebare ce se naște în legătură cu această activitate este legată de situațiile în care poate fi desfășurată.

Astfel, avem în vedere că în articolul dedicat acesteia nu se specifică dacă poate fi desfășurată când persoana dispăruta nu este încadrată într-o stare de vulnerabilitate, așa cum s-a menționat în cazul altor activități și, întrucât legea nu distinge, ar rezulta că această posibilitate ar exista.

Pe de altă parte, art. 23 alin. (3) nu include consultarea și ridicarea de obiecte sau înscrisuri printre activitățile ce se pot desfășura când persoana dispărută nu e încadrată într-o stare de vulnerabilitate, aspect de unde s-ar putea deduce că această posibilitate nu ar exista.

În concluzie, observăm că nu sunt delimitate în mod neechivoc activitățile ce se pot desfășura în funcție de incidența stării de vulnerabilitate a victimei, omisiune ce ar trebui să fie remediată.

b. În cuprinsul art. 30 este reglementată cercetarea criminalistică, prevăzută în mod expres ca activitate se poate desfășura la locul dispariției sau în domiciliul, reședința sau sediul unor persoane doar atunci când ar putea conduce la descoperirea unor date și informații de natură să contribuie la găsirea persoanei dispărute aflată într-o situație de vulnerabilitate.

1. Prezentând similitudini evidente cu percheziția domiciliară, precum și particularități ale cercetării la fața locului, s-a creat posibilitatea ca această activitate să se desfășoare și numai în baza acordului scris al persoanei fizice sau al reprezentantului legal al persoanei juridice dacă este necesar să fie realizată în domiciliul, reședința sau, după caz, sediul acestor persoane.

Abordarea autorilor proiectului legislativ este oportună, întrucât în prezența consimțământului persoanei în al cărei domiciliu, reședință sau sediu urmează să se desfășoare cercetarea criminalistică, obligativitatea autorizării măsurii apare ca inutilă deoarece, în esență, nu se mai pune problema unei ingerințe în viața privată, măsura fiind autorizată prin însăși voința titularului acestui drept fundamental.

Totuși, subliniem că în cazul percheziției domiciliare, legea procesual penală nu prevede această posibilitate, motiv pentru care, de lege ferenda, propunem modificarea corespunzătoare a textelor referitoare la percheziția domiciliară, în sensul reglementării acordului scris al persoanei la care aceasta urmează să se desfășoare ca excepție de la necesitatea emiterii unui mandat de către judecător.

În lipsa acordului, este necesară autorizația emisă de instanță sau de către procuror, în acest caz activitatea fiind inclusă în categoria metodelor speciale de căutare a unei persoane dispărute, conform art. 38 alin. (1) lit. g) din proiectul legislativ.

În această situație, activitatea se va putea desfășura doar dacă sunt îndeplinite exigențele de subsidiaritate și proporționalitate, evocate de dispozițiile art. 38 alin. (3)[6].

2. Procedura autorizării de către instanță este detaliat reglementată în cuprinsul art. 39 și, deși prezintă asemănări cu procedura emiterii mandatului de percheziție domiciliară, există și câteva deosebiri pe care considerăm relevant să le subliniem.

Similar cu dispozițiile art. 158 alin. (6) C. proc. pen., judecătorul are obligația de a întocmi atât încheierea, cât și, în situația în care admite cererea procurorului, autorizația, act ce constatăm că este echivalentul unui mandat de percheziție, deși nu este denumit astfel.

În ce privește competența, conform art. 39 alin. (1), asupra autorizării se va pronunța un judecător desemnat din cadrul tribunalului în a cărei circumscripție a fost sesizată dispariția, spre diferență de competența alternativă prevăzută de art. 158 alin. (1) C.proc.pen. în cazul percheziției domiciliare.

Deși în majoritatea cazurilor acest aspect nu ar comporta probleme, prefigurăm inconveniente de natură să afecteze celeritatea procedurii în anumite situații.

Sub acest aspect, avem din nou în vedere dispozițiile art. 4 alin. (3), conform căruia dacă persoana dispărută este victima unei infracțiuni ce are legătură cu dispariția sa, iar cu privire la acest aspect a fost constituit un dosar penal, activitatea de căutare a persoanei dispărute se realizează (…) sub supravegherea procurorului care efectuează sau supraveghează activitatea de urmărire penală.

Există, astfel, posibilitatea ca urmărirea penală să fi fost începută de un organ de urmărire penală ce nu se află în raza teritorială a locului dispariției victimei și credem că neprevederea posibilității ca cererea să fie adresată instanței în a căreia circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală are aptitudinea de a duce la întârzieri nejustificate, astfel încât sugerăm reglementarea unei competențe alternative.

3. Principala critică ce trebuie adusă activității de cercetare criminalistică este omisiunea prevederii unui interval orar în care aceasta poate fi începută, similar cu cel prevăzut pentru percheziția domiciliară.

Așa cum arătam anterior, cercetarea criminalistică este, în esență, o veritabilă percheziție, diferența fiind dată doar de scopul pentru care este desfășurată, însă gradul de intruziune în viața privată rămâne același.

Astfel, subliniem prevederile art. 27 alin. (4) din Constituția României, conform căruia perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, prevederi față de care omisiunea autorilor proiectului legislativ pare a fi neconstituțională, în măsura în care cercetarea criminalistică nu se desfășoară cu acordul scris al persoanei fizice sau juridice.

4. Conform art. 40, dacă emiterea autorizării de către judecător ar cauza întârzieri ce ar pune în pericol grav sănătatea, integritatea corporală sau viața persoanei dispărute, procurorul poate autoriza activitatea, pe o durată de maximum 48 de ore, urmând ca intervenția judecătorului să fie solicitată până la expirarea acestei durate.

În încercarea de a preîntâmpina eventuale critici de neconstituționalitate ce ar putea fi aduse acestor prevederi, apreciem că în acest caz dispozițiile arătate sunt în acord cu legea fundamentală, chiar dacă nu judecătorul se pronunță ab initio asupra măsurii.

Astfel, prin reglementarea unei proceduri de confirmare a autorizației provizorii emisă de către procuror, precum și a posibilității distrugerii materialelor obținute dacă judecătorul apreciază că activitatea nu trebuia să se desfășoare, finalitatea art. 27 alin. (3) din Constituția României este atinsă.

Mai mult decât atât, procurorul având această competență doar atunci când întârzierea ar pune în pericol grav sănătatea, integritatea corporală sau viața persoanei dispărute, este incidentă derogarea de la inviolabilitatea domiciliului, permisă de legea fundamentală prin disp. art. 27 alin. (2) lit. b).

5. Față de tăcerea proiectul de lege, ar trebui menționat în cuprinsul art. 40 actul prin care procurorul dispune autorizarea provizorie, cel mai probabil o ordonanță, precum și conținutul acesteia, nefiind clar dacă ar trebui să cuprindă aceleași mențiuni ca încheierea judecătorului.

c. O altă expresie a derogării constituționale mai sus arătate o reprezintă pătrunderea în domiciliul sau sediul unei persoane, activitate care, conform art. 37 din proiectul de act normativ, se desfășoară pentru căutarea persoanei dispărute aflată într-o situație de vulnerabilitate.

Astfel, dacă există indicii că viața sau integritatea corporală a persoanei dispărute aflată în spațiul respectiv este în pericol, pătrunderea se realizează fără acordul persoanei fizice sau juridice.

În această ipoteză, apare ca justificată atât lipsa vreunei forme de autorizare, cât și posibilitatea de a desfășura activitatea oricând, față de importanța valorii sociale aflată în pericol grav.

Garanții suplimentare conferite de lege constau în obligația organelor de ordine publică de a părăsi spațiul respectiv imediat după înlăturarea pericolului și, după caz, după luarea în custodie a persoanei dispărute, conform art. 37 alin. (7), precum și în reglementarea dreptului persoanei interesate de a face plângere împotriva măsurilor luate, conform art. 54.

d. Alte metode speciale de căutare a unei persoane dispărute aflate într-o situație de vulnerabilitate se regăsesc în cuprinsul art. 38 alin. (1) lit. a)-f), acestea având înțelesul metodelor speciale de supraveghere și cercetare prevăzute în art. 138 din Codul de procedură penală.

În ce privește procedura de autorizare de către judecător și autorizarea provizorie de către procuror, acestea sunt aceleași ca în cazul cercetării criminalistice, anterior expuse.

Particularități pot fi regăsite cu referire la acordul scris ca excepție de la necesitatea unei autorizații, în sensul că acesta va opera doar dacă provine de la reprezentantul legal al persoanei dispărute care este un minor sau pus sub interdicție judecătorească, caz în care activitățile vor viza exclusiv mijloacele tehnice și sistemele informatice aparținând persoanei dispărute.

e. În final, dorim să mai supunem atenției câteva aspecte legate de efectuarea unor expertize sau constatări, ca activități desfășurate în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale dispariției.

Semnalăm că nici în cazul acestei activități nu se poate deduce în mod neechivoc din dispozițiile art. 31 dacă este posibil ca aceasta să fie dispusă când persoana dispărută nu este încadrată într-o situație de vulnerabilitate.

De asemenea, având în vedere că expertiza sau constatarea nu constituie metode speciale de căutare, se poate observa că în cadrul proiectului de lege nu a fost reglementată posibilitatea de a folosi ulterior raportul întocmit ca mijloc de probă în procesul penal.

În noțiunea de fapte sau împrejurări ale dispariției lămurite prin intermediul expertizei sau constatării pot intra o multitudine de date cu valență probatorie, astfel încât posibilitatea folosirii acestora ar trebui să fie consacrată la nivel legislativ.

Deși aparent problematică prin prisma egalității de arme, această soluție prezintă avantaje legate de celeritatea procesului penal și, pentru ca procedura să fie echitabilă în ansamblu, la cererea suspectului sau inculpatului, o nouă expertiză ori un supliment vor putea fi efectuate în legătura cu obiectivele celei dintâi.


[1] Disponibil aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Potrivit art. 26 alin. (1) din proiect, organele de poliție sesizate cu dispariția unei persoane au obligația de a efectua activități investigative în teren: a) la domiciliul, reședința sau imobilul unde locuiește efectiv persoana dispărută ori la locul unde aceasta își desfășoară în mod obișnuit activitatea; b) la unitățile de primire a urgențelor, compartimentele de primire a urgențelor, unitățile medicale, centrele care asigură deținerea, custodierea sau internarea unor persoane sau alte asemenea unități, aflate pe raza localității unde a avut loc dispariția și, după caz, a celor limitrofe.
[4] Potrivit acestui text, prin excepție de la alin. (3) datele pot fi folosite într-o cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
[5] Potrivit acestui text, cu excepția situației în care sunt necesare cauzei în continuare, după examinare și, dacă este cazul, după colectarea datelor și informațiilor necesare, obiectele și înscrisurile se restituie persoanelor în posesia cărora se află.
[6] Potrivit acestui text din proiectul de lege activitățile descrise se efectuează numai în situația în care: persoana dispărută se află într-o situație de vulnerabilitate; datele și informațiile necesare găsirii persoanei dispărute nu ar putea fi obținute în alt mod, sau starea de pericol actual în care se află persoana nu permite obținerea acestora în alt mod; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța datelor și informațiilor ce urmează a fi obținute sau pericolul în care se află persoana dispărută; a fost obținută autorizația prevăzută de lege.


Asist. univ. dr. proc. Teodor Manea
Auditor de justiție Ana Maria Boldiș

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Scurte comentarii asupra proiectului de lege privind căutarea persoanelor dispărute”

  1. Radu SLĂVOIU spune:

    Buna ziua

    Sunt interesante observatiile din studiul de mai sus. În opinia mea, proiectul de lege are totusi unele „scapari”, anume:

    1. Problema cercetării criminalistice. Din coroborarea art. 30 alin. (3), art. 38 alin. (1) lit. g) şi art. 39 alin. (3) lit. d) rezulta că autorizarea din partea judecătorului sau, după caz, a procurorului (pentru pericol grav) intervine când nu există acordul persoanei căreia îi aparţine domiciliul. Aici proiectul e confuz. Acordul nu există fie când nu s-a dat, deşi s-a solicitat, fie când nu s-a cerut. Cum ar trebui interpretate dispoziţiile de la autorizare? Mie mi se pare că proiectul de lege, deşi nu este explicit, induce ideea că pentru a obţine autorizare ar trebui să se facă dovada că s-a solicitat în prealabil acordul şi persoana a refuzat. Am această impresie din înşuşi faptul că proiectul instituie varianta „cu acord”, ceea ce imi lasă senzaţia că procedura de autorizare are caracter subsidiar. Dacă aceasta a fost intentia, mie mi se pare o eroare de conceptie. Personal, nu văd de ce este necesară reglementarea variantei „cu acord”. Cred că poate rămâne doar varianta „cu autorizare” de la judecător/procuror. Şi aici adaug o opinie diferită faţă de autorii studiului: eu nu văd o potenţială problemă de constituţionalitate pentru că, în opinia mea, cercetarea criminalistică la persoane dispărute nu implică o percheziţie domiciliară. Percheziţia este procedeu probatoriu în materie penală, pentru că aşa este reglementată de CPP, şi aşa îl are în vedere şi Constituţia. Căutarea în domiciliul unei persoane, cu alt scop decât cauza penală, nu este, juridic vorbind, o percheziţie, deşi tactic şi metodic se efectuează după aceleaşi reguli (exact cum controlul corporal la aeroport nu e percheziţie corporală). Din această perspectivă, eu nu cred că procedeul din proiectul de lege intră în sfera art. 27 alin. (3)-(4) din Constituţie

    2. Există o ipoteză nereglementată în legătură cu art. 30 alin. (2). Textul spune că organele de poliție au dreptul de a restricționa temporar accesul în domiciliu, în vederea efectuării cercetării criminalistice. Problema este următoarea: cercetarea criminalistică presupune pătrundere în spaţiu. Dacă nu am nici acord şi nici autorizare, art. 37 alin. (2) permite pătrunderea numai dacă viața sau integritatea corporală a persoanei dispărute „aflată în spațiul respectiv” este în pericol. Există însă situaţia în care persoana disparută nu este în spaţiu, ocupantul spaţiului nu e de acord cu pătrunderea, dar cercetarea criminalistică a locului e urgentă. Dacă procedura de autorizare judecătorească va fi interpretată în practică drept una cu caracter subsidiar, organul de poliţie va intarzia cu cercetarea criminalistică, şi există pericol de „contaminare” a locului. Art. 30 alin. (2) nu ne ajută, pentru că permite organului de poliţie să restricţioneze „accesul”, dar nu permite extragerea ocupantului din spaţiu. Există un text la art. 37 alin. (8) care permite îndepărtarea din spaţiu, dar nu e de prea mult ajutor pentru că circumstanţiază acest drept exclusiv la problema unei „infracţiuni”. Or, e posbil ca refuzul ocupantului să nu ţină de vreo infracţiune (poate fi determinat de varii motive, plecând de la simpla aversiune faţă de poliţie/jandarmerie). În această situaţie, pătrunderea nu e posibilă (lipsă acord, lipsă autorizare) şi nici extragerea celui care ocupă spaţiul. Sigur, se pot da interpretări „ajutătoare” pe art. 27 alin. (2) lit. b) din Constituţie, dar dacă legea nu e clară…

    3. Incrimările din art. 73-74 sunt limitate la atitudini în raport cu „organul de poliţie”. Însă, atributii de cautare au şi alte autorităţi, spre exemplu Jandarmeria. Mi se pare eronat ca, de pildă, împiedicarea intenţionată a cautării dispărutului de către jandarmi să nu aibă caracter penal. Pericolul este acelaşi: riscul pentru viaţa dispărutului.

    • Intrarea în domiciliul unei persoane în scopul de obţine orice dovezi reprezintă percheziţie domiciliară.
      Controlul corporal la aeroport reprezintă percheziţie corporală.

      Problema nu este dacă sunt percheziţii pentru că indubitabil sunt percheziţii, ci dacă sunt constituţionale, adică rezonabile.

      Inviolabilitatea domiciliului şi a corpului omului sunt principii ale CEDO şi Tratatul UE care nu pot fi modificate prin legi şi nici prin Constituţie.

      Ca să nu mai discutăm că percheziţiile bazate pe intuiţie sau pe păreri sau reclamaţii telefonice, fără nicio dovadă sau rezonabilitate reprezintă încălcări flagrante ale principiilor fundamentale ale omului.
      Potenţialul de abuz al organelor de represiune ale statului este uriaş.

      Vă amintiţi că oamenii nu doreau să aibă cod numeric pe card de identitate.
      Credeţi că vor permite acum ca un poliţist sau anchetator să intre în casa ta când vrea el, fără mandat de la judecător pentru că un vecin duşman a făcut o reclamaţie la 112?

      Se deschide calea unui precedent extrem de periculos.

      Nu se vor deschide casele tuturor românilor la cheremul anchetatorilor doar pentru că nu au fost ei în stare să oprească un infractor.
      Exemplu cu omorurile recente este tipic utilizat în societăţile înapoiate sau indolente pentru a forţa legislaţie care îngrădeşte libertatea omului.

      Este greu de crezut că după 1990 românii sunt dispuşi să renunţe la libertate şi viaţă privată pentru a crea un stat poliţienesc în care procurorii intră în ce case vor ei fără oprelişte.

      Legea permite în prezent percheziţia fără mandat în cazuri excepţionale.
      Exemplu – un poliţist aude o victimă strigând după ajutor într-o casă. Bineînţeles că nu are nevoie de mandat pentru a acorda ajutor.
      – un poliţist observă un criminal care fuge pe uşa din spate a casei. Bineînţeles că poate intra în casă pentru a-l aresta pe infractor.
      – poliţistul observă droguri şi marijuana pe o masă când infractorul deschide uşa. Bineînţeles că poate intra în casă pentru a ridica obiectele şi a-l aresta pe infractor
      – un infractor este arestat şi i se face percheziţie corporală. Desigur că poliţistul nu are nevoie de mandat pentru percheziţia corporală.

      Da în niciun caz nu poate intra un poliţist în casă deoarece Serviciul 112 a primit un pont că proprietarul a omorât 5 persoane şi le-a îngropat în beci. Nu este suficient. Nu este o circumstanţă excepţională. Este doar o reclamaţie. Este nevoie de mandat.

      Şi aşa judecătorii dau mandate cu o uşurinţă incredibilă. Foarte multe referate iniţiate de către procurori şi care stau la baza emiterii mandatelor conţin multe neadevăruri şi fapte lipsite de fundament.
      Judecătorii dau mandate foarte foarte uşor. Şi ulterior când acestea sunt folosite împotriva lor… strigă – Nedreptate!

  2. Sub pretextul căutării persoanelor dispărute toţi românii vor fi dispăruţi… cum erau dispăruţi disidenţii pe vremea lui Ceauşescu.
    Intra poliţia în casă peste tine, fără mandat, fără drept, fără nimic… şi erai dispărut.

    Nu este acceptabil să distrugi libertatea românului pentru ca să facem viaţa mai uşoară procurorilor.
    Procurorii au prea multe unelte represive la îndemână. Întărirea puterilor acestora de a încălca drepturile fundamentale nu va face decât să ducă încet, încet la distrugerea democraţiei.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate