ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Evoluţia mişcării de stânga în SUA şi Donald Trump (4). Activitatea stângii sub Preşedinţii Clinton, G.W. Bush şi Obama
20.08.2019 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

« 3. Preşedinţii Carter, Reagan şi G.H. Bush, stânga de la violenţă la infiltrare

Strategiile de infiltrare a stângii

Sub Preşedintele democrat-progresist Bill Clinton strategia de infiltrare a stângii (nepercepută de public) a înflorit, el favorizând o a treia cale a evoluţiei prin distribuirea averilor, legislaţia bancară în favoarea ipotecilor avantajoase, colaborarea cu China şi ignorarea mişcării ISIS. Iar Preşedintele republican G.W. Bush a tras consecinţele fostelor strategii ale politicii externe a SUA cu atacul terorist 9/11 2001 şi cu îndelungata strategie a stângii-democrat-progresiste privind criza financiară din 2008. Odată cu apariţia Preşedintelui Barack H. Obama, stânga şi-a văzut visul împlinit timp de 8 ani. Scopul său a fost să urmeze vizibil politica diverşilor săi mentori, profesori universitari sau prieteni, pentru socializarea Americii, căutând să schimbe premisele fundaţiei capitaliste a acestei ţări după aproape 250 de ani, astfel încălcând valorile trecutului naţional.

În SUA, în 1993 a urmat William J. Clinton, zis Bill, Preşedinte democrat cu vederi socialiste, descris de Dick Morris, fostul său consilier, în cartea Because he could, ca fiind un om ezitant, dornic de a mulţumi pe toţi. În politica internă, după cei 4 ani de globalism ai lui G.H. Bush, Bill Clinton, pe de o parte, a realizat eficienţa economiei de piaţă din timpul lui Reagan, dar, pe de alta, nu mai putea susţine economia comunistă planificată falimentară.

Redistribuirea averilor

Atunci, în timpul său, mişcarea social-progresistă înclina pentru o a treia cale: redistribuirea averilor. Dar, averile provin de fapt din eficienţa sistemului economiei de piaţă capitalist. Iar redistribuirea acestora echivalează cu fostele naţionalizări comuniste ale proprietăţii private, doar că naţionalizările luau tot, pe când distribuirile lasă ceva şi producătorului – cel care a iniţiat, a muncit, a riscat tot, dar căruia i se fură o mare parte, pentru a finanţa ajutoarele sociale celor care nu depun nici un efort fizic sau mental.

În perioada mandatului B. Clinton, şefii de sindicat au fost repuşi în drepturile pierdute din timpul Preşedintelui Reagan. În legătură cu influenţa stângii, Michael Harrington, preşedintele organizaţiei Socialiştii Democraţi Americani (DSA), a reuşit atunci să influenţeze anumiţi candidaţi ai Partidului Democrat, şi anume, pe Barney Frank, preşedintele Comitetului Serviciilor Financiare din Camera Reprezentanţilor, şi Chris Dodd, preşedintele Comitetului Bancar din Senat, să introducă proiecte de legi în vederea acordării de fonduri pentru ipoteci cu acoperire dubioasă financiară. Tot atunci, organizaţia ACORN a putut exercita o considerabilă influenţă, mai ales prin Henry Cisneros, secretar la Departamentul Locuinţelor şi Dezvoltării Urbane, în favoarea acestor împrumuturi, care au crescut substanţial între 1992-1999. Ele au stat la baza crizei financiare din 2008, în timpul Preşedintelui George W. Bush.

În plus, tot Dick Morris, descrie în carte despre contribuţia guvernului chinez cu sume substanţiale în vederea realegerii în 1996 a lui Bill Clinton pentru al doilea mandat. Bill a recompensat China, permiţându-i intrarea în afacerile industriei sateliţilor din SUA – în ciuda riscului ca aceste cunoştinţe tehnologice americane nucleare să fie cunoscute de China şi, prin ea, şi de alte ţări inamice, după cum subliniază Morris.

Strategii de influenţare

Revin în 1993, imediat după numirea lui Clinton ca Preşedinte, când George Soros se împrietenise cu familia sa şi, profitând de mediul său prielnic – după cum scrie David Horowitz (personalitate anti-stânga-progresistă pe care am prezentat-o în partea a 3-a a acestui studiu) acesta a reuşit fie pentru promovarea legislaţiei, fie pentru legalizarea drogurilor, ori în ceea ce priveşte influenţarea numirii judecătorilor de stânga sau favorizarea hotarelor deschise cu Mexicul.

În anul 2000 Soros a cheltuit 12,6 milioane $, prin organizaţia Open Society Institute (OSI), pentru influenţarea mediei şi a universităţilor contra alegerii Preşedintelui George W. Bush. Totuşi, cu toată intervenţia lui Soros, G.W. Bush a fost ales al 43-lea Preşedinte al SUA.

Preşedinţia sa a avut parte de atacul terorist de la 9 septembrie 2001, urmat de războiul din Irak în 2003 şi de criza financiară din 2008.

Provocarea crizei financiare

Mă voi referi numai la criza financiară, deoarece făcuse parte din programul mişcării de stânga în SUA. Despre criză scrie Preşedintele G.W. Bush, în cartea sa Decision points, că ea s-a datorat, pe de o parte, Legii acordării de ipoteci de către două agenţii federale – Fannie Mae, înfiinţată în 1938, şi Freddie Mac, înfiinţată în 1970, ambele asigurate de Guvernul Federal – care au inundat piaţa între 1993-2007 cu ipoteci riscante. Iar, pe de altă parte, G.W. Bush adaugă cum lăcomia investitorilor privaţi de a cumpăra aceste ipoteci avantajoase au mărit numărul lor, dar, totodată, datoriile neplăţii a multor dintre aceste ipoteci au provocat izbucnirea crizei financiare federale. El a subliniat că singura soluţie de a salva catastrofa economică a sistemului financiar capitalist copleşit de datorii a fost cererea unui împrumut federal substanţial de 700 bilioane $. Suma a fost aprobată prin Legea Troubled Asset Relief Program (TARP) – Programul de Ajutoare a Bunurilor în Dificultate, semnată la 3 octombrie 2008.

Despre această criză a scris David L. Bahnsenun autor cu zeci de ani de experienţă de prim-rang în industria financiară şi cu o perfectă înţelegere a economiei, preocupându-se să analizeze această criză în cartea intitulată Crisis of responsibility, publicată în 2019. Părerea sa despre problema financiară din 2008 este că s-a dezvoltat în timp îndelungat din cauza lipsei de creştere economică globală şi a imigrării masive din Europa. Iar, în SUA, David se referă la împrumuturile masive de ipoteci prin Fannie Mae şi Freddie Mac, agenţii care acordau ipoteci netradiţionale, cu un regim special profitabil având acoperire financiară federală, numite Alt-A.

Cercetând situaţia ipotecilor, a aflat că – din lăcomie faţă de aceste ipoteci avantajoase acoperite de sume suficiente federale – majoritatea investitorilor s-au grăbit să cumpere case scumpe şi luxoase şi, cu toate că aveau venituri adecvate, deci fonduri necesare de plată, s-au prevalat de facilităţile netradiţionale date de sistemul de împrumut Alt-A. Astfel, el explică cum criza s-a datorat lipsei de responsabilitate a majorităţii investitorilor de a respecta obligaţia plăţilor, ca atare ei cauzând o catastrofă cu pierderi mărite de capital federal.

În final, scopul cărţii sale a fost să indice remedii culturale, economice şi politice nu numai pentru scoaterea din prelungita criză financiară a SUA, cât şi pentru refacerea ţării – dintr-una bolnavă, cu o politică economico-financiară pe care el o numeşte ”dezlânată”, într-una prosperă şi bogată. Ca atare, unicul remediu dat de autor pentru evitarea în viitor a unei situaţii similare este respectarea virtuţii responsabilităţii fiecăruia faţă de obligaţiile luate, acum mai mult ca oricând.

În plus, David atribuie succesul lui Donald Trump în campania din 2016 crizei financiare din 2008, deoarece cetăţenii dezamăgiţi de criză şi prelungirea ei au preferat să aleagă un om de afaceri în loc de un politician.

Mă întreb dacă David L. Bahnsen era la curent cu activitatea stângii ori dacă a vrut s-o evite în general sau mandatul Obama în special, el numind fosta politică doar ”dezlânată” şi atribuind ca vină a crizei doar iresponsabilitatea investitorilor faţă de neplăţi.

Din punctul meu de vedere, autorul omite influenţa lui Michael Harrington, preşedintele DSA, asupra lui Barney Frank şi Chris Dodd din Congres pentru ca aceştia să introducă proiecte de legi, să influenţeze facilitarea acordării de ipoteci profitabile, cât şi mărirea sumelor federale respective în scopul copleşirii sistemului capitalist.

Şi, de asemenea, David omite activitatea organizaţiei ACORN (sub influenţa consilierilor Richard Cloward şi Frances Fox Piven, care urmăreau desfiinţarea capitalismului) de influenţare a agenţiilor federale Fannie Mae şi Freddie Mac în vederea accelerării vânzării acestor ipoteci netradiţionale şi profitabile pentru atragerea multor investitori în speranţa declanşării unui cataclism financiar federal.

În acest scop, măsurile au fost iniţiate cu ani în urmă în vederea copleşirii sistemului capitalist, criză care în speţă a izbucnit în 2008 în timpul Preşedintelui George Walker Bush. Iar, dacă Bush ar mai fi avut încă doi ani înainte de a încheia mandatul, ar fi încheiat şi criza mult mai repede decât Barack Obama, care avea altă mentalitate decât una capitalistă.

Favorizarea organizaţiilor de stânga

David Horowitz descrie cum George Soros în timpul lui George W. Bush înfiinţase până în 2002 un număr de 527 de organizaţii, dar nu numai atât. Important de ştiut este că el le-a înregistrat conform Codului de Impozitare al Internal Revenue Service (IRS) – Serviciul Veniturilor Interne şi, respectiv, Federal Election Commission, spre a putea primi in mod legal contribuţii financiare.

Concomitent, în 2002, Congresul a adoptat Legea McCain – Fieingold Act, care tocmai limita suma contribuţilor celor două partide. Astfel, numai Partidul Democrat a fost favorizat în alegeri cu contribuţii date indirect de cele 527 organizaţii de stânga ale lui Soros, în vederea obţinerii de voturi pentru acest partid.

În schimb, contribuţiile primite de Partidului Republican au fost limitate conform sumelor aprobate de McCain – Fieingold Act. Evident, aceasta arată lipsa de informare a senatorului republican McCain care cu legea introdusă a pus stânga într-o situaţie avantajată.

Tot David Horowitz explică cum Soros a reuşit în 2005 să adune 70 de personalităţi bogate cu idei progresiste, formând Alianţa Democrată pentru a ajuta Partidul Democrat în cele 50 de State în vederea viitoarelor alegeri, spre a putea controla indirect sistemul politic american.

La alegerile prezidenţiale din 2008 au fost doi candidaţi: John McCain, senator cunoscut, şi Barack Hussein Obama despre care nu se prea auzise.

Prin media am aflat că viitorul Preşedinte Obama avea studii la Universitatea Columbia (unde a cunoscut pe profesorii Cloward şi Fox Piven) şi apoi la Harvard. El a fost senator timp de doi ani reprezentând Statul Illinois în Congres. Atât şi nimic mai mult. Dar autorul S. Kurtz a informat că el a lucrat la Chicago la Fundaţia Industrială a lui Saul Alinsky în 1991, în cadrul ACORN/Project Vote, iar în 1995 devenind chiar avocatul acestei organizaţii.

Încurajarea imigraţiei şi stagnarea economiei

Cu privire la convingerile lui Obama, cea mai importantă mărturie este cea a lui Wayne Allyn Root, fostul său coleg de clasă, care a scris că Obama este strălucit; el ştie precis ce face, urmărind planul lui Cloward şi Fox Piven în scopul de a copleşi sistemul capitalist din interior cu mulţi imigranţi a căror întreţinere consumă sume mari din bugetul federal, astfel producând crize economice sistematice şi haos social, în vederea transformării SUA într-un stat marxist-socialist.

David Horowitz scrie că George Soros iniţial avea de gând s-o sprijine pe Hillary Clinton candidat prezidenţial, dar ulterior l-a preferat pe Barack H. Obama, înalt, cu un zâmbet plăcut, cu un nume exotic şi cu darul de a vorbi. Iar presa de stânga l-a îndrăgit pe Barack, astfel hotărând să ignore informaţii despre trecutul său.

Ca atare, cu contribuţiile date de sutele de organizaţii ale lui Soros, cu ajutorul Alianţei Democrate a bilionarilor de stânga şi cu media de stânga, Barack H. Obama a fost ales cel de-al 44-lea Preşedinte al Americii.

Nu m-a mirat să aud că după alegeri John McCain a acuzat ACORN/Project Vote de fraude electorale, ştiind că Obama fusese avocatul ACORN-ului. Situaţia îmi amintise de manipularea voturilor din timpul alegerilor din 1946 în România.

După preluarea puterii B. Obama a acţionat în mod deschis şi direct. El a completat administraţia sa cu personalităţi cu vederi de stânga, unii propuşi de Soros şi alţii prieteni progresişti ca Valerie Jarrett, Van Jones şi fostul revoluţionar Bill Ayers, numindu-i consilieri la Casa Albă. Nu puteam crede că revoluţionarul violent Bill Ayers din anii ’60 a revenit şi încă unde? Chiar în Casa Albă. De necrezut!

Obama a acţionat în felul său socialist în vederea reducerii crizei financiare, obţinând de la Congres Legea socialistă a sănătăţii Afordable Care Act, pe scurt Obamacare, şi Stimulus Bill, cu alocarea a 800 bilioane $ aşa-zis pentru refacerea economiei după criza financiară din 2008.

Dar Sean Hannity explică în Conservative Victory: Defeating Obama’s radical agendacă o mare parte din această sumă a fost alocată nu pentru ieşirea din criză a ţării, ci pentru plata ipotecilor neplătite, cu alte cuvinte pentru salvarea respectivelor case ipotecate.

În final, Obama a lăsat: impozite mărite; stagnarea economiei cu creştere economică redusă; deficit mărit cu un guvern cu mari cheltuieli; o datorie federală de 20 trilioane $ şi cu un influx de refugiaţi ilegali costisitori şi cu drept la vot care să-i asigure Partidului Democrat puterea; o luptă de clasă cu totală discordie socială.

Partea interesantă a mişcării evoluţiei stângii a fost că violenţele revoluţionare ale lui Saul Alinsky şi Bill Ayres al SDS din anii ’60 au fost respinse atunci de marea masă a cetăţenilor americani. Pe când strategia ulterioară a lui Michael Harrington, preşedinte DOS, de inflitrare cu idei socialiste în Partidul Democrat nu a fost percepută de public. Această strategie a fost subtilă, indirectă, ascunsă de opinia publică, dar percepută şi analizată de diverşi autori interesaţi în subiect. Însă, după 2008, odată cu ajungerea la Preşedinţie a marxistului-progresist Barack H. Obama, socializarea Americii a fost una deschisă şi vizibilă.

Politicile Preşedintelui Barack Obama

David Horowitz rezumă politica internă a lui Obama, astfel:
– Politica de identitate socială pe grupuri rasiale, ca cele ale afro-americanilor sau latino-americanilor, contra supremaţiei albilor. Politica de identitate se referă numai la drepturi colective între victime şi opresori, ea nu ţine seama de drepturile individuale, este în contradicţie totală cu ideea de social unity a Fondatorilor Americii şi omite Legile din 1964-1965 privind drepturile civile, introduse de Preşedintele Johnson şi aflate încă în vigoare.
– Educaţia transformată din universităţi, unde au fost eliminaţi profesori, texte conservative şi discipline şcolare. În acest fel istoria americană a fost transformată în programe politice de justiţie socială, studii feministe, studii despre afro-americani etc.
– Justiţia socialăsocial justice oferită de guvern acţionează în funcţie de grupuri social-rasiale, în contradicţie totală cu equal justice gândită de Fondatori şi prevăzută în The Declaration of Independence, unde este statuat că: “Toţi oamenii sunt creaţi egali cu drepturi inalienabile date de Dumnezeu”. Justiţia egală este bazată pe un principiu unic în istoria naţiunilor, deoarece America asigură tuturor cetăţenilor imigranţi, cu obârşii şi credinţe diferite, o egalitatea în justiţie în vederea faptului ca guvernul să nu poată lua acest drept.
– Redistribuirea averilor de la producător către cei care nu au contribuit nici cu competenţă, nici cu riscurile inerente. Tot furt se cheamă!
– O imigraţie masivă cu dare de ajutoare şi drept de vot chiar ilegalilor.

Cu privire la politica externă am observat cum B. Obama gravita spre ordinea internaţional-globală. El ignora pericolele, preferând o politică pasivă de neintervenţie sau defensivă şi, mai ales, de a limita influenţa SUA.

El a afişat o atitudine vădit anti-Israel şi pro-Islam, a aplicat faţă de Coreea de Nord strategia răbdării strategice, a lăsat terorismul ISIS neatins, a amânat problema nucleară din Iran în baza ”înţelegerii” care a costat dolari grei pe americani, dar nesemnate de Congres, şi a neglijat atât Rusia cu problema Ucrainei cât şi problemele NATO. Politica externă era în haos, cu duşmanii încurajaţi şi cu aliaţii nervoşi.

Simona M. Vrăbiescu Kleckner

» 5. Apariţia Donald Trump, zvonul: “collusion”, Hillary Clinton / Benghazi

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate