ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Instituția recunoașterii în dreptul internațional. Caracterul politic al recunoașterii statelor
21.08.2019 | Elena Andreea NICULESCU


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Elena Andreea Niculescu

Elena Andreea Niculescu

Instituția recunoașterii în dreptul internațional public comportă mai multe definiții. În termeni generali, aceasta ar putea fi definită ca fiind dorința unui stat de a stabili și menține oficial relații cu un alt stat, respectiv cu guvernul acestuia.

În mod concret, putem defini recunoașterea unui stat ca fiind actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplinește condițiile specifice unui stat (ia act de apariția acestui nou subiect de drept) și își exprimă voința de a-l considera membru al comunitații internaționale.[1]

În dreptul internațional, a primi recunoașterea reprezintă unul dintre cele mai înalte obiective politice care pot fi atinse de un nou stat, conferind acestuia din urmă statutul de membru al comunității internaționale. În acest sens, a fost admis faptul că recunoașterea este o chestiune de intenție pură, ce stă la latitudinea statului existent de a recunoaște sau nu un nou stat.

Cu titlu de exemplu amintim cazul Kosovo, care după declarația unilaterală de independență dată în anul 2008, liderii săi au căutat recunoașterea internațională a noului stat, obținând până la sfârșitul verii acceptul a peste cincizeci de națiuni dintre care douăzeci apaținând Uniunii Europene.

Potrivit juristului Lassa Oppenheim, statele sunt principalele subiecte de drept internațional.[2] Pentru ca o entitate să fie considerată drept stat, ea trebuie să îndeplinească criteriile stablite în art. 1 al Convenției de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor din anul 1933, respectiv să aibă o populație permanentă, un teritoriu definit, guvern, precum și capacitatea de a intra în relații cu alte state.

La nivel doctrinar, există de mai multă vreme o controversă legată de caracterul recunoașterii, afirmându-se, pe de o parte, că recunoașterea statelor ar avea un caracter constitutiv, iar pe de altă parte că ar avea un caracter pur declarativ.

Teoria constitutivă susține că actul recunoașterii de către state este cel care creează un stat nou și îl înzestrează cu personalitate juridică și nu procesul prin care a fost obținută, de fapt, independența. Astfel, noile state sunt înființate în comunitatea internaționala ca subiecte cu drepturi depline în virtutea voinței și a consimțământului exprimat de statele deja existente.[3]

Cea de-a doua teorie, teoria declarativă, adoptă abordarea opusă, afirmându-se că recunoașterea este doar o acceptare de către state a unei situații deja existente. Un nou stat va dobândi capacitate în dreptul internațional nu în virtutea consimțământului altora, ci în virtutea unei anumite situații de fapt. Acesta va fi legal constituit din propriile eforturi și circumstanțe și nu va trebui să aștepte procedura de recunoaștere de către alte state.[4] Această teorie a fost analizată în concordanță cu art. 3 din Convenția de la Montevideo, care stipulează că “Existența politică a unui stat este independentă de recunoașterea de către celelalte state. Chiar înainte de a fi recunoscut, statul are dreptul de a-și apăra integritatea și independența, de a-și asigura conservarea și prosperitatea și, prin urmare de a se organiza așa cum consideră, a legifera potrivit intereselor, a-și administra serviciile, și a defini jurisdicția și competența propriilor curți de justiție”, subliniindu-se, astfel, că un stat poate să existe fără recunoaștere din partea majorității comunității internaționale.

Această idee se regăsește și în Carta Organizației Statelor Americane unde la art. 13 se menționează că “Existența politică a unui stat este independentă de recunoașterea de către celelalte state.”

Se consideră, la nivel doctrinar, că recunoașterea ar fi o problemă de luare a deciziilor politice la nivel internațional, statele neavând obligația de a recunoaște un nou stat doar pentru că acesta întrunește criteriile statalității, întărindu-se, practic, afirmația făcută de Hersch Lauterpacht, potrivit căreia Recunoașterea statelor nu este o chestiune reglementată de lege, ci este o chestiune de politică.”[5] Recunoașterea ar ține mai degrabă de discreție, ar fi un act politic cu consecințe legale.[6]

Un alt aspect ce trebuie a fi menționat este dat de faptul că recunoașterea poate fi reținută (sau acordată cu condiții), chiar dacă statul îndeplinește condițiile de statalitate cerute în temeiul art. 1 din Convenția de la Montevideo. Amintim cu titlu de exemplu, cazul Germaniei de Est, unde recunoașterea diplomatică a fost reținută de Germania de Vest și de aliații săi occidentali, dar a fost recunoscută de Blocul de Est alcătuit din aliații săi din Europa Centrală și de Est. Însă, astfel cum am arătat anterior, refuzul de a recunoaște un stat nu afectează existența acestuia din urmă, care își păstrează calitatea de subiect de drept cu toate consecințele ce decurg din aceasta.[7]

În realitate, însă, după cum este dovedit prin practica statelor, recunoașterea ar avea de fapt un dublu efect: declarativ (în privința existenței noului stat care, ca urmare a însăși existenței sale, se bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internațional general) și constitutiv (în privința opozabilității acestei existențe față de statul care a făcut recunoașterea).[8]

În concluzie, ținând cont de realitatea politică dată de un sistem de drept centrat pe stat, se poate afla mai repede statutul legal pe care o entitate trebuie să îl obțină pentru a câștiga o poziție în comunitatea internațională. Astfel cum spunea și profesorul Arthur Stein “Într-o lume anarhică și conflictuală, statele se dezvoltă și hrănesc relații de cooperare. Negocieri tacite pot avea loc chiar între dușmani în mijlocul războiului.”[9]


[1] A. Nastase, B. Aurescu, C . Jura, Drept Internațional Public, Sinteze pentru examen, Ediția 5, Editura C.H.Beck, p. 110.
[2] Ti-Chiang Chen, The International Law of Recognition: With Special Reference to Practice in Great Britain and the United States (1st, Praeger, 1951), p. 14.
[3] A se vedea J. Crawford, Creation of States, pp. 19. A se vedea R. Rich and D.Turk, ‘Symposium:Recent Developments in the practice of State Recognition’, 4 EJIL, 1993, p. 36.
[4] Malcom N. Shaw, International Law, Cambridge University Press, Sixth Edition, p. 446.
[5] Recognition in International Law (Reissue, Cambridge University Press 1947) p. 1.
[6] W.R. Slomanson, Fundamental Perspectives on International Law, Sixth Edition, p. 60.
[7] A . Năstase, C. Jura, F. Coman, 14 prelegeri de Drept Internațional Public, Ediția a 2 a, Editura C.H.Beck, p. 74.
[8] A. Năstase, C. Jura, F. Coman, 14 prelegeri de Drept Internațional Public, Ediția a 2 a, Editura C.H.Beck, p. 72.
[9] W.R. Slomanson, Fundamental Perspectives on International Law, Sixth Edition, p. 47.


Av. Elena Andreea Niculescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate