Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Neregularitățile privind convenția de arbitraj – temei de refuz a eficacității sentințelor arbitrale străine
12.05.2019 | Alina GAJA

JURIDICE - In Law We Trust

Alina Gaja

Convenția de la New York prevede exhaustiv la art. V, motivele pentru care pot fi refuzate recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale. Tot aici, convenția instituie prezumția de regularitate menționată în introducere: „Recunoașterea și executarea sentinței nu vor fi refuzate, la cererea părții contra reia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada în fața autorității competente a țării unde recunoașterea și executarea sunt cerute” a întrunirii măcar a unei circumstanțe prevăzute expres de Convenție.[1]

Indicarea exhaustivă în textul convenției a motivelor pentru care poate fi refuzată recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine coincide cerințelor de accesibilitate și claritate inerente oricărui act normativ și ajută la evitarea abuzurilor de drept. Acest lucru presupune că instanțele de drept comun sau partea contra căreia sentința este invocată nu pot aduce în discuție orice alte motive de refuz a recunoașterii sentinței. De asemenea, acest fapt înseamnă că litigiul nu poate fi rejudecat pe fond. Instanța chemată să recunoască sentința arbitrală străină are dreptul exclusiv de a verifica condițiile prevăzute de lege pentru a recunoaște sau a refuza recunoașterea sentinței, și nu de a rejudeca din nou litigiul. Din același principiu decurge și faptul că temeiurile de refuz trebuie aplicate și interpretate restrictiv.

Regula potrivit căreia jurisdicția sesizată cu o cerere privind recunoașterea unei sentințe arbitrale străine nu este îndreptățită să reexamineze pe fond respectiva sentință, constituie un principiu fundamental ce stă la baza cooperării judiciare internaționale.

Un aspect de o maximă importanță îl constituie elucidarea problemei dacă instanțele de executare au dreptul discreționar de a refuza eficacitatea. Cu alte cuvinte, s-a încercat interpretarea gramaticală a prevederilor Convenției de la New York pentru a stabili dacă instanța investită cu dreptul de a recunoaște sentința arbitrală poate decide în mod discreționar asupra acestui fapt.

În limba engleză, textul convenției spune „recognition and enforcement of an arbitral award may also be refused […]”; în limba franceză textul spune „la reconnaissance et l’execution d’une sentence arbitrale pourront aussi etre refusees”; și, în final, în limba română textul a fost tradus în felul următor: Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate. În acest sens, autorii Ghidului pentru interpretarea convenției de la New York s-au expus că „instanța forului are dreptul de a decide discreționar asupra recunoașterii și încuviințării unei sentințe arbitrale doar în cazul în care încălcările au fost minore și nu au adus îngrădiri drepturilor părților. Mai mult, acest drept discreționar se bazează pe situațiile când pârâtul cunoștea anumite iregularități și nu le-a adus în discuție în cadrul procedurii arbitrale.”[2]

În vederea clarificării subiectului neregularităților privind convenția de arbitraj, menționăm că aceasta „constituie baza pentru soluționarea unui litigiu pe calea arbitrajului. Convenția de arbitraj poate fi exprimată sub forma unei clauze compromisorii, inserate într-un contract, sau sub forma unui compromis.”[3]

Convenția de la Geneva definește convenția de arbitraj fie „o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părți sau conținute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex și, în raporturile între țări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenția de arbitraj, orice convenție încheiată în formele permise de aceste legi.”[4]

Convenția de la New York prevede că „fiecare din Statele contractante recunoaște convenția scrisă prin care părțile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului. Prin convenție scrisă se înțelege o clauză compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnate de părți, sau cuprinse într-un schimb de scrisori și telegrame.”[5]

În accepțiunea NCPC, „prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. În caz de îndoială, clauza compromisorie se  interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor ce derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă.”[6]

„Convenția de arbitraj trebuie încheiată în formă scrisă, sub sancțiunea nulității. Condiția formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale.”[7]

Convenția de arbitraj îndeplinește următoarele funcții:
„- Produce efecte obligatorii pentru părți în sensul că, din momentul semnării contractului care conține o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentința ce va fi emisă de către organul de jurisdicție desemnat.
– Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrale.
– Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului între părțile contractante.
– Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență optimă, la pronunțarea unei sentințe susceptibilă de executare forțată.”[8]

Nevaliditatea convenției de arbitraj

Convenția de la New York prevede la art. V, pct. 1, litera a) „că părțile la convenția amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate sau că, convenția menționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o sau în lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată.”[9]

După cum rezultă din textul de lege, primul temei invocat de convenție presupune două carențe, și anume, iregularități cu privire la capacitatea părților și iregularități cu privire la convenția de arbitraj, cea din urmă fiind cel mai des invocată de pârât. În cele ce urmează, vom analiza separat cele expuse mai sus.

Convenția nu prevede o normă conflictuală certă care ar urma să reglementeze capacitatea părților, ci trimite la „legea aplicabilă lor”. Din această abordare neutră, urmează să înțelegem că instanța sesizată va determina, făcând uz de normele conflictuale proprii, care lege reglementează capacitatea persoanelor.

Conform Ghidului de interpretare al Convenției de la New York, prin incapacitatea menționată la art. V, pct.1, litera a), urmează să înțelegem „incapacitatea mentală, incapacitatea fizică, lipsa competenței de a acționa în numele unei entități sau a unei părți contractante care nu are posibilitatea de a semna convenția din cauza vârstei minore. Mai mult, termenul incapacitate în sensul Convenției este interpretat în sensul lipsei puterii de a contracta. Ghidul aduce ca exemplu situația când legea aplicabilă determinată de instanța interzice unei părți, care ar putea fi, de exemplu, o întreprindere de stat, să încheie o convenție de arbitraj cu privire la anumite tipuri de potențiale litigii.”[10]

O remarcă importantă care trebuie făcută este că, în pofida faptului că la art. 1 pct. 1 din Convenția de la New York se menționează că diferendele pot apărea „între persoane fizice sau juridice”, nu trebuie exclus din această categorie statul și celelalte entități de drept public cu personalitate juridică, în contextul în care încheie contracte comerciale cu privați.

Revenind la incapacitate, reiterăm că părțile care convin să deducă arbitrajului un litigiu, urmează să încheie convenția de arbitraj. În acest scop, prima condiție care se impune este ca părțile să aibă capacitate deplină. De cele mai dese ori, lipsa capacității de a încheia convenția de arbitraj este invocată referitor la lipsa împuternicirilor reprezentantului părții de a semna convenția de arbitraj. Convenția de la New York stabilește clar regula imperativă conform căreia asupra capacității juridice a părților la convenția arbitrală se vor aplica doar reglementările legii ei naționale. De subliniat este că această incapacitate trebuie să fie prezentă la momentul încheierii actului, și nu la momentul examinării cererii înaintate privind recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale străine.

Cu referire la iregularitățile privind capacitatea părților la convenția de arbitraj, se ridică problema determinării conținutului legii străine care se aplică în cauză. Având în vedere că acest motiv este invocat de pârât, reiese concluzia evidentă că pârâtul este cel care trebuie să susțină cu dovezi ceea ce invocă, deci tot el trebuie să facă proba dreptului străin.

Totuși, după cum se arată în doctrină, „sarcina probei este împărțită, revenind deopotrivă instanței de judecată și pârâților.”[11] În practică însă, sarcina probei aparține, în primul rând, instanței de judecată, întrucât, acesteia îi revine sarcina de a aplica legea străină, dacă legea respectivă este lex causae în speță.

„În practica instanțelor judecătorești și arbitrale străine au fost utilizate mijloace de probă a legii străine provenind atât de la autoritățile statului străin, (de exemplu certificate eliberate de ministrul justiției al statului străin, certificate de legislație sau alte atestări provenind de la notari publici, de la Camera de Comerț din acel stat, etc), cât și surse documentare procurate pe plan intern (de exemplu certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în România, informații furnizate de organizațiile de cult corespondente din România) sau avizul unui expert (de exemplu cadru didactic sau avocat din țara respectivă cu experiența și competența necesară pentru a emite o opinie legală privind conținutul legii străine într-o problemă dată).”[12]

Cu referire la cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu prevederile art. V, pct. 1, lit. a) din Convenție, se va refuza recunoașterea și executarea sentinței arbitrale străine dacă „convenția menționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o sau în lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată”. Concluzia este că pactul arbitral trebuie să coincidă cerințelor de validitate prevăzute de legea pe care au stabilit-o părțile, iar dacă acestea nu au ajuns la un consens cu referire la acest aspect, se va lua în vederea legea țării în care sentința a fost pronunțată.

Legea țării în care sentința a fost dată este o normă conflictuală subsidiară, considerată lex situs sau lex loci arbitri. Această opțiune este contestată în doctrină, în special de adepții concepției transnaționaliste, pe motivul că nu ar avea legături suficiente cu părțile și acordul privind arbitrajul. „Or, determinarea „sediului” arbitrajului prezintă dificultăți, în special în cazurile când procedura arbitrală se desfășoară̆ în diferite locuri, ori când se utilizează̆ mijloace electronice de comunicare. În asemenea cazuri, soluțiile oferite de jurisprudență indică la locul unde a fost pronunțată̆ sentința, indicat expres în aceasta.”[13]

Lipsa de validitate a convenției de arbitraj este un temei de refuz foarte des invocat în practică. Pârâtul susține cel mai des că acordul de arbitraj nu este valid din punct de vedere formal, deoarece nu este întocmit în scris, cum se cere la art. II, alin. 2 din Convenție. Convenția arbitrală, dacă este încheiată în formă verbală, nu se poate naște din punct de vedere juridic.

În sens general, validitatea convenției presupune respectarea condițiilor esențiale, inclusiv capacitatea de a contracta, existența și validitatea consimțământului, obiectul licit și respectarea condițiilor de formă.

Deși convenției de arbitraj îi sunt aplicabile toate temeiurile de nulitate a actului juridic, nulitatea contractului în care este inserată convenția arbitrală nu va atrage în mod necesar și nulitatea acesteia, întrucât convenția arbitrală are o natură autonomă față de actul în care a fost inserată, fiind privită separat față de celelalte clauze.

„Unii autori menționează că din prevederile Convenției de la New York și Convenției de la Geneva rezultă că, contractul în care este inclusă clauza compromisorie, respectiv, compromisul, trebuie semnat de părți. Această cerință nu este reglementată în cazul în care convenția de arbitraj este conținută într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex. Autorii citați deduc că semnătura, în accepțiunea obișnuită a noțiunii, nu este necesară când sunt folosite mijloacele de comunicare arătate, cu condiția ca autorul să poate fi identificat.”[14]

Concluzionând, menționăm că la etapa exequaturului sentinței arbitrale străine, forul este solicitat doar să examineze regularitatea sentinței arbitrale exclusiv prin înlăturarea temeiurilor de refuz prevăzute de Convenția de la New York. Principiul interpretării restrictive a excepțiilor de eficacitate și principiul in favorem validatis convenției arbitrale duc la concluzia că judecătorul de executare trebuie să intervină asupra examinării convenției în sensul în care aceasta s-ar fi realizat la etapa procedurii arbitrale.

Depășirea prevederilor convenției de arbitraj

Convenția de la New York prevede, la art. V, pct. 1, lit. c), că se permite respingerea efectelor sentințelor arbitrale străine dacă pârâtul face proba că „sentința se referă la un diferend nemenționat în compromis sau care nu intră în prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii. Totuși, dacă dispozițiile sentinței care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legătură cu problemele care nu sunt supuse arbitrajului, primele sunt recunoscute și executate”.[15]

„Această prevedere cuprinde, de fapt, două ipoteze:
1. Diferendul nu este cuprins în convenția arbitrală (spre exemplu, convenția arbitrală permite arbitrilor să soluționeze numai litigii referitoare la executarea contractului, iar diferendul privește valabilitatea acestuia), sau
2. Diferendul depășește limitele acesteia (spre exemplu, convenția arbitrală limitează prerogativele arbitrilor la a dispune, în caz de neexecutare a contractului, obligarea părții în culpă la executarea în natură sau prin echivalent, iar prin acțiunea arbitrală s-a solicitat să se dispună rezilierea contractului).”[16]

În cazul primei ipoteze, arbitrii acționează fără competență, așa cum rezolvă un alt diferend decât cel pentru care li s-a oferit competență, iar cea de-a doua ipoteză depășirea limitelor convenției, de asemenea, atrage incompetența acestuia.

Această condiție materială de eficacitate extrateritorială completează lit. a) de la pct. 1, art. V din Convenție, care a fost analizată mai sus, în partea care sancționează invaliditatea convenției arbitrale.

În scopul evitării situațiilor în care hotărârea arbitrală să fie inutilă, tribunalele arbitrale trebuie să cerceteze atent orice argument referitor la faptul că o pretenție sau alta iese din limitele stabilite de convenția arbitrală, întrucât acestea au competență să examineze cauza doar în limitele impuse de voința părților prin convenția arbitrală. Totodată, instanței de judecată care examinează cererea de exequatur a hotărârii arbitrale străine îi revine sarcina de a examina atent conținutul convenției arbitrale în sensul elucidării întinderii acesteia.

Conform Ghidului de interpretare al Convenției, „demonstrarea absenței totale a competenței arbitrilor se reușește destul de rar, mai des se invocă depășirea termenilor convenției arbitrale, în acest caz sentința va fi refuzată în partea în care depășește limitele impuse de convenția arbitrală.[17]


[1] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[2] A se vedea International Council for Commercial Arbitration. Guide to the interpretation of the 1958 New York Convention, Haga: International Council for Commercial Arbitration, 2011, p 83.
[3] A se vedea L. Gribincea, Dreptul comerțului internațional. Tratat, Tipogr. Reclama, Chișinău, 2014, p. 768.
[4] Convenția Europeană de Arbitraj comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961.
[5] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[6] Noul Cod de Procedură Civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013.
[7] A se vedea L. Gribincea, Op. cit., Tipogr. Reclama, Chișinău, 2014, p. 769.
[8] A se vedea M. N., Costin, S. Deleanu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, Vol. 1, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 177.
[9] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[10] A se vedea International Council for Commercial Arbitration. Guide to the interpretation of the 1958 New York Convention, Haga: International Council for Commercial Arbitration, 2011, p 85.
[11] A se vedea D.-A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 84.
[12] Idem, p. 89.
[13] A se vedea A.J. Van den Berg, The New York Arbitration Convention of 1958. Towards a Uniform Judicial Interpretation, Kluwer Law International, Haga, 1981, p. 295.
[14] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 368.
[15] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[16] A se vedea Ș. Stănescu, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 249.
[17] A se vedea International Council for Commercial Arbitration. Guide to the interpretation of the 1958 New York Convention, Haga: International Council for Commercial Arbitration, 2011, p 93.


Alina Gaja

Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.