ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Încălcarea drepturilor procedurale în arbitraj – temei de refuz a eficacității sentințelor arbitrale străine
15.06.2019 | Alina GAJA

 
SMARTBILL

Alina Gaja

Convenția de la New York, la art. V, pct. 1, lit. b) prevede că recunoașterea și încuviințarea executării sentinței arbitrale străine poate fi refuzată dacă „partea împotriva căreia este invocată sentința nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-și pună în valoare mijloacele sale de apărare.”[1]

Acest temei prevede trei ipoteze diferite:
1. pârâtul nu a avut posibilitatea de a participa la desemnarea arbitrilor, pentru că nu a fost informat în modul cuvenit;
2. pârâtul nu a fost informat cu privire la desfășurarea procedurii arbitrale, astfel procedura s-a derulat în lipsa și fără citarea acestuia;
3. pârâtul a fost privat de capacitatea de a se apăra în procedura arbitrală desfășurată.

Din economia textului citat mai sus, rezultă că procedura arbitrală a fost desfășurată prin încălcarea a două principii esențiale, consolidate în fiecare sistem de drept modern, și anume, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare.

La art. V, pct. 1, lit. d), Convenția prevede că reprezintă un temei de refuz al eficacității sentinței arbitrale dacă „constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția părților sau, în lipsă de convenție, că ea nu a fost conformă cu legea țării în care a avut loc arbitrajul.”[2]

Acest punct reprezintă, împreună cu cel prevăzut la lit. b), redat în întregime mai sus, cele două forme de încălcare a drepturilor procedurale în arbitraj, și vor fi analizate separat în cele ce urmează.

Încălcarea principiului contradictorialității în procesul arbitral

Dreptul la un proces echitabil este stipulat, pe lângă articolul menționat mai sus din Convenția de la New York, și de art. IX, alin. (1) lit. b) din Convenția europeană cu privire la arbitrajul comercial internațional de la Geneva din 1961[3], precum și de art. 18 din Legea-model UNCITRAL care prevede că: ”Părțile trebuie să fie tratate egal, fiecare din ele având toate posibilitățile de a-și susține poziția”[4].

Principiul contradictorialității a fost definit în doctrină ca fiind „posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Exigența fundamentală a contradictorialității impune ca nici o măsură să nu fie ordonată de către instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților.”[5]

Contradictorialitatea unui proces, fie el arbitral sau de drept comun, ține de noțiunea de proces echitabil. Astfel, pentru a descifra acest temei, este necesară analizarea noțiunii de „proces echitabil”. Acest concept este statuat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 6, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”. Convenția prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială̆, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”[6]

„Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului. Mai mult, principiul contradictorialității este în strânsă legătură cu principiul dreptului la apărare, fiecare concurând la realizarea celuilalt.”[7]

Este greu de determinat ce elemente intră în conținutul principiului contradictorialității și ce elemente în conținutul dreptului la apărare, limita dintre ele fiind uneori de nesesizat, alteori inexistentă, implicând consecințe în lanț. Astfel, în cazul în care nu se respectă principiul contradictorialității conduce, într-un mod de neevitat, la încălcarea principiului dreptului la apărare. Mai mult, în doctrină s-a susținut că principiul contradictorialității (și implicit asigurarea respectării acestui principiu) reprezintă „mijlocul prin care principiul rolului activ nu aduce atingere dreptului la apărare al părților.”[8]

Principiul contradictorialității se aplică în toate fazele și etapele procesului, exceptând totuși etapa deliberării și cea a pronunțării sentinței. Părțile trebuie să își aducă la cunoștință pretențiile și apărările lor, precum și probele de care înțeleg să se servească, să beneficieze de o perioadă de timp corespunzătoare pentru a-și organiza apărarea, să discute toate împrejurările de fapt și de drept. În general, tribunalul arbitral este obligat să se asigure că toate informațiile pe care le-au primit și utilizat au fost discutate de ambele părți.

Revenind la prima dimensiune a art. V, pct. 1, lit. b, menționăm că notificarea „în modul cuvenit” a pârâtului după formarea tribunalului arbitral este o sarcină ce revine tribunalului arbitral, în special în cazul în care este instituționalizat. Totuși, asta nu înseamnă că cealaltă parte nu trebuie să demonstreze loialitate și diligență ca partea adversă să fie informată cu referire la desemnarea arbitrilor și începerea procedurii arbitrale.

Drept exemplu menționăm că, potrivit Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Internațional, „în termen de cel mult 5 zile din momentul primirii cererii de arbitraj, secretariatul Curții de Arbitraj va expedia pârâtului copia cererii și copiile tuturor actelor anexate la ea, Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial și lista arbitrilor.”[9]

Potrivit art. 3 al Legii-model UNCITRAL, ”orice comunicare scrisă se consideră recepționată dacă a fost remisă destinatarului personal sau la întreprinderea, domiciliul, reședința ori la adresa poștală̆ a acestuia. Dacă nici unul din locurile menționate nu pot fi identificate după̆ cercetări rezonabile, comunicarea scrisă se consideră recepționată dacă a fost expediată la ultimul sediu sau domiciliu cunoscut, la ultima reședință sau adresă poștală cunoscută, printr-o scrisoare recomandată sau în orice alt mod care atestă încercarea de a remite comunicarea”.[10]

Practica arbitrală demonstrează̆ că reclamantul este cel care trebuie să aibă un rol activ și aibă interesul de a furniza informația adecvată pârâtlui, trebuind să acorde asistență tribunalului arbitral, sau secretariatului arbitrajului instituționalizat, urmând să recurgă la toate mijloacele accesibile pentru a informa partea adversă de procesul arbitral.

Informarea se consideră adecvată dacă se va trimite în limba agreată de părți, chiar dacă una din părți nu o înțelege. „Totuși, în lipsa unei înțelegeri între părți, dacă informarea se face într-o limbă pe care partea nu o înțelege, aceasta nu devine automat un motiv suficient pentru demonstrarea încălcării cerinței de la art. V pct. 1) lit. b).”[11]

Odată cu lămurirea noțiunilor de contradictorialitate și dreptul la apărare, se desprinde lesne concluzia că dreptul la un proces echitabil este atribuit conceptului de ordine publică, având în vedere importanța acestui principiu în asigurarea statului de drept. Așadar, este necesară determinarea diferențelor dintre temeiul prevăzut de art. V pct. 1 lit. b) și art. V pct. 2 lit. b), care, după cum vom analiza în continuare, prevede că instanța forului poate refuza recunoașterea și executarea sentinței arbitrale străine dacă aceasta încalcă normele de ordine publică a forului. Diferența dintre cele două temeiuri constă în faptul că temeiul de la alin. 1 poate fi invocat de pârât, pe când cel de la alin. 2 poate fi invocat și de către instanța solicitată instanță ex officio. Astfel, dacă pârâtul va invoca temeiul că i s-a încălcat drepturile procedurale, în speță nu s-a respectat contradictorialitatea sau dreptul său la apărare, pârâtul va suporta sarcina probației. Totuși, consider că acest fapt nu împiedică instanța să verifice dacă sentința nu a încălcat normele de ordine publică, în care, după cu s-a subliniat, intră drepturile procedurale analizate supra.

Neconformitatea procedurii arbitrale cu prevederile convenției arbitrale, sau în lipsă, cu legea țării în care a avut loc arbitrajul

„Spre deosebire de procedura civilă de drept comun, unde voința părților nu are vreo importanță asupra compunerii instanței de judecată, nici în ce privește numirea judecătorilor care alcătuiesc completul, nici cu privire la persoana judecătorilor din complet, în arbitraj părțile sunt libere să stabilească dacă litigiul lor va fi soluționat de un arbitru unic sau de un tribunal arbitral format din două, trei sau mai multe persoane – persoane care vor fi numite tot de către părți.”[12]

Indiferent dacă este vorba despre un arbitraj instituționalizat sau de un arbitraj ad-hoc, se admite, în principiu, că tribunalul arbitral se constituie potrivit regulilor stabilite prin convenția de arbitraj încheiată de părți.

Judecata arbitrală trebuie să se conformeze convenției arbitrale începând cu constituirea tribunalului arbitral, continuând cu desfășurarea procedurii arbitrale și sfârșind cu hotărârea arbitrală. În arbitrajul instituțional, în măsura în care părțile n-au stipulat altfel, întreg litigiul arbitral va fi ghidat de regulile stabilite în regulamentul instituției permanente de arbitraj respective, ca integrând voința părților.

Spre deosebire de procedura arbitrală și de hotărârea arbitrală care, per general, sunt guvernate de aceleași reguli ca și procedura civilă obișnuită, constituirea tribunalului arbitral se îndepărtează de acele reguli, în sensul că ea este opera voinței părților, în timp ce constituirea unei instanțe de drept comun este opera legiuitorului.

Corespunzător cu art. V pct. 1 lit. d) din Convenția de la New York, constituirea tribunalului arbitral trebuie să fie conformă cu convenția părților. Legea țării unde se desfășoară arbitrajul guvernează constituirea tribunalului numai în eventualitatea în care părțile nu s-au înțeles în această privință.

Atât în arbitrajul intern, dar și în cel internațional, însărcinarea de arbitru trebuie să fie acceptată de persoana căreia aceasta i-a fost conferită. Arbitrajul are semnificația unei justiții private. Consensul părților este necesar pentru desfășurarea arbitrajului, întrucât arbitrajul are o origine contractuală. „Persoana desemnată în calitate de arbitru nu este însă obligată să accepte însărcinarea conferită de părți. Spre deosebire de judecători, arbitrii sunt persoane care, pe lângă activitatea proprie, îndeplinesc ocazional funcția de arbitru. Persoana avută în vedere ca arbitru poate refuza, fără nici un motiv, primirea propunerii de numire.”[13]

„De la data constituirii, tribunalul arbitral este investit cu judecata cererii de arbitrare și a celorlalte cereri privind procedura arbitrală.”[14]

Convenția de la Geneva cuprinde, în cadrul art. IV par. 2-7, prevederi ample menite să permită înlăturarea dificultăților care pot să apară în etapa constituirii tribunalului arbitral. Luarea măsurilor necesare pentru organizarea arbitrajului nu presupun, potrivit dispozițiilor arătate din Convenție, intervenția instanțelor de judecată.

Astfel, la paragraful 2 este reglementată desemnarea arbitrului uneia dintre părți, dacă aceasta refuză să-l desemneze sau să îl înlocuiască. La paragraful 3 sunt prevăzute regulile aplicabile în cazul în care părțile nu s-au înțeles asupra arbitrului unic, apar dificultăți la desemnarea supraarbitrului sau părțile nu au stabilit locul arbitrajului. La paragraful 6 sunt stipulate dispozițiile care nu vor fi avute în vedere în ipoteza unei clauze compromisorii în alb, care nu conțin nici o indicație asupra de arbitraj.[15]

Potrivit prevederilor art. V pct. 1 lit. d), „regulile de procedură arbitrală urmează a fi supuse verificării cu două standarde: cerințele prevăzute prin acordul de voință a părților pentru constituirea tribunalului arbitral și a procedurii arbitrale, fie, cu normele de procedură stabilite de legea statului unde arbitrajul a avut loc.”[16]

După cum a fost menționat, constituirea tribunalului arbitral are loc în temeiul voinței părților. Ori de câte ori înțelegerea părților nu este respectată de către una dintre ele, cealaltă parte are dreptul de a invoca incorectitudinea constituirii tribunalului. Acest neajuns al tribunalului arbitral urmează a fi invocat de parte în cadrul procedurii arbitrale, în caz contrar, obiecțiile părții privind recunoașterea sentinței arbitrale străine pe acest temei vor fi respinse. De asemenea, părții îi vor fi respinse obiecțiile în cazul în care nu și-a onorat obligația de numire a arbitrilor.

În convenția arbitrală părțile, pot conveni și asupra calităților profesionale pe care trebuie să le posede arbitrii. Constatarea lipsei calităților respective a unuia dintre arbitri pe durata procedurii arbitrale este, de regulă, temei de recuzare a arbitrului, care duce la înlocuirea lui. În cazul în care partea a solicitat recuzarea arbitrului, însă nu a obținut-o, aceste circumstanțe pot fi invocate în cursul examinării cererii exequatur a hotărârii arbitrale străine, iar instanța de judecată care examinează cererea le va admite în măsura în care ele afectează esențial echitatea procesului arbitral.

În lucrările doctrinale s-a pus în evidență faptul că „neregularitatea sancționată prin acest motiv de anulare, și anume că tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală, privește și capacitatea arbitrilor ori cauzele care, punând la îndoială independența și imparțialitatea lor, îi împiedică să judece litigiul.”[17]

Pentru a aprecia asupra acestui motiv de refuz în recunoașterea și încuviințarea executării sentinței arbitrale, instanța de exequatur va analiza situația de fapt ținând cont de voința părților, în principal, și legea locului arbitrajului, în subsidiar.

Prevederea ce se conține în art. V, lit. d), care reprezintă obiectul cercetării acestui temei, este una general formulată, din ce rezultă că temeiul se referă la orice abatere referitoare la constituirea tribunalului arbitral sau la procedura arbitrală. Totuși, în practică, instanțele de executare trebuie să sancționeze numai abaterile de o gravitate deosebită, care au dus la încălcarea drepturilor unei părți, și nu să refuze eficacitatea sentinței pentru orice iregularitate minoră care a avut loc.

În scopul evitării abuzului acestui motiv de refuz a recunoașterii sentințelor arbitrale străine, se recomandă analiza legăturii de cauzalitate dintre încălcarea drepturilor procedurale și rezultatul soluționării litigiului, adică în ce formă acea încălcare a afectat mersul arbitrajului. Bineînțeles, acest studiu se efectuează de la caz la caz, ținând cont de toate particularitățile cauzei, dar dacă instanța de exequatur constată că neconformitatea procedurii arbitrale cu convenția părților a afectat într-o măsură nesemnificativă sentința arbitrilor, atunci aceasta nu va refuza recunoașterea sentinței.

Concluzionând asupra acestei secțiuni, trebuie să menționăm că în Ghidul pentru interpretarea Convenției de la New York[18] se subliniază că „este neobișnuit în practică ca o parte să nu fie informată cu privire la numirea arbitrului sau la derularea procedurii arbitrale. Mai mult, se statuează că dacă o parte a participat în mod activ la soluționarea unui diferend pe calea arbitrajului, este practic imposibil să fi fost încălcate drepturile sale.” Ghidul prevede că una dintre părți ar putea să nu fie notificată dacă și-a schimbat adresa fără a face informările corespunzătoare, sau se află într-un anumit loc de pe glob unde comunicarea prin fax sau alte modalități asemănătoare nu sunt fiabile. În aceste cazuri, arbitrii și reclamantul ar trebui să facă tot ce este posibil pentru aducerea la cunoștință pârâtului despre existența arbitrajului și a numirii tribunalului arbitral. De asemenea, este recomandabilă păstrarea dovezii care certifică aceste eforturi.


[1] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[2] Ibidem
[3] Convenția Europeană de Arbitraj comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961.
[4] Legea model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961.
[5] A se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civi, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 54.
[6] Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950.
[7] A se vedea L. Gribincea, Dreptul comerțului internațional, Tipogr. Reclama, Chișinău, 2014, p. 776.
[8] A se vedea V. Pătulea, Proces echitabil. Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului, București, Ed. I.R.D.O. 2007, p. 177.
[9] A se vedea Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României din 2017.
[10] A se vedea Legea model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961.
[11] A se vedea H. Kronke (coord.), Recognition and enforcement of foreign arbitral awards. A global commentary on the New York Convention, Kluwer Law International, Haga, 2010, p 467.
[12] A se vedea T. Prescure, R. Crișan, Arbitrajul comercial, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 107.
[13] A se vedea G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 315.
[14] A se vedea T. Prescure, R. Crișan, Arbitrajul comercial, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 58.
[15] Convenția Europeană de Arbitraj comercial internațional de la Geneva din 21 aprilie 1961.
[16] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[17] A se vedea V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Ed. Regia Autonomă „Monitorul oficial”, București, 2000, p. 463.
[18] A se vedea International Council for Commercial Arbitration. Guide to the interpretation of the 1958 New York Convention, Haga: International Council for Commercial Arbitration, 2011, p. 98.


Alina Gaja


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.