ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Hotărârea arbitrală anulată în statul de origine sau lipsită de obligativitate – temei de refuz a eficacității
28.06.2019 | Alina GAJA

 
SMARTBILL

Alina Gaja

Litigiul arbitral ia sfârșit printr-o hotărâre arbitrală. Hotărârea este actul cel mai important din procedura arbitrală, întrucât realizează însuși scopul arbitrajului, adică acela de a soluționa litigiul prin pronunțarea unei hotărâri care este asimilată, în condițiile legii, cu hotărârea judecătorească. Fără această asimilare, arbitrajul ar fi lipsit de eficacitate, sau mai mult, și-ar pierde rațiunea existenței sale.[1]

Împreună cu alte atribute, aptitudinea hotărârii arbitrale de a constitui titlu executoriu și de a fi executată silit întocmai ca și o hotărâre judecătorească conferă arbitrajului interesul și expansiunea sa în relațiile comerciale, mai ales în comerțul internațional.

Întocmai hotărârii judecătorești, sentința arbitrală se prezintă, în esență, ca un silogism, în care premisa majoră o constituie legea, regulile de drept aplicabile în speță, premisa minoră – faptele care au general litigiul, iar concluzia – decizia. Așadar, hotărârea arbitrală nu este expresia voluntarismului arbitrului, ci un act decizional rezultat prin aplicarea legii și a convenției arbitrale la situația de fapt, stabilită în baza probelor administrate, cu respectarea procedurii arbitrale.[2]

Caracterele specifice hotărârii arbitrale, asemănările izbitoare dintre aceasta și hotărârea judecătorească, sunt argumentele principale care au alimentat teoria naturii jurisdicționale a instituției arbitrajului. În literatura juridică de specialitate, au fost aduse amendamente acestui raționament, arătându-se că – deși neîndoielnic există asemănări între cele două tipuri de acte jurisdicționale, pot fi identificate și numeroase deosebiri, ce izvorăsc tocmai din natura ambivalentă (contractuală și jurisdicțională) a arbitrajului, ori, mai precis, din influența laturii contractuale a acestuia.[3]

Dacă natura hotărârii arbitrale ar fi una doar contractuală, nu s-ar putea explica obligația statului, prin organele sale, de a interveni la nevoie cu forța sa de constrângere, pentru executarea silită a dispozitivului hotărârii arbitrale, prin care pârâtul este obligat să îndeplinească o anumită prestație.

În pofida discuțiilor din doctrină pe marginea naturii juridice a sentinței arbitrale, o opinie conturată și argumentată este că hotărârea arbitrală are natura jurisdicțională, din următoarele motive:
– tribunalul arbitral soluționează un litigiu apărut între părți
– procedura arbitrală, care se finalizează prin adoptarea hotărârii, are la bază principiul contradictorialității;
– pronunțarea hotărârii trebuie să fie precedată de o deliberare;
– hotărârea trebuie să fie motivată;
– hotărârea este adoptată de un tribunal arbitral, alcătuit din persoane care funcționează sub sistemul independenței și al imparțialității și care pot fi recuzate;
– hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive;
– hotărârea arbitrală este susceptibilă de desființare prin acțiunea în anulare exercitată la instanța judecătorească, acțiune care a fost concepută ca o cale de atac;
– hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu și se execută silit, întocmai ca o hotărâre judecătorească.[4]

Împărtășim opinia care susține că sentința arbitrală are o natură jurisdicțională, chiar dacă competența cu care este învestit tribunalul are o natură contractuală, așa cum, instanța de exequatur, cu toate că are rolul de a încuviința sau nu recunoașterea și executarea sentinței arbitrale, nu are dreptul să intervină în fondul cauzei, ci doar să verifice legalitatea sentinței. Prin acest principiul universal se arată cu tribunalele arbitrale au gradul necesar de încredere din partea sistemului judiciar, astfel încât instanțele judecătorești nu verifică felul în care arbitrii au rezolvat diferendul pe fond.

Convenția de la New York prevede, la art. V, pct. 1lit. e), că recunoașterea și executarea sentinței arbitrale poate fi refuzată dacă sentința nu a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a țării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentința.[5]

Momentul devenirii obligatorii a hotărârii arbitrale străine este dictată de legea statului căreia părțile au supus examinarea cauzei sau, în lipsa înțelegerii referitor la aplicarea legii, de legea statului unde hotărârea arbitrală a fost adoptată. Întrucât în marea parte a legislațiilor împotriva hotărârilor arbitrale nu este prevăzută vreo cale de atac, arbitrajele fiind organe neguvernamentale, lipsite de organizarea ierarhizată, obținerea obligativității nu este legată de exercitarea vreunei căi de atac.

În doctrină s-a menționat, potrivit art. V, pct. 1, lit. e) din Convenție, instituirea condiției privitoare la caracterul obligatoriu al sentinței arbitrale străine semnifică înlăturarea formalității dublului exequatur, unul în statul de origine al sentinței, și celălalt în statul solicitat.[6]

Relativ la acest motiv, menționăm că este destul de imprecis, așa cum nu definește noțiunea de „sentință obligatorie”. În consecință, pentru a completa acest aspect lacunar, au fost emise diverse teorii cu privire la înțelesul noțiunii de sentință obligatorie, fiecare dintre respectivele teorii accentuând pe un aspect sau altul: caracterul obligatoriu trebuie raportat la prevederile Convenției; sentința nu este obligatorie atunci când este susceptibilă de a fi desființată printr-o cale de atac; înțelesul noțiunii de sentință obligatorie este cel dat de legislația statului de origine; noțiunea trebuie definită prin raportare atât la Convenție, cât și la legislația statului de origine.[7]

Controversa care stăruie în legătura cu cerința referitoare la caracterul obligatoriu al sentinței arbitrale străine este de a ști dacă această însușire a sentinței trebuie determinată prin raportare exclusivă la dispozițiile Convenției de la New York sau revine legii țări de origine să prevadă condițiile în care hotărârea arbitrală este obligatorie.

În doctrină s-a statuat părerea conform căreia absența unor prevederi în Convenția de la New York referitoare la accepțiunea sintagmei folosite în cuprinsul art. V, pct. 1, lit. e) și faptul că în cadrul aceluiași articol se reține ipoteza unei sentințe care a fost anulată sau suspendată de o „autoritate competentă a țării în care ori după legea căreia a fost dată sentința”, nu este de natură să permită concluzia că, la momentul încheierii Convenției, s-a dorit promovarea unui criteriu unic și autonom în funcție de care ar putea să fie apreciat caracterul obligatoriu al sentințelor arbitrale străine.

Ca atare, condițiile în care sentința arbitrală dobândește caracter obligatoriu sunt determinate de legea statului de origine, ținând seama de exigențele Convenției de la New York care pot fi sesizate în acest domeniu conform art. V, par. 1, lit. e.[8]

Caracterul non-obligatoriu al unei sentințe poate avea drept premisă o dispoziție a legii care ar condiționa acest caracter de epuizarea unor căi de atac, sau de un anumit comportament juridic al părților. În ce privește căile de atac, este recunoscut că o sentință̆ arbitrală nu poate fi revizuită în partea ce ține de fondul litigiului. Statul de origine poate, însă̆, să instituie unele proceduri specifice, cum ar înregistrarea sentinței arbitrale (din eng. “deposition of award”).

Pentru a putea decide refuzul de recunoaștere și executare, este necesar ca sentința în cauză să fie efectiv suspendată ori anulată printr-o decizie a autorităților competente din statul de origine, nefiind suficient să se fi introdus doar acțiunea în anulare sau utilizat orice alt mijloc de control, ci doar decizia efectivă de suspendare ori anulare.[9]

Așadar, desființarea hotărârii arbitrale se dispune în urma examinării unei cereri de contestare a hotărârii de arbitrale și are loc în temeiuri expres stabilite de legea procesuală a statului unde aceasta a fost pronunțată. Totodată, suspendarea executării de instanța judecătorească a țării în care a fost pronunțată sentința trebuie probată în modul cuvenit.

Cu privire la situațiile în care o hotărâre arbitrală fiind anulată în statul de origine nu va putea fi recunoscută în alt stat parte al Convenției de la New York, în literatura de specialitate s-au examinat și comentat și câteva situații de excepție de la această regulă. Astfel, spre exemplu, unul dintre doctrinari arată că, la întrebarea dacă este posibil să se bucure de un asemenea regim juridic, chiar și în condițiile în care, în statul de origine, a fost desființată, acesta arată că, după aprecierea sa, un răspuns onest și evident la această chestiune ar fi acela dacă o astfel de hotărâre arbitrală ar fi fost desființată nu a mai rămas nimic de recunoscut (ex nihilo nil fit). Același autor arată că, totuși, se înregistrează o anumită tendință a unor instanțe de a recunoaște și executa și astfel de sentințe arbitrale, chiar dacă, după aprecierea sa, o astfel de practică este contrară atât exigențelor Convenției de la New York, cât și celei de la Geneva din 1961.[10]

Având în vedere că România este parte atât la Convenția de la New-York, cât și la cea de la Geneva, urmează să ținem cont de conținutul art. IX paragraful 2 din Convenția de la Geneva corespunzător căruia, în raporturile între statele contractante care sunt părți și la Convenția de la New-York, paragraful 1 din cuprinsul art. IX are drept efect limitarea numai la clauzele de anulare pe care el le enumeră aplicarea art. V pct. 1 lit. e) din Convenția de la New-York.

Art. IX paragraful 1 din Convenția de la Geneva reia motivele enumerate la art. V pct. 1 literele a)-d) din Convenția de la New-York, cu deosebirea semnificativă că, potrivit art. IX paragraful 1 lit. d) din Convenția de la Geneva, în absența acordului părților, formarea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj trebuie să fi fost conforme dispozițiilor art. IV din Convenția de la Geneva (nu legii țării în care a avut loc arbitrajul).

În consecință, în ipoteza arătată la art. IX paragraful 2 din Convenția de la Geneva, motivele de anulare care pot să fie luate în considerare în contextul art. V paragraful 1 lit. e) din Convenția de la New-York sunt numai cele reglementate la art. IX paragraful 1 din Convenția de la Geneva. Dacă sentința arbitrală a fost anulată pentru un alt motiv – de exemplu, pentru că a fost nesocotită ordinea publicată de drept internațional privat în statul unde s-a desfășurat arbitrajul – ea va putea să fie, totuși, recunoscută și executată pe baza prevederilor Convenției de la New-York.

Corelarea între cele două Convenții presupune să fie avute în vedere doar situațiile în care sentința arbitrală a fost anulată, nu și cele în care sentința arbitrală „nu a devenit obligatorie sau a fost suspendată”. Independent de dispozițiile Convenției de la Geneva, recunoașterea și executarea sentinței pot să fie refuzate, în principiu, pe baza unuia dintre aceste temeiuri, conform reglementărilor de la art. V pct. 1 lit. e) din Convenția de la New-York.

Dacă a fost promovată însă acțiunea în anulare pentru un alt motiv decât cele stipulate la art. IX paragraful 1 din Convenția de la Geneva și instanța de judecată a decis să suspende executarea sentinței atacate, credem că este logic să se admită că suspendarea sentinței nu împiedică recunoașterea și executarea acesteia în statul solicitat, după cum nici anularea ei nu conduce la asemenea consecințe.

Pe de altă parte, anularea obținută în condițiile statornicite prin Convenția de la Geneva suprimă de plano vocația sentinței arbitrale străine de a fi recunoscută și executată în statul primitor corespunzător Convenției de la New-York.

În raporturile dintre țările care sunt părți contractante la Convenția de la New-York, dar nu și la Convenția de la Geneva, art. V pct. 1, lit. e) din Convenția de la New-York nu restrânge temeiurile care pot să fie invocate pentru a solicita anularea sentinței arbitrale.[11]

A da eficiență în ordinea juridică a unui alt stat a unei hotărâri anulate în statul în care este calificată ca atare, ar însemna că statul de recunoaștere, chiar și în lipsa unei manifestări de voință valabile a arbitrilor care au soluționat un anumit litigiu, printr-o ficțiune juridică, ar transfera și valida întregul mecanism arbitral utilizat în statul de origine în statul de recunoaștere, transfer care nu are și nu poate avea un fundament juridic intern și/sau internațional.

O hotărâre arbitrală, în accepțiunea acesteia de manifestare de voință care are un caracter dublu volițional (voința legiuitorului care reglementează arbitrajul și voința arbitrilor, care la rândul ei, are la baza convenția arbitrală), nu poate exista și produce efecte decât prin raportare la o ordine juridică anume, care nu poate fi a-temporală sau a-națională.

Totuși au existat opinii care au statuat că, mizând pe compromis, anularea unei sentințe arbitrale străine nu poate conduce la refuzul recunoașterii acesteia, atunci când anularea se fundamentează pe motive de ordine publică specifice statului de origine (cum ar fi aplicarea greșită a legii naționale). În schimb, atunci când hotărârea de anulare este în concordanță cu standardele internaționale în materie de recunoaștere și punere în executare, o asemenea anulare ar trebui să conducă la refuzul recunoașterii internaționale a sentinței arbitrale.[12] Nu suntem de acord cu ideea exprimată, așa cum considerăm că în scopul recunoașterii și încuviințării executării silite a unei hotărâri arbitrale străine, aceasta trebuie să fie valabilă, să producă efecte și să aibă un fundament legal.

Concluzionând, menționăm că excepția stabilită la art. V pct. 1 lit. e) „prevede refuzul recunoașterii și executării unei hotărâri în cazul în care pârâtul dovedește că acordul: (i) nu a devenit încă „obligatorie” pentru părți, sau (ii) a fost anulat sau suspendat de o autoritate competentă autoritatea țării în care sau în temeiul căreia a fost pronunțată această hotărâre.”

Utilizarea cuvântului „obligatoriu” are ca scop clarificarea faptului că partea căreia i s-a dat câștig de cauza avea dreptul să solicite recunoașterea și executarea unei hotărâri odată ce aceasta a fost emisă de tribunalul arbitral, ceea ce înseamnă că partea în cauză nu mai era obligată să obțină un exequatur în țara unde urma să fie executată hotărârea (condiție prevăzută de Convenția de la Geneva din 1927, procedură cunoscută sub denumirea de „double exequator„).

Cu toate acestea, rațiunea tribunalelor este diferită raportat la momentul în care se poate spune că o sentință este „obligatoriu” , așa cum prevede art. V paragraful 1 lit) e). Anumite curți consideră că acest moment trebuie stabilit în conformitate cu legea țării în care a fost pronunțată hotărârea. Alte instanțe consideră că hotărârile arbitrale străine sunt obligatorii pentru părți din moment ce mijloacele de recurs ordinare nu mai sunt disponibile împotriva sentinței.


[1] A se vedea V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Ed. Regia Autonomă „Monitorul oficial”, București, 2000, p. 224.
[2] A se vedea G. Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 320.
[3] M. Ionaș-Sălăgean, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001, p. 181.
[4] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005, p. 245.
[5] Convenția de la New York cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10 iunie 1958.
[6] A se vedea O. Căpățînă, Litigiul arbitral de comerț exterior, Ed. Academia Republicii Socialiste Române, 1978, p. 148.
[7] A se vedea T. Prescure, R. Crișan, Arbitrajul comercial, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 299.
[8] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Op. cit., Ed. Rosetti, București, 2005, p. 497.
[9] A se vedea T. Prescure, R. Crișan, Op. cit, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 299.
[10] I. Schiau, Ordinea publică în dreptul internațional privat și eficacitatea hotărârii arbitrale, în Dreptul nr. 11/2006, p. 7.
[11] A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Op. cit., Ed. Rosetti, București, 2005, p. 496-497.
[12] I. Schiau, Op cit., în Dreptul nr. 11/2006, p. 7.


Alina Gaja


Aflaţi mai mult despre , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.