Viorica Costiniu
Cata satisfactie pentru cei ce se-nfrupta din neajunsurile justitiei vazand cata malitiozitate starneste propunerea pentru ministeriatul justitiei fata de unul din sistem?!
Cu cata usurinta se manjeste roba sau se-arunca-n strada, pe trepte, cu ploaie de noroi si critici de culise promovate la comanda cand nu ai argumente nici cat sa paleasca cat o umbra, personalitatea unui OM, unui judecator integru, responsabil, devotat onest ideii de justitie?!
Semnatarii comunicatului se ridica pe varfuri si clameaza in „versuri albe” impotriva colegei lor daruita demnitatii cu care a fost investita, un luptator pentru garantiile unui proces echitabil pentru ORICE justitiabil, un reper profesional, apreciat, respectat care doreste ca actul de justitie sa se realizeze la lumina, in sala de judecata, nu pe trepte, nu la TV si nici in hrubele intunecoase SRI-ste, un cunoscator al problemelor din sistem care propune solutii si-si asuma responsabilitatea lor.
Ma intreb care este oare OGLINDA in care se privesc cei care isi denigreaza un coleg de breasla, cum ar trebui sa arate emisarul justitiei care sa le satisfaca criteriile imprumutate din politicul cu care si-su impreunat mainile, de care zic ca se distanteaza, dar paradoxal, se tine aproape cu sfintenie de vreo 3 ani, dupa propriile spuse?!
Si ma intreb: cine intoarce obrazul si cine arunca piatra?!
Nu ma dezic si nu dau sfaturi pentru ca EU nu fac politica asemeni semnatarilor comunicatului AFJR si AIJ, exprimat desigur, in numele libertatii de exprimare izvorat dintr-o societate scindata, dezorientata, care traieste din vorbarie mediatica si se adreseaza unui public contorsionat de vrajba care seamana furtuna.
Functia presedintiala se exercita constitutional fara presiuni ori influente, iar decizia concretizata intr-un decret nu poate fi decat cea rezultata din analiza si criteriile asumate responsabil de presedinte.
Oricare va fi decizia, prezenta judecatorului Dana Girbovan in sala de sedinta ori in biroul ministerial va fi o prezenta onorabila, cladita pe o cariera de succes, bazata pe cinste, responsabilitate, stiinta de carte si profesionalism.
Iata de ce scrierea mea nu e adresata presedintelui.
Si totusi ma intreb: Cine arunca piatra?!
Viorica Costiniu, Președinte de Onoare AMR
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.
Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!
Eu nu o să comentez propunerea, ci un singur aspect: ca judecător în funcție nu poți fi ministru.
Să își prezinte doamna demisia, să fie emis decretul de eliberare din funcție (aici ar putea fi o problemă, căci, odată emis, și pierdută calitatea ce îi oferă doamnei în cauză adevărata independență_un ministru nu poate fi ”independent” față de primul-ministru politic și nici față de Guvernul din care face parte, astea sunt povești pentru cine are disponibilitatea să le asculte, neavizat juridic fiind) și pe urmă cred că se poate analiza candidatura sa.
Probleme e că doamna pare că ezită (ce este aceea o acceptare ”în principiu”, nu există așa ceva, ori îți asumi că ești propus, ori nu, restul e joc de glezne pe un tărâm care îi cam fuge de sub picioare), dar e clar pentru toată lumea că nu poți fi și jude și ministru, or, dacă nu poți fi ministru cât ești jude, mă gândesc că, logic vorbind -, cum ar putea reprezenta o propunere de ministru o persoană care nu întrunește, la momentul propunerii, calitatea (în sens strict tehnic) necesară pentru a fi ministru.
Îmbrobodeli în sens contrar, mă gândesc că pot fi ticluite, dar doar pentru a se scormoni justificări, amintesc doar că, acum câțiva ani, doamna Pivniceru, colega și sprijinul dumneavoastă, alături de care luptați pentru independența justiției, așa cum o percepeați la acel moment, își prezenta demisia, asta apropo de cine are obraz juridic, ca sa spun așa și să fac legătura cu întorsul obrazului.
Dacă nu îndeplinește condițiile tehnice pentru a fi ministru, cum poate fi propunere de ministru, zău așa, logic vorbind?
Oare mă ajută cineva să deslușesc dilema juridică, căci altele nu mai am în legătura cu doamna propusă, mi le-am epuizat de multă vreme, iar eu mi-s pe persoană fizică, nu pe asociație (încă nu mi-m dat demisia din AMR, dar nici nu plătesc cotizație, cred că o să mă excludă:))))), așa că, iată un motiv de a vorbi/scrie strict pe persoana fizică).
Textul dumneavoastră e o elegie elegantă, un laudatio cam cu jumătate de gură și nu are nicio explicație pentru ceea ce nu poate fi explicat: cum poate fi un judecător în funcție o propunere de ministru?
Ca să nu mai spun că o asociație distinctă de cele două pe care le subsumați, alegoric desigur, aruncării cu piatra, respectiv AMR – și asta o știu pentru că am redactat inclusiv acțiuni în justiție (un apel, mai exact, iar AMR a câștigat, la Înalta Curte, în acea cauză, în apel cel puțin, cauză în care era vorba fix despre interesul, negat în foarte puțin cuvinte, de către judecătorul fondului din acel dosar, unei Asociații de a ataca o numire a unui magistrat într-o anumită funcție de conducere sub forma delegării/detașării în respectiva funcție) – a atacat diverse hotărâri ale CSM-ului sau a exprimat frust diverse poziții pe aspecte care țineau de funcționarea justiției, recunoscându-i-se interesul de a o face, așa cum era, de altfel, și corect să fie.
Prin urmare, faptul că două asociații se manifestă, ele o fac pentru că asta le e menirea, aruncatul cu pietre rămânând, în context, doar o figură de stil străină propriului istoric, iar ele fac exact ceea ce și alte asociații, înaintea lor, au făcut-o – și aspectul acesta îl cunoașteți bine, conducând în trecut AMR -, pentru că, repet, aceasta este rolul lor.
Dacă e asă fim consecvenți, un demers nu devine aruncat cu pietre doar pentru că nu împărtășim viziunea și poziția exprimată de cele două asociații, când, în trecut, au fost semnate, inclusiv de către domnia voastră, demersuri similare – subliniez asta -, absolut normale, legale și, poate, și pe atunci, s-or fi găsit unii sau alții care să nu le agreeze.
Și ca să închei, pentru a nu distrage prea mult atenția de la elegantul dvs. text, mă îndoiesc sincer – schimbând puțintel unghiul de perspectivă elegiac – că, dacă propunerea de ministru ar fi fost, să zicem, domnul judecător Danileț (sunt ultima persoană ce aș putea fi bănuită că l-aș lăuda:)))), ați fi scris un asemenea text…
Cu certitudine, într-o atare ipoteză, v-ați fi (re)formulat, la fel de frumos semantic, dilema: CUM SE POATE?
Eu consider că nu s-a verificat jurisprudența CEDO incidentă, recomandările în materie, decizia CCR atotinvocată și nici normele de drept comparat din alte state UE, de toți cei care zic că e nevoie de demisie apriorică ce ar produce efecte anterior momentului T al numirii într-o altă funcție.
Dacă se verifica, se putea constata că pentru a se ajunge la un echilibru între cele două chestiuni, adică între separația puterilor și drepturile judecătorului împotriva căruia se invocă acest principiu (că despre suspiciunea/îndoiala legitimă de lipsă de imparțialitate nu poate fi vorba din start – aspect ce este vădit menționat în hotărâri CEDO incidente) s-ar fi putut constata că un judecător poate rămâne în funcție PÂNĂ LA EXACT MOMENTUL de timp T în care devine ministru (de exemplu). Și acest lucru se poate face foarte ușor având în vedere că avem publicări în Monitorul Oficial.
Aștept să fiu contrazisă cu privire la această opinie, ca să scot de la naftalină paragrafele din CEDO, cele din dreptul comparat, precum și cele din recomandările internaționale (da, am fost surprinsă să găsesc până și soft law despre asta).
Poate ar trebui să scriu un articol deși sunt convinsă că sigur magistrații din România nu au nevoie ca să scriu eu un articol pentru a-și cunoaște drepturile: ca atare, ar fi chiar o pierdere de timp.
Funcţia de ministru e o funcţie politică, judecătorul de scaun are o serie de incompatibilităţí pe care este ţínut să le respecte, aşa că, din funcţia de judecător, nu poate „aplica”, ca să mă exprim şi eu preţios-greşit, sau accepta o funcţie eminamente politică, ce e aşa greu de acceptat, căci,de înţeles, cred că aţi înţeles?
Cât despre o prezumtivă valorificare a jurisprudenţei CEDO, dacă aveaţi exemple concrete despre cum a condamnat CEDO un stat pentru că nu a putut un judecător să îşi păstreze, „în rezervă” („de principiu” adică:=====), statutul de judecător, în timp ce aspira la ocuparea unei funcţii politice, respectiv cea de ministru, chiar aş fi curioasă să citesc o asemenea condamnare a vreunui stat, deşi nu prea cred să existe,fix pe această situaţie de fapt cel puţin.
În fine, trebuie reţinut că profesia de judecător nu e o plasă de siguranţă pentru riscuri asumate pe un tărâm mişcător, aşa că, dacă cineva doreşte o altă carieră, e liber să o facă, părăsind magistratura.
Dincolo de ipotetica nevalorificare a unei jurisprudenţe CEDO incerte_ la câtă admiraţie purtaţi statornic acestei instituţii şi la cât studiu serios i-aţi dedicat, dacă exista jurisprudenţă, cred că aţi fi identificat-o rapid, chiar şi fără a fi nevoită să scrieţi un articol, sincer vorbind_, am văzut o explicaţie concretă de la un fost judecător, explicaţie conform căreia, aplicând dreptul intern, candidatul la funcţia de ministru are nevoie doar de CI şi de lipsa cazierului, urmând ca,în termen de 15 zile de la data numirii sale, să renunţe la funcţia deţinută, ceea ce e adevărat, numai că această reglementare se referă, evident, la cei care nu au propriile lor incompatibilităţi în profesia din care provin sau la cei care pot cere suspendarea lor din respectiva profesie pentru a ocupa orice fel de funcţie, inclusiv o funcţie politică.
Prin urmare, dacă un inginer e propus şi desemnat ministru, el îşi păstrează această calitate maxim 15 zile (sau cât o fi prevăzând legea) după ce a fost numit, după care trebuie să opteze, pentru că el, în profesia în care a activat, nu a avut nicio interdicţie de a ocupa o funcţie politică.
Eu nu valorific jurisprudenţe generice, ci observ, cu atenţie, fără a sări la concluzii înainte de a citi premisele – mai ales când e vorba despre atât de invocata CEDO – asupra particularităţilor situaţiei de fapt în care Curtea de la Strasbourg ajunge la anumite concluzii,pentru a vedea dacă subzistă reale similitudini întrucât,altminteri, e foarte uşor să fie găsită o concluzie „potrivită” la o premisă faptică absolut străină situaţiei în raport de care este invocată.
Cum, în speţă, a intervenit demisia şi anticipez curând, văzând evoluţiile/involuţiile (nu mă pricep exact la nuanţe, aşa că las pe fiecare să le interpreteze după cum doreşte) începute în forţă din seara precedentă, şi o cerere de reprimire în magistratură sau măcar un post bun de genul agent guvernamental_ că tot a rămas postul neocupat temporar_, discuţia e şi închisă, dar şi deschisă argumentărilor de ordin teoretic.
Când vă faceţi timp_ ştiu că e mai greu, timpul ne lipseşte tuturor pentru că el ne ignoră dintotdeauna şi nu poţi cere ceva cuiva care te ignoră_, scotociţi în naftalinaa despre care faceţi vorbire şi arătaţi-ne cum statuează Curtea de la Strasbourg că ar fi încălcat un drept (mă întreb care drept oare, dar asta e deja o altă amplă discuţie), garantat prin Convenţie, în cazul unui magistrat în funcţie care aspiră, principial sau nu,la obţinerea unei poziţii strict politice, respectiv cea de ministru şi e neconvenţional refuzat pentru că era încă judecător în activitate la momentul propunerii sale, aceasta, şi nu alta, fiind premisa faptică.
Nu trebuie să aşteptaţi să fiţi contrazisă, pentru că, iertare să îmi fie, dar nu aţi arătat, în comentariul dvs, absolut niciun raţionament concret, nici măcar raportat la jurisprudenţa CEDO.
Dincolo de simpatii sau antipatii, legea are un sens şi un scop clar, respectiv să împiedice amestecarea planurilor, astfel că, fie faci politică ca ministru, dacă eşti acceptat în această zonă, fie nu ai treabă cu această zonă şi îţi vezi de dosarele tale ca magistrat.
Precizez că referirile mele au în vedere exclusiv poziţia politică de ministru, restul poziţiilor având un pronunţat caracter tehnic, pentru care CSM a permis, până acum cel puţin, detaşările.
Bună ziua doamna judecător,
Consider că eronat considerați că din funcția de magistrat nu se poate accepta sau aplica pentru o poziție în afara puterii judecătorești ce ar fi eminamente politică. Vă contrazice doctrina internațională, jurisprudența CEDO, dreptul comparat și considerentele unor decizii CCR. Dar cât timp e doar o opinie ce nu e exprimată într-o hotărâre judecătorească și deloc fundamentată cu dovezi, nu are rost să dezvolt cu paragrafe și dispoziții de drept ce ar trebui să se aplice cu prioritate.
Dar la nivel de consumator mediu de drepturi, s-ar putea să vă uitați oleacă și la judecătorii CJUE – ce au fost unii anterior (și înainte de a vă gândi să parați cu ideea că totuși la nivelul UE altfel ar sta treburile, vă rog să vă gândiți la hotărârea Les Verts (ce apăru pe vremea României comuniste) și ale sale implicații referitor la ordinea de drept/statul de drept existent la nivel UE/CJUE – aici inclusiv ref la separația puterilor). Sau ce au devenit după ce nu au mai fost judecători CJUE. Surprize multe ar fi. Sau să vă uitați la unii foști miniștri de Justiție din alte state membre UE. Ce au fost ei anterior, și când au încetat să mai fie – iar ați avea surprize. Sau să vă uitați la Spania – unde zice că ai termen de câteva zile să alegi, și asta după ce accepți un mandat eminamente politic.
Probabil că peste tot statul de drept nu e respectat, separația puterilor tot așa, numai în România avem respect! (deși nu înflorim pe motiv de ghinion (probabil)) – din moment ce în România un judecător consideră la subsolul unui articol că e neapărat nevoie ca demisia să-și producă efecte independent de numirea sigură într-o poziție eminamente politică. Și nu numai asta. Ci consideră că nu ai voie – nu ai voie absolut deloc – să te bată gându și să începi să te gândești la o carieră non-judiciară ce ar mai fi și eminamente politică, și asta cât timp ești judecător de scaun. Regretabil. Căutăm sfinți prin interpretări extreme de norme de drept (interpretări extreme negate de drepturile în sens invers ale acestor norme) și ne mirăm că ne ducem, ca societate, ca un pendul, dintr-o extremă în alta, neîncetat. Justiția parcă era despre echilibru, nu despre extreme. Aristotel ar plânge în hohote să vadă un astfel de terorism judiciar.
Girbovan nu mai prezinta garantiile de independenta necesare pentru a practica profesia de judecator.
Nu este adevărat.