TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Pactul comisoriu, o piedică în calea aplicării procedurii „speciale” de dare în plată?
29.08.2019 | Cosmin ȘOVAR

 
Competition Law
Cosmin Șovar

Cosmin Șovar

Argumentum: Să nu ignorăm scopul Legii nr. 77/2016 – „Prezentul proiect de lege își propune să protejeze debitorii contractelor de credit de abuzurile cesionarilor de creanțe și, în egală măsură, să partajeze, într-un mod cât mai echitabil, riscurile devalorizării bunului între creditor și debitor (…) Prezenta lege va conduce la reintroducerea rapidă a imobilelor în circuitul civil. Acestea sunt, momentan, indisponibilizate, pe de-o parte, din cauza contestațiilor la executare formulate de către debitori și, pe de altă parte, din cauza evaluărilor care nu mai sunt în concordanță cu nivelul actual al pieței(…)[1]”.

Așadar, prin adoptarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite („Legea dării în plată”), legiutorul a vizat două perspective esențiale, respectiv: (i) perspectiva socială în sensul protejării consumatorului prin partajarea „într-un mod cât mai echitabil, a riscurilor devalorizării bunului între creditor și debitor” și (ii) perspectiva economică prin „reintroducerea rapidă a imobilelor în circuitul civil”.

Conceptual, Legea dării în plată pare a fi grefată pe principiul echității, aspect statuat și de Plenul Curții Constituționale prin considerentele Deciziei cadru nr. 623/2016 („Decizia nr. 623/2016”)[2].

În acest context, o analiză riguroasă în vederea interpretării și aplicării dispozițiilor Legii dării în plată, raportat la caracterul abstract al principiului echității, ar trebui să răspundă la o serie de întrebări: (i) care sunt limitele acestui principiu (ii) încălcarea principiilor generale de drept civil reprezintă o depășire a limitelor principiului echității sau echitatea justifică conceperea și aplicarea unei „ficțiuni juridice” care ignoră principiile generale de drept civil? (iii) intervenția judecătorului pentru a modifica voința reală a părților reprezintă o încălcare a principiului echității? (iv) care sunt ipotezele în care judecătorul poate interveni pentru a modifica voința reală a părților sau cât poate modifica judecătorul voința reală a părților pentru a nu încălca principiul echității? etc.

Abstract: Una dintre problemele inițiale de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii dării în plată, care a generat sesizarea atât a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a fost reprezentată de dreptul debitorilor de a beneficia de efectele procedurii speciale a dării în plată în ipoteza în care imobilul ipotecat a fost valorificat prin adjudecare, iar procedura executării silită împotriva acestora continuă.

Inițial, prin considerentele Deciziei nr. 639/2016, Plenul Curții Constituționale a statuat faptul că debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat prin adjudecarea acestuia în cadrul procedurii de executare silită demarate de creditor nu mai pot beneficia de efectele procedurii speciale a dării în plată deoarece Legea dării în plata condiționează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor[3].

Apoi, cu ocazia dezlegării unei alte excepții de neconstituționalitate privind Legea dării în plată, prin considerentele Deciziei nr. 95/2017, Curtea Constituțională a completat raționamentul logico-juridic expus prin Decizia nr. 639/2016, reținând că debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat prin adjudecarea acestuia în decursul procedurii de executare silită demarate de creditor trebuie ca, într-o primă etapă, să transmită creditorului o notificare prin care să-l informeze despre intenția de a adapta sau stinge datoriile generate de contractul de credit, ia, într-o a doua etapă, în ipoteza în care debitorul nu ajunge la o înțelegere cu creditorul, acesta are dreptul de a învesti instanța de judecată cu o acțiune prin care să solicite adaptarea sau încetarea contractului de credit[4].

Ulterior, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (5) din Legea dării în plată, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prin Decizia nr. 7/2019 faptul că „(…) pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanța de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența impreviziunii”[5].

Chestiunea juridică dedusă spre dezlegare din perspective diferite, dar complementare, atât Curții Constituționale cât și Înaltei Curții de Casație și Justiție vizează sfera de aplicare a Legii dării în plată.

Însă, conturarea unei interpretări unitare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (5) din Legea dării în plată rezolvă doar parțial problema limitelor de aplicare a Legii dării în plată, deoarece nu vizează raportul dintre normele indicate anterior și dispozițiile art. 11 din același act normativ.

Cu alte cuvinte, problema juridică generată de sfera de aplicare a Legii dării în plată nu trebuie raportată exclusiv la pierderea proprietăţii imobilului din patrimoniul debitorului și la stadiul executării silite pornite împotriva debitorului, ci, presupune cu necesitate observarea ipotezei desfiinţării contractului de credit ca efect al pactului comisoriu, anterior inițierii procedurii de executare silită de către creditor.

În acest context, prezenta lucrare își propune să trateze (i) sfera de aplicare a Legii dării în plată din perspectiva dispozițiilor art. 8 alin. (5), (ii) sfera de aplicare a Legii dării în plată din perspectiva dispoziţiilor art. 11. și a raportului dintre acestea și dispoziţiile art. 8 alin. (5) și (iii) confuzia iscată în practica judiciară în ceea ce privește sfera de aplicare a Legii dării în plată din perspectiva raportului dintre dispozițiile art. 8 alin. (5) și dispozițiile art. 11.

I. SFERA DE APLICARE A LEGII DĂRII ÎN PLATĂ DIN PERSPECTIVA DISPOZIŢIILOR ART. 8 ALIN (5). IPOTEZA ÎN CARE CONSUMATORII ÎMPOTRIVA CĂRORA A FOST DEMARATĂ PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ DE CĂTRE CREDITOR POT SOLICITA STINGEREA OBLIGAȚIILOR IZVORÂTE DIN CONTRACTELE DE CREDIT

Dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată consacră dreptul debitorilor care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat în cursul procedurii de executare silită demarate de creditor să învestească instanţa de judecată cu o acţiune prin care să solicite stingerea obligaţiilor generate de contractele de credit, indiferent de titularul creanţei, de stadiul sau forma executării silite care se continuă împotriva acestora[6].

Dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, având în vedere mecanismul şi condiţiile specifice dării în plată[7] instituite de dispoziţiile Codului civil[8].

Criticile de neconstituţionalitate deduse judecăţii Plenului Curţii Constituţionale au fost, în esenţă, următoarele: (i) Legea dării în plată este contrară principiilor previzibilităţii şi accesibilităţii legii deoarece creditorul este obligat să accepte bunul în contul creanţei în orice condiţii, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să ateste transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său; (ii) legiuitorul modifică destinaţia bunului, din garanţie reală constituită să securizeze executarea contractului de credit, în bun care reprezintă mijlocul de plată cu efect liberatoriu; (iii) Legea dării în plată este contrară principiului neretroactivităţii legii, întrucât modalitatea de rambursare prin plată a creditului este un element esențial asupra căruia părţile contractului cad de acord la momentul încheierii acestuia, reprezentând o situaţie juridică consumată la momentul încheierii contractului şi (iv) dispozițiile Legii dării în plată încalcă dreptul de proprietate deoarece statul alterează voinţa reală a părţilor cu privire la stingerea împrumutului, astfel că se ajunge la o expropriere, realizată în favoarea unei terţe-persoane de drept privat, fără a exista însă o garanţie oferită creditorului[9].

În pofida faptului că excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca fiind inadmisibilă, Curtea Constituţională a statuat că unul dintre criteriile esenţiale de delimitare a sferei de aplicare a Legii Dării în plată constă în „(…) transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor[10].

Cu alte cuvinte, procedura specială a dării în plată se va aplica tuturor consumatorilor care, la data transmiterii notificării către profesionist, deţin în proprietate imobilul ipotecat.

Astfel, în practica judiciară a fost reţinut că acei consumatori care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat nu pot beneficia de efectele instituite de dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea Dării în plată[11].

Ulterior, cu ocazia dezlegării unei alte excepţii de neconstituţionalitate, Plenul Curţii Constituţionale şi-a „revizuit şi adăugit” raţionamentul juridic expus în Decizia nr. 639/2016, statuând, prin considerentele Deciziei nr. 95/2017, că, prin intermediul „(…) ficţiunii juridice, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit”, consumatorii supuși în continuare procedurii de executare silită au dreptul de a formula o acţiune în constatare prin care să solicite instanţei de judecată să dispună încetarea contractului de credit, chiar dacă nu mai deţin imobilul în proprietate, acesta fiind valorificat prin adjudecare în decursul procedurii de executare silită demarate de profesionist[12].

În pofida considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95/2017, practica judiciară a rămas neunitară, ceea ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept relativă la dreptul consumatorilor de a solicita stingerea obligaţiilor de plată izvorâte din contractele de credit chiar şi în ipoteza în care imobilul ipotecat a fost valorificat prin adjudecare iar, procedura de executare silită demarată de creditor continuă.

În acest context, Înalta Cure de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin considerentele Deciziei nr. 7/2019, faptul că:
(i) adoptarea Legii dării în plată a fost determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale determinate de consecinţele crizei economice[13];
(ii) din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi alin. (5) rezultă că procedura specială a dării în plată se aplică şi consumatorilor care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat prin adjudecare şi asupra cărora procedura de executare silită continuă, deoarece ipoteza în care Legea dării în plată se aplică consumatorilor care deţin în proprietate imobilul ipotecat este acoperită de dispoziţiile art. 8 alin. (1), astfel că, dacă legiuitorul ar fi vrut să limiteze sfera de aplicare a Legii dării în plată exclusiv la această din urmă ipoteză, atunci nu ar fi inserat alineatul numărul (5)[14]
(iii) interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea dării în plată consacră ipoteze diferite de aplicare procedurii speciale a dării în plată, repectiv: primul alineat acordă dreptul consumatorului de a solicita instanţei de judecată stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit şi să transmită dreptul de proprietate către profesionist, iar alineatul numărul cinci recunoaşte dreptul consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat de a solicita instanţei de judecată stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit[15].

În consecinţă, în temeiul acestor considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuat[16] în mod obligatoriu că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată se interpretează în sensul că stingerea obligaţiilor generate de contractele de credit poate fi solicitată de consumatorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat prin adjudecare şi împotriva cărora continuă procedura de executare silită demarată de profesionist.

Cu toate acestea, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2019 nu antamează problema aplicării Legii dării în plată în ipoteza în care desfiinţarea contractului de credit ca efect al pactului comisoriu reprezintă premisa procedurii de executare silită.

II. SFERA DE APLICARE A LEGII DĂRII ÎN PLATĂ DIN PERSPECTIVA DISPOZIŢIILOR ART. 11. RAPORTUL DINTRE DISPOZIŢIILE ART. 8 ALIN. (5) ŞI DISPOZIŢIILE ART. 11

În temeiul dispoziţiilor art. 11, astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016[17], Legea dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare şi contractelor încheiate ulterior acestei date[18]. Textul de lege menţionat mai sus stabilește astfel sfera de aplicare a Legii dării în plată din perspectiva temporală[19].

În acest context, aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, în sensul statuat atât de Curtea Constituţională cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie circumscrisă sferei de aplicare a legii.

În acest sens, din interpretarea sistematică a dispoziţiile art. 8 alin. (5) și a dispoziţiilor art. 11 din Legea dării în plată rezultă că debitorii, indiferent dacă deţin în patrimoniu imobilul ipotecat sau dacă l-au pierdut prin adjudecare, pot beneficia de procedura specială a dării în plată numai în ipoteza în care contractul de credit nu a fost desfiinţat anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată.

Aşadar, premisa aplicării Legii dării în plată constă în „derularea” contractelor de credit la momentul intrării în vigoare a Legii dării în plată, iar nu de deţinerea în patrimoniu a imobilului ipotecat de către debitor.

Cu alte cuvinte, în ipoteza în care contractul de credit a fost desfiinţat anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată ca efect al rezoluţiunii, debitorii nu mai pot beneficia de procedura specială a dării în plată, indiferent dacă mai deţin sau nu în patrimoniu imobilul ipotecat.

Acest raţionament este confirmat şi de dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din C. civ.[20] potrivit cărora pe de o parte actele şi faptele încheiate, săvârşite sau produse anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, săvârşirii sau producerii lor, iar pe de altă parte actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, fără a putea fi considerate valide sau eficace potrivit legii noi.

Prin urmare, clarificarea limitelor de aplicare a Legii dării în plată impune ca aprecierea asupra dreptului consumatorilor de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit să excludă ipoteza desfiinţării contractului de credit anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată.

Astfel, problema de drept generată de dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, dedusă dezlegării Curții Constituţionale și Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, trebuia privită în ansamblul dispozițiilor Legii dării în plată raportate la principiile generale de drept, iar răspunsul oferit de cele două „instanțe” trebuia să antameze și ipoteza în care consumatorul contractul de credit a fost desfiinţat anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată.

De altfel, nici legiuitorul nu a fost preocupat să clarifice această problemă, propunând spre dezbatere modificarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 după cum urmează „dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă asupra debitorului. În cazul debitorului împotriva căruia s-a derula şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, se constituie o prezumţie absolută şi irefragabilă de impreviziune[21]”.

În consecinţă, având în vedere cadrul stabilit pe de o parte de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 639/2016 şi nr. 95/2017, iar pe de altă parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr 7/2019, dispoziţiile art. 8 alin. (5) prin raportare la dispoziţiile art. 11 din Legea dării în plată trebuie interpretate în sensul că debitorii, care fie deţin în patrimoniu imobilul ipotecat fie au pierdut imobilul ipotecat prin adjudecare, pot beneficia de procedura specială a dării în plată numai dacă contractul de credit nu a fost desfiinţat anterior intrării în vigoare acestui act normativ.

III. CONFUZIA ISCATĂ ÎN PRACTICA JUDICIARĂ ÎN CEEA CE PRIVEȘTE SFERA DE APLICARE A LEGII DĂRII ÎN PLATĂ DIN PERSPECTIVA RAPORTULUI DINTRE DISPOZIȚIILE ART. 8 ALIN. (5) ȘI DISPOZIȚIILE ART. 11

Unele contracte de credit conţin clauze conform cărora neîndeplinirea obligaţiei de plată a ratelor de credit reprezintă o neexecutare esenţială a contractului care atrage dreptul creditorului de a declara scadenţa anticipată a creanţei deţinute împotriva debitorului şi totodată desfiinţarea de plin drept a contractului de credit.

Mecanismul construit de creditor pentru a îşi asigura recuperarea creanţei în ipoteza în care debitorul nu îşi execută obligaţia de plată a ratelor de credit este următorul: (i) decăderea debitorului din beneficiul[22] termenului (ii) aplicarea pactului comisoriu[23] şi (iii) demararea procedurii de executare silită a creanţei din contractul de credit.

Astfel, contractul de credit prin care părţile au anticipat neexecutarea şi au materializat-o prin cel mai energic pact comisoriu[24], va fi desfiinţat până la momentul demarării procedurii de executare silită şi implicit până la momentul valorificării imobilului ipotecat prin adjudecare.

Cu alte cuvinte, într-un astfel de raport juridic, premisa procedurii de executare silită constă în declararea scadenţei anticipate şi desfiinţarea contractului de credit.

Prin urmare, în ipoteza în care creditorul a activat pactul comisoriu anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată şi, în baza acestei împrejurări, a demarat procedura de executare silită, atunci pierderea de către debitor a proprietăţii imobilului ca urmare a valorificării acestuia prin adjudecare nu poate atrage aplicarea Legii dării în plată. Conform dispoziţiilor art. 11 din Legea dării în plată, odată desfiinţat/neaflat în „derulare” contractul de credit, debitorul nu mai poate beneficia de procedura specială a dării în plată.

În consecinţă, procedurile de executare silită demarate în baza unui contract de credit desfiinţat ca efect al pactului comisoriu/neaflat în „derulare” anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată sunt excluse din sfera de aplicare a acestui act normativ, fiind irelevant dacă imobilul ipotecat a/nu a fost valorificat prin adjudecare.

În pofida faptului că Legea dării în plată se aplică doar contractelor de credit aflate în derulare (contractelor de credit nedesfiinţate) la momentul intrării sale în vigoare, în practica judiciară[25] au fost reţinute următoarele considerente „(…) În ceea ce priveşte condiţia neîncetării raporturilor contractuale, se reţine că în mod corect a considerat prima instanţă că aceasta condiţie este îndeplinită. Astfel, chiar dacă contractul a fost reziliat, fapt de necontestat în speţa de faţă, clauza penală privind obligaţiile născute în sarcina împrumutatului, tocmai ca urmare a rezilierii contractului, rămâne în fiinţă şi debitorul, în executarea contractului, are obligaţia de a achita sumele în clauza penală. Aceasta este situaţia în acest dosar, în care intimatul, în baza contractului de credit nr. (…), are în continuare obligaţia de a achita faţă de apelant suma de (…). Aşadar, raporturile contractuale între părţi, sub aspectul care interesează în pricina de faţă, sunt în continuare în derulare şi această condiţie, în sensul Legii nr. 77/2016, este îndeplinită. Aceasta, pentru că din perspectiva Legii nr. 77/2016 interesează dacă debitul pus în executare rezultă dintr-un contract ce respectă condiţiile art. 4 din lege, iar nu dacă debitul reprezintă rate scadente sau rate declarate scadente”.

Astfel, trebuie subliniat faptul că instanța, deși reține „faptul de necontestat” al rezilierii contractului, raportează sfera de aplicare a Legii dării în plată la efectele rezilierii, concluzionând că aplicarea clauzei penale ca efect al rezilierii contractului atrage supraviețuirea contractului.

Soluţia dispusă de instanţa de judecată este eronată deoarece raţionamentul logico-juridic expus mai sus este fundamentat pe o interpretare deficitară pe de o parte a efectelor rezoluţiunii, iar pe de altă parte a specificului clauzei penale.

În primul rând, declararea unilaterală a rezoluţiunii are ca efect desfiinţarea temeiului juridic care leagă părţile, respectiv, a contractului[26] şi implicit, naşterea obligaţiei de restituire a prestaţiilor executate.

Totodată, declararea rezoluţiunii unilaterale nu poate produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte în caz de rezoluţiune[27].

Ca atare, o clauză care este destinată să producă efecte în ipoteza în care intervine rezoluţiunea contractului nu poate echivala cu menţinerea contractului în vigoare.

În concret, executarea silită a unei clauze penale care produce efecte în ipoteza intervenirii rezoluţiunii contractului de credit nu poate atrage aplicarea Legii dării în plată.

În al doilea rând, clauza penală reprezintă o stipulaţie contractuală prin care părţile evaluează anticipat daunele-interese contractuale, o variație a acesteia fiind și dreptul creditorului de a reţine sumele încasate până la acel moment în cazul neexecutării obligațiilor contractuale[28].

Clauza penală are un caracter accesoriu, ceea ce presupune independenţa convenţiei în care a fost stipulată de eventuala nevalabilitate a clauzei penale şi totodată dependenţa clauzei penale faţă de valabilitatea convenţiei principale[29].

Astfel, nulitatea clauzei penale nu va atrage nulitatea obligaţiei principale, în schimb nulitatea obligaţiei principale va atrage şi nulitatea clauzei penale[30].

În caz de neexecutare a contractului, având în vedere posibilitatea cumulării daunelor-interese cu alte remedii contractuale, desfiinţarea convenţiei principale prin rezoluţiune nu va conduce la stingerea efectelor clauzei penale prevăzute pentru neexecutare[31].

În acest context, creditorul poate cumula clauza penală cu celelalte remedii pentru neexecutarea contractului în următoarele ipoteze:
(i) atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru executarea necorespunzătoare, încălcându-se regulile referitoare la timpul şi locul executării obligaţiei, clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite în natură;
(ii) atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, nu poate fi cumulată cu daune-interese compensatorii, dar poate fi cumulată cu cele moratorii dacă există şi întârziere în executarea obligaţiilor;
(iii) atunci când clauza penală a fost stabilită pentru executarea necorespunzătoare, aceasta se poate cumula cu daunele-interese compensatorii;
(iv) atunci când clauza penală a fost stabilită fie pentru neexecutare, fie în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii, clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură[32].

Efectul declarării scadenţei anticipate a creditului este naşterea dreptului creditorului de a solicita executarea întregii obligaţii de plată, iar efectul rezoluţiunii este desfiinţarea contractului de credit şi naşterea obligaţiei de restituire a prestaţiilor executate (restitutio in integrum). Prin urmare, indiferent dacă clauza penală a fost stipulată în contractul de credit pentru neexecutare sau executarea necorespunzătoare, executarea acesteia nu poate justifica menţinerea „în derulare” a contractului de credit, ulterior desfiinţării acestuia prin efectul pactului comisoriu.

Din contră, clauza penală este o stipulațiune contractulă ce produce efecte în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare, inclusiv în ipoteza desfiinţării contractului de credit ca efect al pactului comisoriu.

Cu alte cuvinte, în speța analizată, desfiinţarea contractului de credit sau a raportului juridic generat de acesta este de netăgăduit, iar problema juridică dezlegată în mod eronat de instanță viza exclusiv posibilitatea creditorului de a cumula clauza penală cu efectele rezoluţiunii.

Aşadar, în ipoteza în care instanţa de judecată a constatat desfiinţarea contractului de credit prin efectul pactului comisoriu anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată, atunci, în temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea dării în plată, în mod interdepent, trebuia să constate că debitorul nu poate beneficia de procedura specială a dării în plată deoarece nu intră în sfera de aplicare a acestui act normativ.

Confirmând raţionamentul juridic reţinut de instanţa de judecată în interpretarea dispoziţiilor art. 11 din Legea dării în plată enunţat mai sus, instanţa de control judiciar învestită cu calea de atac a statuat că „(…) Referitor la domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 şi la sensul art. 11 din acest act normativ, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, la parag 113, s-a reţinut că «Din analiza prevederilor legale criticate [art. 11 din Legea nr. 77/2016, n.n.] rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia în derulare a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii». În condiţiile în care puterea obligatorie a deciziilor pronunţate de Curtea constituţională vizează inclusiv considerentele acestora, nu doar dispozitivul, iar începerea executării silite succede declarării anticipate a contractului de credit, noţiunea «contracte de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare», prevăzută de art. 11 din Legea nr. 77/2016, trebuie considerată ca incluzând contractele de credit a căror scadenţă anticipată a fost declarată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ şi cu privire la care o procedură de executare silită este în derulare la momentul formulării acţiunii întemeiate pe art. 8 alin. (5) din lege. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţinând că în cauză este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui contract de credit aflat în derulare la momentul intrării în vigpare a Legii nr. 77/2016, a făcut o corectă aplicare a acţiunii întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Lege [33].

Această motivare care a fundamentat hotărârea definitivă este criticabilă deoarece instanţa de control judiciar (i) nu a analizat riguros raţionamentul juridic în baza căruia a fost pronunţată decizia recurată, (ii) împrejurare care a generat o înţelegere defectuoasă a problemei de drept deduse judecăţii.

În concret, problema de drept dedusă judecăţii care nu a fost observată de instanța de control judiciar era reprezentată de dreptul debitorului de a solicita aplicarea Legii dării în plată în ipoteza în care creditorul a demarat împotriva acestuia o procedură de executare silită în baza declarării scadenţei anticipate şi desfiinţării contractului de credit ca efect al pactului comisoriu anterior intrării în vigoare a legii.

În niciun caz, problema de drept dedusă judecăţii nu consta în dreptul debitorului de a solicita aplicarea Legii dării în plată în ipoteza în care împotriva acestuia a fost demarată procedura de executare silită ca urmare a declarării scadenţei anticipate a contractului de credit.

De altfel, având în vedere specificul[34] şi efectul pendente termine al termenului suspensiv, procedura de executare silită nici nu poate fi demarată în lipsa declarării scadenţei anticipate a contractului de credit, deoarece anterior efectuării acestei operaţiuni juridice creditorul nu poate solicita executarea plăţii de la debitor[35].

Cu alte cuvinte, instanţa de recurs trebuia să verifice dacă Legea dării în plată se poate aplica în cazul procedurilor de executare silită a căror premisă este desfiinţarea contractului de credit ca efect al pactului comisoriu.

Într-adevăr, după cum am expus în secţiunile I şi II, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au statuat (i) modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea Dării în plată în ipoteza începerii procedurii de executare silită exclusiv în baza declarării anticipate a contractului de credit anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, însă din păcate, nu au consacrat (ii) modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 11 din Legea dării în plată din perspectiva începerii procedurii de executare silită în baza unui contract de credit desfiinţat ca efect al pactului comisoriu anterior intrării în vigoare a Legii Dării în plată.

În consecinţă, în condiţiile în care instanţa de apel reţinuse că „contractul a fost reziliat, fapt de necontestat în speţa de faţă (…)” însă a apreciat că „(…) în speţa de faţă, clauza penală privind obligaţiile născute în sarcina împrumutatului, tocmai ca urmare a rezilierii contractului, rămâne în fiinţă (…)”, instanţa de recurs trebuia constate că instanţa de apel a aplicat greșit dispoziţiile art. 11 din Legea dării în plată astfel că debitorul nu mai are dreptul de a beneficia de procedura specială, să caseze hotărârea recurată, iar, cu ocazia rejudecării, să dispună admiterea apelului formulat de creditor.

IV. ÎN LOC DE CONCLUZII

Problema sferei de aplicare a Legii dării în plată a fost intens dezbătută atât în doctrină, cât şi în practica judiciară, făcând chiar obiectul unui ansamblu de decizii ale Curţii Constituţionale şi chiar al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu toate acestea, după trecerea unei perioade de aproximativ 3 ani de la intrarea în vigoare a Legii dării în plată, domeniul de aplicare al acestui act normativ nu este stabilit în mod definitiv.

Astfel, în prezent, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (5), Legea dării în plată se va aplica debitorilor împotriva cărora a fost demarată o procedură de executare silită în baza unui contract de credit a cărui scadenţă anticipată a fost declarată anterior intrării în vigoare acestui normativ.

Însă, în virtutea dispoziţiilor art. 11, Legea dării în plată nu se va aplica debitorilor împotriva cărora procedura de executare silită a fost demarată în baza unui contract de credit desfiinţat ca efect al pactului comisoriu anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Contractele de credit desfiinţate prin mecanismul pactului comisoriu anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată sunt excluse din sfera de aplicare al acestui act normativ.

Pactul comisoriu inserat în contractele de credit poate reprezenta o piedică în aplicarea procedurii speciale a dării în plată, în ipoteza în care mecanismul acestei clauze este valorificat de creditor anterior intrării în vigoare a Legii dării în plată.

Prin urmare, principiului echităţii invocat de legiuitor pentru adoptarea Legii dării în plată nu poate justifica aplicarea procedurii speciale unor contracte desființate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Din păcate, proiectul de modificare a Legii dării în plată, aflat în prezent în dezbatere parlamentară, nu urmărește corelarea acestui act normativ cu principiile fundamentale de drept, ci, din contră, sub pretextul aplicării principiului echității, revine cu noi cauze de impreviziune instituite „ope legis”.

Oare cât timp „echitatea” mai poate justifica încălcarea unor principii generale de drept?


[1] A se vedea Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, disponibilă aici.
[2] A se vedea considerentul nr. 99 din Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 53 din data de 18 ianuarie 2017 potrivit căruia „De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele”.
[3] A se vedea considerentul nr. 17 din Decizia Curții Constituționale nr. 639 din data de 27.10.2016 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 35 din data de 12 ianuarie 2017 potrivit căruia „Este adevărat că reclamantul-debitor a solicitat instanţei constatarea stingerii datoriilor. În mod indirect, acesta a urmărit, prin intentarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte. Dar Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 – Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite – ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia „[…] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord„.
[4] A se vedea considerentele nr. 44-45 din Decizia Curții Constituționale nr. 95 din data de 28.02.2017 publicată Monitorul Oficial cu numărul 656 din data de 9 august 2017 potrivit căruia „Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, formulate din perspectiva art. 44 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.
Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării.
[5] A se vedea Decizia nr. 7 din data de 11.02.2019 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 175 din data de 5 martie 2019 (citată în continuare „Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2019”).
[6] A se vedea dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 potrivit cărora „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.
[7] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 740-741 „Darea în plata este acel contract şi totodată mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute (…) Condiţii. (…) a) acceptarea înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor, pentru a fi vorba de o dare în plată, trebuie să fie concomitentă cu plata (…); b) (…) doctrina în materie a subliniat că, pentru ca darea în plată să opereze, este necesar ca între prestaţia datorată şi cea oferită în schimb, cu titlu de dare în plată, să existe o echivalenţă valorică relativă, în caz contrar, fiind în prezenţa unei alte operaţiuni juridice pentru tot ceea ce excede limitele unei echivalenţe rezonabile; c) (…) darea în plată fiind un contract intervenit în faza plăţii, trebuie să întrunească toate condiţiile de fond pentru validitatea contractului (…)”.
[8] Conform dispoziţiilor art. 1492 din C. civ. „(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.
(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc”.
[9] Idem., pct. 4-7 din Decizia nr. 639/2016 potrivit căroraÎn motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea arată că se încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii legii întrucât i se impune creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme transferul dreptului de proprietare în patrimoniul său. Se mai arată că legiuitorul modifică destinaţia bunului, afectat iniţial garantării executării unui contract de credit, în bun ce serveşte ca mijloc de plată cu efect liberatoriu. În plus, Legea nr. 77/2016 nu menţine, pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit, efectele prevăzute de părţi sau care ar fi putut fi prevăzute la încheierea acestuia. Art. 3 din Legea nr. 77/2016 dispune că dispoziţiile sale derogă de la Codul civil, fără a se indica expres textul/articolul de la care se derogă. În sfârşit, întrucât regimul juridic general al proprietăţii trebuie să fie reglementat, potrivit Constituţiei, prin lege organică, şi dispoziţiile derogatorii de la acest regim trebuie să fie reglementate prin lege organică, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Legii nr. 77/2016.
5. Cu privire la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, arată că, întrucât modalitatea de rambursare, prin plată, a creditului este un element asupra căruia părţile contractului cad de acord, obligatoriu şi definitiv, la momentul încheierii acestuia, aceasta reprezintă o situaţie juridică consumată la momentul încheierii contractului. De aceea nu se poate susţine că părţile realizează un nou acord cu fiecare plată a ratei de credit.
6. În continuare se mai arată că, la data încheierii contractului, legislaţia nu prevedea ca modalitate alternativă de stingere s obligaţiei darea în plată. Din acest motiv, o intervenţie ulterioară a legiuitorului, în sensul obligării creditorului de a accepta darea în plată a imobilului ce face obiectul garanţiei, înşală aşteptarea legitimă a creditorului de la momentul încheierii contractului şi este, ca atare, retroactivă.
7. Din perspectiva dreptului fundamental de proprietate, se susţine că acesta este în mod evident limitat, întrucât statul intervine în acordul de voinţă deja format cu privire la stingerea împrumutului. În acest fel se ajunge la o veritabilă expropriere, realizată în favoarea unei terţe-persoane de drept privat, fără a exista însă o garanţie oferită creditorului.
[10] A se vedea supra nota de subsol nr. 3.
[11] Prin Sentinţa civilă nr. 6686 din data de 28.06.2017 (nepublicată, definitivă, menţinută în integralitate prin Decizia nr. 723 din data de 18.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, Secţia a II-a civilă) Secţia Civilă a Judecătoriei Timişoara a reţinut că „(…) finalitatea procedurii de notificare de către consumatori a creditorului este aceea de încheiere a unui act translativ de proprietate sau suplinirea consimţământului, în situaţia în care se refuză nejustificat propunerea, ceea ce presupune un imobil aflat încă în proprietatea acestora. Scopul legii trebuie interpretat în strânsă corelaţie cu dispoziţiile normative şi nu poate fi extins nediferenţiat unor executări silite imobiliare relizate înainte de intrarea în vigoare a actului normativ. Instanţa apreciază că o condiţie esenţială şi primoridală pentru analiza condiţiilor procedurii notificării în temeiul legii 77/2016 este o executare în curs de derulare, precum şi un imobil aflat în patrimoniul solicitantului, cu privire la care acesta intenţionează să transmită dreptul de proprietate creditorului său, în schimbul stingerii datoriilor principale şi accesorii pe care le înregistrează. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 639/27.10.2016, subliniind că, solicitând instanţei constatarea stingerii datoriilor, în mod indirect reclamantul a urmărit, prin promovarea acţiunii, să se prevaleze de efectul principal pe care Legea nr. 77/2016 îl stabileşte, însă această lege condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor. (…) În speţă, existenţa unei adjudecări de către un terţ, efectuată în luna august 2014 (cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016) cu privire la imobilul care ar putea constitui obiectul dării în plată nu justifică posibilitatea promovării unei acţiuni, instanţa urmând a respinge cererea ca inadmisibilă”.
[12] Idem., considerentul nr. 47 din Decizia nr. 95/2017 potrivit căruia „În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat”.
[13] Idem., considerentul nr. 40 din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2019 potrivit căruia „Expunerea de motive a Legii nr. 77/2016 relevă că adoptarea sa a fost determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale în executarea contractului de credit, în urma situaţiilor apărute în timpul crizei economice, când debitorii nu au mai fost în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile asumate”.
[14] Ibidem., considerentul nr. 47 potrivit căruia „În sprijinul admisibilităţii cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, promovate de cei ale căror imobile ipotecate fuseseră deja adjudecate, se cuvine a fi avută în vedere şi metoda sistematică de interpretare a normelor juridice, care presupune lămurirea înţelesului normei, ţinând cont de legăturile sale cu altele, din acelaşi act normativ sau dintr-un altul. Or, dacă legiuitorul ar fi înţeles ca dispoziţiile legii să se aplice numai debitorilor care mai deţin încă imobilul, această situaţie ar fi fost oricum acoperită de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fără a fi necesară introducerea alin. (5). În acest context este util a se avea în vedere şi interpretarea istorico-teleologică, în cadrul căreia poate prezenta relevanţă faptul că, în forma iniţială, proiectul legii nu cuprindea şi alin. (5) în cadrul art. 8, acesta fiind introdus pe parcursul procesului legislativ, prin amendament aprobat”.
[15] Ibidem, considerentele nr. 48-49 potrivit cărora „ Nu în ultimul rând, interpretarea gramaticală permite lămurirea conţinutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei şi a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.
Din această perspectivă, între alineatele (1) şi (5) ale art. 8 din Legea nr. 77/2016 există o diferenţă: dacă în primul alineat se recunoaşte debitorului dreptul de a cere pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, în alin. (5) dreptul recunoscut consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat este limitat la a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contract”.
[16] Ibidem., potrivit dispozitivului „Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 13.952/271/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii”.
[17] Iniţial textul art. 11 din Legea Dării în plată avea următoarea formă: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”. Ulterior, prin Decizia nr. 623/2016 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi este neconstituţională. Totodată, Plenul Curţii Constituţionale a statuat că revederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Lege sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.
[18] Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 reprezintă în realitate o transpunere a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 04.02.2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 conform cărora „Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.
[19] Pentru analiza aplicării în timp a Legii nr. 77/2016 a se vedea, M. Nicolae, Ionuţ-Florin Popa, „Credite pentru consumatori. Provocări legislative şi tensiuni constituţionale româneşti”, Ed. Solomon, 2017, p. 1-112.
[20] A se vedea dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din C. civ. potrivit cărora „ (2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi”.
[21] A se vedea aici. Teza a II-a a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea Dării în plată astfel cum este propusă spre modificare este criticabilă din cel puţin două perspective: (i) noţiunea de „prezumţie absolută şi irefragrabilă” reprezintă un nonsens. Prin această modificare probabil legiuitorul a vizat instituirea unei prezumţii legale de impreviziune conform dispoziţiilor art. 328 din C. proc. civ. potrivit cărora „(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel” şi (ii) este ignorat considerentul 116 teza a III din Decizia nr. 623/2016 potrivit căruia „(…) Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil”.
[22] Conform dispoziţiilor art. 1025 din Codul Civil de la 1864 „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”. Astfel, în vechiul Cod Civil decăderea debitorului din beneficiul termenului intervenea în două situaţii, respectiv, atunci când: (1) debitorul ajunge în stare de insolvabilitate, indiferent dacă are sau nu vreo culă în producerea acestei stări şi (2) debitorul micşorează garanţiile pe carea le-a adus creditorului, iar această micşorare îi este imputabilă. Trebuie subliniat că nu sunt vizate garanţiile propriu-zise care pot grefa creanţa. Pentru detalii a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Edit. a VIII-a, Ed. All Beck, 1993, p. 410.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 1.417 din Noul Cod civil „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială”.
[23] În Codul civil de la 1864 pactul comisoriu nu era prevăzut expres, această specie a rezoluţiunii/rezilierii fiind instituită (aidoma teoriei impreviziunii) sub regimul acestui act normativ de către doctrina şi practica judiciară, pentru detalii a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. p. 97-98.
În schimb, Noul Cod Civil a preluat opiniile doctrinare şi reţinerile practicii judiciare şi a consacrat în mod expresc noţiunea de pact comisoriu, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 1.553 „(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2)În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează”. Pentru detalii, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu op. cit., p. 296-297.
[24] Pactul comisoriu cel mai energic reprezintă acea clauză rezolutorie în virtutea căreia în caz de neexcutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. Pentru detalii a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. p. 98.
[26] Decizia nr. 4542/16.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a (nepubicată).
[26] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu op. cit., p. 301.
[27] Potrivit dispoziţiilor art. 1.554 din Noul Cod Civil „(1) Contractul desfiintat prin rezolutiune se considera ca nu a fost niciodata incheiat. Daca prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este tinuta, in acest caz, sa restituie celeilalte parti prestatiile primite. (2) Rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate sa produca efecte chiar in caz de rezolutiune.(3) Contractul reziliat inceteaza doar pentru viitor.
[28] A se vedea A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu op. cit., p. 316-317; Potrivit dispoziţilor art. 1.538 din Noul Cod Civil (1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. (2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. (5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună”.
[29] Ibidem.
[30] Potrivit dispoziţiilor art. 1.540 alin. (1) din Noul Cod Civil „Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.”
[31] Potrivit dispoziţiilor art. 1.538 alin. (5) din Noul Cod Civil „Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună”; Idem, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu op. cit., p. 317.
[32] Potrivit dispoziţiilor art. 1.539 alin. (1) din Noul Cod Civil „Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei”; Idem, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu op. cit., p. 318 .
[33] Decizia nr. 524R/10.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VI-A Civilă (nepublicată).
[34] Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi îndeplinirii, executării obligaţiei corelative. În acest sens a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria Generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, 2018, p. 460.
[35] Idem., p. 461.


Cosmin Şovar
Avocat în cadrul FIRON BAR-NIR


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.