ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

O teorie a dreptății, ceva ușor, de vară, à la John Rawls. O teorie a dreptății de John Rawls
03.09.2019 | Diana MOCANU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Diana Mocanu

Diana Mocanu

Un ghid de lectură al teoriei lui Rawls[1] ne invită să ne imaginăm următoarea situație: un bogat crescător de animale moare, lăsându-și turma moștenire celor doi fii ai săi, fără a specifica însă care animale revin cui. Pentru că acestea au caracteristici diferite și nu ar fi echitabilă simpla lor numărare și împărțire la doi, frații decid să consulte un judecător înțelept. Acesta rezolvă dilema astfel: pune pe unul dintre frați să împartă turma și pe celălalt să aleagă primul partea care să îi revină. Soluția li se va părea celor mai mulți echitabilă, devreme ce primul frate poate presupune că al doilea va alege partea care i se va părea mai bună, va avea interes să le dividă cât mai egal. Teoria lui Rawls se bazează practic pe aceeași simplă idee. Dar pentru a o înțelege cu adevărat, e necesară o scurtă privire spre trecut.

Într-o simplificată istorie a răspunsurilor din filosofia politică la întrebarea „ce este dreptatea?”, cel al lui John Rawls survine târziu, compensând însă prin fermitate. El se înscrie în succesiunea cuprinzând pentru început ideea antică a dreptății ca armonie, din care am moștenit și încă ne servim de imaginea balanței echilibrate a ordinii sociale în mâinile zeițelor Themis, Dike, Iustitia sau Astraea. Faptul că ați ridicat ochii către o statuetă omonimă adunând praf pe raftul din birou de îndată ce ați citit aceste ultime cuvinte, că v-a sunat un ecou al lui Ulpian cu al său precept de a da fiecăruia ce este al său auzit la primele cursuri ale facultății de drept, dar mai ales că a trecut atâta timp până la apariția unei schimbări de paradigmă, stau mărturie forței și permanenței acestei viziuni asupra justiției. Ea se regăsește și în carte, deși mai relevante ei sunt două idei mult mai târzii, nu în ultimul rând pentru că însuși autorul le dedică secțiuni importante, subliniindu-le neajunsurile înainte de a propune alternativa din titlu. Este vorba, desigur, despre utilitarism, cu mult criticatele sale riscuri de a fi folosit pentru a justifica negarea intereselor unor minorități, și apoi de intuiționism, apărut în replică, cu propriile critici de a fi nesistematic și vag în apelul său la moralitatea ‘de bun simț’, la care Rawls adaugă observația că intuițiile noastre cotidiene despre dreptate, deși pot oferi răspunsuri în aparență mai echitabile acolo unde utilitarismul eșuează, nu sunt totuși obiective, ci influențate de situația noastră curentă, obiceiuri și așteptări.

În scopul ultim al protecției demnității persoanelor propriu eticii kantiene și în spiritul justiției ca maximă virtute personală, într-o lume postbelică în care gândirea din filosofia politică – influențată de spectrele estice ale nazismului și stalinismului – se concentra obsesiv pe critica unui control statal extins asupra vieților oamenilor, Rawls readuce în centrul preocupărilor justiția distributivă. El determină reorientarea întregului domeniu înspre găsirea unei concepții acceptabile cu privire la cine primește ce într-o societate și pe ce bază. „O teorie a dreptății”[2] explică alternativa neocontractualistă pe care a oferit-o Rawls: dreptatea ca echitate. Neocontractualistă pentru că reia ideea contractului social a lui Rousseau, dar la un nivel mai înalt de abstracție, folosind-o pentru a legitima nu statul, ci principiile dreptății. O face pentru început sub forma unui faimos experiment de gândire cunoscut ca „vălul ignoranței”. Acesta împiedică părțile contractante, reunite fictiv pentru a stabili principiile de justiție adecvate conviețuirii lor viitoare, să știe ce poziție vor ocupa în societatea pe care o creează, dar și ce concepție despre bine vor avea. Procedural, Rawls asigură astfel înlăturarea subiectivismului lor și permite verificarea intuițiilor pe care le au asupra moralității și deci a dreptății prin confruntarea cu ale celorlalți. Scopul este acela de a ajunge la un acord asupra principiilor fundamentale din care sa decurgă judecățile ulterioare, prin explicitarea convingerilor ipoteticelor părți contractante cu privire la ceea ce este just.

Într-un pasaj celebru, autorul afirmă că justiția este prima virtute a societăților, așa cum adevărul este a sistemelor de gândire. Oricât de elegantă și suplă, o teorie trebuie revizuită dacă nu corespunde adevărului, așa cum legile și instituțiile trebuie reformate sau abolite dacă sunt nedrepte, indiferent cât de eficiente s-ar dovedi. Discuția din capitolul al doilea despre sclavie este astfel purtată spre o dublă concluzie, aceea că justiția este mai importantă decât eventuala eficiență economică a utilizării muncii forțate și că ea nu permite privarea de libertate a unora în beneficiul comun sporit al altora sau, în versiunea engleză, for the greater good. De aici, cu ajutorul unei serii de concepte precum „societatea ca sistem de cooperare” și ideea unei „structuri de bază a societății”, Rawls creează două principii. Primul dintre ele spune că fiecare persoană are aceeași „creanță imprescriptibilă” (cu scuzele de rigoare) asupra unui pachet pe deplin adecvat de libertăți fundamentale, compatibil cu al tuturor celorlalți. Acest principiu trebuie îndeplinit cu prioritate față de cel de-al doilea, conform căruia inegalitățile sociale și economice permise în structura de bază a societății trebuie să satisfacă două condiții: mai întâi, ele trebuie să fie distribuite în așa fel încât să poată fi în avantajul tuturor, apoi ele trebuie să fie atașate unor poziții și funcții accesibile tuturor în condiții de egalitate de șanse.

Ambiguitatea acestui de-al doilea principiu îl deschide interpretărilor, trei dintre care sunt discutate în detaliu de Rawls. În final, el optează pentru ceea ce va numi „egalitate democratică” pentru a clarifica cea de-a doua condiție, o viziune care folosește „principiul diferenței” pentru a explica faptul că un grad de inegalitate este permisibil cât timp încurajează pe cei născuți cu diferite abilități să și le cultive, în beneficiul tuturor, inclusiv – și, de fapt, cu precădere – al grupului celui mai dezavantajat în structura de bază a societății respective (regula „maximin”, de maximizare a minimului de avantaje). Pentru înțelegerea acestuia ghidul de lectură citat în primul paragraf oferă exemple și scheme foarte utile.

Analizând compatibilitatea celor două principii, Rawls distinge o altă trilogie interpretativă, a tipurilor de „justiție procedurală”, dintre care o preferă cea numită „pură” și care presupune că simplul fapt al urmării unei proceduri face ca rezultatul să fie just. Apoi el caracterizează pe larg dreptatea ca echitate, specifică conceptele de libertăți fundamentale și de „bunuri primare” și imaginează o simulare a „poziției originale”, în care părților contractante li se prezintă o listă de teorii, conformă unui număr de cinci constrâgeri (principiile teoriilor trebuie să fie generale, de aplicație universală, publice, eficace și supreme), pentru a demonstra că dreptatea ca echitate este preferabilă rațional. Nu vă voi răpi plăcerea de a citi nucleul lucrării, anume prezentarea și analiza argumentelor teoriei dreptății ca echitate, la limită un exemplu textbook de pledoarie, urmat de o descriere, destul de abstractă însă, a instituțiilor ce ar compune o structură socială de bază conformă principiilor dreptății ca echitate, alături de obligațiile cărora acestea le dau naștere. În chip de concluzie, cartea ne prezintă un fel de test al fezabilității implementării teoriei în fața unor dificultăți precum de exemplu justiția intergenerațională sau nesupunerea civilă a individului care nu consimte propriu-zis la acest nou contract social. Dacă v-am trezit interesul, enjoy!

*John Rawls, A Theory of Justice. Revised Edition, Belknap Press, 1999. Disponibilă aici și aici. Traducerea în română, publicată în 2011, aici.


[1] Frank Lovett, Rawls’ ‘A theory of justice’ – A reader’s guide, Continuum International Publishing Group, 2011, p. 19.
[2] Dată fiind lipsa de traduceri satisfăcătoare, am ales să citesc în engleză ediția revizuită de la Belknap Press, din 1999, pentru a evita încurcături terminologice sau interpretări. Pentru recenzie m-am folosit în cea mai mare parte de terminologia atribuită de Enciclopedia de Filosofie și Științe Umane De Agostini, în traducere la All Educațional, 2004.


Diana Mocanu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate