ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Tăcerea este de aur? Despre îndatorirea de informare ca premisă a dolului prin reticență
04.09.2019 | Cristian PAZIUC

 
Competition Law
Cristian Paziuc

Cristian Paziuc

Despre relația dintre drept și caritate, W.S. Churchill, un susținător fervent al piețelor libere, declara: „obiectez în principiu față de a face prin legislație ceea ce aparține de bunul simțământ uman și de caritate.[1] Afirmația subînțelege ideea că resortul politicilor legislative trebuie să fie altceva decât vreo calitate morală intrinsecă a regulilor create. Indiferent dacă această premisă este acceptată sau nu, ea demonstrează înrădăcinarea abordării funcționale, pragmatice, a dreptului în tradiția culturală pe fondul căreia a fost făcută afirmația citată – mediu mai ferit, în timp, de șocurile, inclusiv ideologice, care au putut marca dezvoltarea dreptului în Europa continentală, în special în Europa de est. Nu este surprinzător, așadar, că metoda analizei economice a dreptului a luat naștere în spațiul anglo-american, fiind revendicată, mai cu seamă, de școala de la Chicago[2], curent doctrinar conturat începând cu anii 1960, dar avându-și originile îndepărtate în lucrările filosofilor utilitariști precum Bentham și Mill[3]. Că sistemul de drept atașat unei economii de piață încă tinere nu poate avea decât de câștigat din împrumutarea metodei menționate ca unul dintre vectorii creării și interpretării dreptului ne pare un adevăr vădit, a cărui subliniere este cu atât mai necesară cu cât practica juridică recentă, în special legislativă, suferă de nepotrivite accente de autohtonism.

Așa fiind, fără a justifica însăși metoda analizei economice în prezenta lucrare[4], vom încerca să folosim această metodă în abordarea unei probleme punctuale din dreptul contractelor: dolul prin reticență săvârșit în absența vreunei obligații legale (speciale) sau contractuale de comunicare a unor informații la încheierea contractului. Art. 1214 alin. (1) C. civ. dispune că viciul de consimțământ al dolului există nu doar atunci când falsa reprezentare a realității este provocată prin manopere dolosive (i.e., prin fapte comisive), ci și atunci când o parte „(…) a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.” De bună seamă, norma este zgârcită cât privește premisa elementului obiectiv al dolului prin reticență[5]: când anume se cuvine ca o parte să dezvăluie informații cu ocazia încheierii contractului? Imprecizia voită a formulării utilizate de către legiuitor creează un câmp fertil pentru utilizarea analizei economice în scopul de a discerne cazurile de existență a unei îndatoriri de informare. Din punct de vedere tehnic, analiza economică permite identificarea situațiilor în care, prin prisma criteriului eficienței, este rațională reținerea îndatoririi de informare, această metodă putând fi subsumată, astfel, în special interpretării logice și teleologice[6] la care este nevoit să recurgă judecătorul confruntat cu o asemenea ipoteză „deschisă” a normei.

Prezenta lucrare este structurată în patru părți. Secțiunea I definește problema: de ce este necesară hotărnicirea domeniului îndatoririi de informare între domeniul obligațiilor propriu-zise de informare, legale sau contractuale, și acela, ipotetic, al unei îndatoriri generale de informare incidente ori de câte ori un aspect cunoscut de o parte și ignorat de cealaltă este determinant pentru consimțământul celei din urmă? În secțiunea a II-a, evidențiem succint soluțiile întâlnite în dreptul comparat în ceea ce privește sfera de aplicare a unei îndatoriri de informare în contextul viciului de consimțământ al dolului ori al echivalentelor funcționale. Criteriile propuse de analiza economică pentru a identifica situațiile în care este rațională impunerea îndatoririi de informare fac obiectul secțiunii a III-a. În fine, încercând să valorificăm teoria economică a informației și exemplele dreptului comparat, ne propunem să sugerăm, în secțiunea a IV-a, repere pentru determinarea cazurilor în care, chiar și în lipsa unei obligații propriu-zise de informare prevăzute de lege sau de contract, „se cuvine” comunicarea de informații în sensul art. 1214 alin. (1) C. civ., deci există premisa dolului prin reticență.

I. Între ciocan și nicovală – eficiența contractului și investițiile în informații

A stabili că este cuvenită dezvăluirea unor informații la data încheierii contractului, deci că omisiunea intenționată de a realiza această comunicare, dacă este determinantă pentru consimțământul celeilalte părți, constituie dol, nu prezintă dificultăți dacă o obligație de informare propriu-zisă[7] este prevăzută de lege sau prin contract. În acest sens, pe lângă situația prevăzută de art. 2204 C. civ. în materia asigurării, există numeroase reglementări speciale care instituie, adesea cu inutile suprapuneri, obligații precontractuale de informare, îndeosebi în relațiile dintre profesioniști și consumatori[8]. De asemenea, dacă actorii unei negocieri stabilesc obligații particulare de informare printr-un acord de negociere – act preparator[9] ce constituie, în sine, o operațiune contractuală[10] –, omisiunea ulterioară de a comunica aspectele a căror dezvăluire a fost astfel convenită va putea constitui premisă a dolului prin reticență. De vreme ce, printr-un asemenea acord, părțile „realizează organizarea convențională a negocierilor[11], nu există niciun impediment față de a da efect voinței private de definire a sferei informațiilor socotite necesare pentru manifestarea consimțământului în cunoștință de cauză la încheierea contractului preconizat prin negocieri[12].

Mai dificilă este problema de a stabili dacă – și, mai ales, în ce limite – există îndatoriri de informare atunci când nicio obligație (particulară) de informare nu decurge din lege sau dintr-un acord preexistent, astfel cum se întâmplă, de regulă, în cazurile în care părțile nu acționează într-o relație profesionist-neprofesionist sau profesionist-consumator[13]. De această problemă ne ocupăm în lucrarea de față. Prezenta secțiune este împărțită în două părți. Întâi, vom prezenta motivele pentru care chestiunea eficienței îndatoririi precontractuale de informare, în contextul dolului prin reticență, este fundamental echivocă. Apoi, vom încerca să schițăm modul în care această dificultate este receptată – dacă este receptată – în dreptul civil român, cu consecințe funcționale asupra regimului dolului prin reticență.

A. Echivocul ipotezei dolului prin reticență în absența unei obligații legale (speciale) sau contractuale de informare

Dacă în cazul dolului comisiv necesitatea de a recunoaște anulabilitatea actului este netă, investiția în fabricarea unei reprezentări false a realității în scop redistributiv fiind de plano ineficientă[14], pentru situația omisiunii de dezvăluire a unor informații nu se poate identifica o soluție unică și generală. Cu alte cuvinte, din perspectiva analizei economice, nu este mulțumitoare nici negarea existenței oricărei îndatoriri de informare în afara obligațiilor particulare de informare prevăzute de lege sau prin contract, dar nici extinderea domeniului acestei îndatoriri – deci a sancțiunii asociate dolului prin reticență – la orice situație în care o parte omite intenționat să comunice celeilalte informații determinante pentru consimțământul celei din urmă.

Pentru a ilustra echivocul ipotezei dolului prin reticență, poate fi util următorul exemplu: prin studii geologice ample, Primus realizează că un anumit teren ar putea ascunde zăcăminte importante de petrol. Deși resursele de petrol însele ar face obiectul proprietății publice, Primus știe, în virtutea pregătirii sale profesionale, că exploatarea zăcămintelor ar afecta și terenurile învecinate – actualmente virane, neconstruibile și cu o valoare de piață foarte redusă – permițând încasarea de către proprietar a unei rente anuale substanțiale[15]. Primus îi face lui Secundus, proprietar al unui astfel de lot, o ofertă de cumpărare la valoarea de piață, urmărind ca, ulterior dobândirii dreptului de proprietate, să facă publică existența zăcămintelor și să profite de posibilitatea exploatării lucrative a terenului. Se cuvine comunicarea existenței probabile a zăcămintelor?[16] Răspunsul nu este nicidecum evident. De o parte, privarea vânzătorului de informații de care depinde în mod esențial valoarea atribuită terenului face cu totul incertă eficiența operațiunii – în cel mai rău caz, deținând aceeași informație, vânzătorul ar fi putut exploata mai profitabil terenul, e.g. în lumina aptitudinilor care i-ar fi permis să negocieze o rentă mai mare. De cealaltă parte, constrângerea cumpărătorului la a comunica informația ar împiedica, probabil, însăși încheierea contractului, deci, a priori, ar înlătura orice stimul al lui Primus de a investi în eforturi de cercetare, iar potențialul productiv ar putea rămâne nedescoperit și neexploatat.

Din acest exemplu rezultă că domeniul îndatoririi de informare – în afara obligațiilor propriu-zise de informare, legale sau contractuale – depinde de un proces delicat de echilibrare a două necesități care tind la rezultate diferite: evitarea costului social al erorilor generate de asimetria informațională, de o parte; încurajarea investițiilor eficiente în informații, de cealaltă parte.

Asimetria informațională reprezintă o deficiență a piețelor reale – în contrast cu modelul teoretic al pieței perfect competitive – care acționează ca o forță în sensul diminuării piețelor și al scăderii calității produselor și serviciilor tranzacționate. Fenomenul a fost ilustrat de către economistul american George Akerlof prin raportare la piața autoturismelor uzate – o piață a „lămâilor”, în terminologia plastică a autorului[17]. Necunoscând calitatea unui anumit autoturism, ci numai că autoturismele din această piață se pot situa oriunde de-a lungul unui spectru calitativ cuprins între calitatea cea mai proastă („lămâile”) și calitatea cea mai bună, potențialii cumpărători vor oferi un preț mediu practicat pe această piață. Dimpotrivă, mulțumită utilizării personale sau a cunoștințelor speciale în domeniu, vânzătorii dețin informații privind calitatea autoturismelor vândute. În condițiile ofertării prețului mediu, vor rămâne în piață agenții ofertei care dețin autoturisme de calitate mediocră, dornici să vândă pentru un preț superior valorii bunului, și vor părăsi piața proprietarii autoturismelor de calitate, nedispuși să înstrăineze bunul pentru un preț inferior valorii atașate acestuia. În condițiile conservării asimetriei informaționale, procesul eliminării unor agenți ai ofertei și a produselor de calitate bună se va perpetua.

Privind în microcosmosul contractelor încheiate în practica juridică, această inegalitate informațională a părților creează un impediment particular în calea dezideratului de promovare a eficienței. Despărțindu-se de tradiția utilitaristă, analiza economică a dreptului nu pretinde a putea face comparații interpersonale în ceea ce privește utilitatea obținută de persoane diferite prin satisfacerea unor preferințe[18]. În schimb, analiza economică se sprijină pe posibilitatea ierarhizării preferințelor pe baza modului în care acestea sunt revelate de către membrii societății în piețele explicite sau implicite[19]. Nu putem ști care dintre cele două persoane dispuse să plătească același preț pentru o excursie obține o mai mare fericire din aceasta. Putem, în schimb, determina că, subiectiv, fiecare prețuiește excursia mai mult decât suma de bani plătită pentru aceasta. Contractul este, pe acest fond, vehiculul uzual prin care, revelându-și preferințele, membrii societății transferă resurse către utilizări mai valoroase, deci în mod eficient[20]. Dar această descriere economică a instrumentului contractual nu este completă. Criteriul eficienței este judecat în contextul mai larg al modelului pieței perfecte, care implică dezideratul informării complete a agenților cererii și ai ofertei[21]. Dacă o persoană vinde un bun întrucât, în absența unor informații esențiale, crede că operațiunea îi conferă un avantaj, simpla formare aparentă a acordului de voințe nu este peremptorie în ceea ce privește eficiența operațiunii[22]: în condițiile unei informări complete, înstrăinătorul ar putea fi, în realitate, persoana aptă să exploateze resursa cu beneficii sociale superioare[23]. În consecință, asimetria informațională poate atribui contractului un deznodământ inferior celui presupus de o informare completă a ambelor părți, lipsind de fundament prezumția că instrumentul contractual creează un câștig social net prin transferul resurselor către utilizări mai valoroase[24]. Iată, deci, un prim taler al balanței: extinderea sferei îndatoririi de informare precontractuală, ca premisă a dolului prin reticență, este dezirabilă întrucât este menită să remedieze consecințele asimetriei informaționale[25].

Pe de altă parte, impunerea îndatoririi de informare în cadrul precontractual poate genera ineficiență într-un alt sector al activității sociale: producerea de informații de care depinde utilizarea valoroasă a resurselor. Titularul unei informații apte să genereze eficiență alocativă poate fie să exploateze personal informația – scop în care trebuie să dețină și controlul asupra resurselor la care aceasta se referă – fie, alternativ, să o „înstrăineze” – i.e., să o divulge – către deținătorul resursei pentru o sumă cuprinsă între costul obținerii informației și beneficiul pe care deținătorul resursei l-ar obține exploatând informația. Circulația informațiilor productive se lovește, însă, de o stavilă importanță. Informația, privită ca obiect al schimburilor economice, diferă de majoritatea bunurilor propriu-zise prin aceea că dobânditorul nu poate aprecia valoarea pe care informația o prezintă pentru el decât cunoscând-o, iar cunoașterea informației înlătură disponibilitatea de a mai plăti pentru acces[26]. Așadar, divulgarea informației cu rezervarea unui beneficiu cel puțin egal cu costul obținerii informației este, desigur, posibilă[27], dar implică negocieri complexe și, adesea, dezvăluiri incrementale în perioada precontractuală, pe care titularul informației va fi cu atât mai puțin dispus să le facă cu cât manifestă o mai mare aversiune față de risc. Pe scurt, costurile de transfer se pot dovedi suficient de ridicate încât să împiedice un asemenea transfer voluntar[28]. Rămâne alternativa exploatării informației prin unirea, în persoana titularului, atât a fondului informațional, cât și a controlului asupra resurselor la care acesta se referă. Dacă, pentru a dobândi acest control, titularul informației trebuie, prin comunicare, să își sacrifice „monopolul” asupra acesteia – adică tocmai ceea ce i-ar permite să extragă un profit din unirea informației cu controlul asupra resursei –, nu va mai exista, ex ante, niciun stimul pentru a investi în obținerea informației productive[29]. Tehnic, imposibilitatea de a profita de pe urma informațiilor a căror obținere este costisitoare face irațională investiția în informație: agentul internalizează costul privat necesar pentru dobândirea informației, dar externalizează beneficiul exploatării acesteia[30]. Reluând exemplul din deschiderea acestei secțiuni, este legitim să ne întrebăm ce interes ar mai avea prospectivul cumpărător al terenului în a întreprinde o costisitoare cercetare geologică a zonei dacă, îndată ce rezultatele acesteia ar fi împărtășite proprietarului, acesta, după toate probabilitățile, ar refuza să vândă (exploatând el însuși informația) ori ar pretinde un preț mult mai ridicat? Iată, așadar, al doilea taler al balenței: restrângerea sferei îndatoririi precontractuale de informare este dezirabilă pentru a stimula investițiile în obținerea informațiilor productive.

În concluzie, analiza economică sugerează că trebuie respinse abordările extreme în privința domeniului îndatoririi de informare ce poate constitui fundament al dolului prin reticență. Nu este mulțumitoare nici absența unei asemenea îndatoriri în afara cazurilor expres reglementate de lege sau printr-un contract, dar nici îmbrățișarea concepției imprecise a îndatoririi generale de a comunica informații determinante pentru voința celeilalte părți. Dificultatea deosebită constă, desigur, în a determina coordonatele care permit localizarea domeniului îndatoririi de informare între aceste extreme.

B. Poziția dreptului român

Tradițional, doctrina română a admis existența dolului prin reticență, deci – explicit sau implicit – existența îndatoririi de informare[31]. Ambiguitatea acesteia se manifestă, însă, în criteriile prea puțin nuanțate propuse pentru cercetarea existenței îndatoririi într-un caz dat. Cel mai adesea, aceasta este extrasă din însuși caracterul determinant pe care informația ascunsă l-ar avea pentru voința părții de a încheia actul. Bunăoară, s-a spus că aceasta există în ceea ce privește „împrejurări[le] care interesează pe cealaltă parte la încheierea actului juridic, împrejurări care ar fi trebuit să fie aduse la cunoștința părții respective[32], ori – mai recent – că dolul prin reticență se concretizează „în ascunderea sau necomunicarea (…) [către cealaltă parte – n.n., C.P.] a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.[33] Formulări similare se regăsesc în majoritatea analizelor doctrinare dedicate dolului[34]. Întrucât, ca orice viciu de consimțământ, dolul (prin reticență) trebuie să fie determinant pentru voința de a contracta a celui care își reprezintă fals realitatea[35], a reține, pentru incidența îndatoririi de informare, doar criteriul lax al caracterului determinant al informației, ar pune în grav dezechilibru balanța rațiunilor economice de care depinde localizarea acestei îndatoriri: ori de câte ori s-ar putea pune problema vicierii consimțământului prin reticență întrucât o parte a fost privată de o informație determinantă deținută de către cealaltă parte, s-ar reține automat existența îndatoririi de informare și, implicit, a elementului obiectiv al dolului. Acesta nu ar mai constitui o cauză a stabilirii viciului de consimțământ, ci o consecință a impusului intuitiv de a proteja partea lipsită de o informație determinantă la emiterea manifestării de voință.

Alteori, conștientizând precaritatea fundamentului economic al unei îndatoriri nelimitate de informare precontractuală[36], doctrina nuanțează regimul îndatoririi prin cerința suplimentară ca partea dezavantajată informațional să nu aibă acces pe altă cale la informația ascunsă[37], exprimată uneori și prin ideea echivalentă că această parte are, la rândul său, o „obligație de autoinformare[38]. Prin raportare la necesitățile economice contradictorii care tind să împingă în direcții diferite granițele îndatoririi de informare, nici această circumstanțiere nu este suficientă. Mai cu seamă, pare probabil că efectul acestei condiții este de a exclude îndatorirea de informare în cazuri în care informația nedivulgată a fost obținută fără vreo investiție specifică ori este exploatată în scop pur redistributiv, atât timp cât informația rămâne rezonabil accesibilă celeilalte părți. Or, astfel cum vor arăta, producția informațiilor obținute întâmplător nu poate fi descurajată, iar producția informațiilor pur redistributive trebuie să fie descurajată, astfel încât, pentru aceste informații, fie ele și rezonabil accesibile părții neavizate, nu subzistă rațiunile economice potrivnice unei îndatoriri de informare.

Dacă doctrina este, cel puțin, consecventă în conturarea regimului îndatoririi de informare, mai îngrijorătoare sunt imprecizia și fluctuațiile jurisprudențiale. Formulările recente ale instanțelor variază de la tendința de a nega orice îndatorire de informare în absența consacrării legale a unei obligații particulare[39] până la extinderea excesivă a domeniului îndatoririi prin adoptarea criteriului lax al importanței informației necomunicate[40]. Unele analize intermediare introduc circumstanțieri oportune, dar încă insuficiente, precum este criteriul accesibilității informației nedivulgate[41]. Urmarea nefericită a acestei varietăți de poziții jurisprudențiale constă în imprevizibilitatea soluțiilor privitoare la dolul prin reticență. Vom relua analiza unor cazuri din practica instanțelor naționale în secțiunea a IV-a, în contextul prezentării criteriilor propuse pentru delimitarea sferei de aplicare a îndatoririi de informare. Ne permitem, deocamdată, următoarea concluzie intermediară: în absența unei obligații de informare special prevăzută de lege sau prin contract, stadiul actual al practicii juridice autohtone nu permite o identificare a premisei dolului prin reticență într-o manieră suficient de precisă pentru a pune în balanță rațiunile economice contradictorii care pledează pentru, respectiv împotriva îndatoririi de informare.

În continuare, vom analiza succint criteriile – de regulă, mai bine închegate – utilizate în dreptul comparat pentru identificarea cazurilor în care se impune dezvăluirea unor informații la momentul contractării.

II. Repere de drept comparat

În dreptul comparat, punctul de plecare în analiza îndatoririi de informare a cărei nerespectare poate atrage nevalabilitatea contractului este comun: nu există o îndatorire generală a părților de a-și comunica reciproc informații relevante la momentul încheierii contractului[42]. Manifestare indirectă a curentelor individualiste prevalente în epoca dezvoltării regimurilor moderne de drept al contractului, atât în Europa, cât și în Statele Unite, acest principiu a cunoscut, însă, o limitare graduală prin decuparea de excepții destinate, în esență, să sancționeze cazuri de rea-credință manifestă. Declarativ, sfera acestor excepții – deci a îndatoririi de informare – este mai restrânsă în sistemele de common law decât în dreptul francez, québécois sau german, dar practica judiciară sugerează o convergență funcțională a acestor sisteme.

Mult timp, instanțele franceze au recunoscut drept constitutive de dol doar minciuna și manevrele dolosive (recte, faptele pozitive), reticența fiind sancționată doar indirect, prin viciul de consimțământ al erorii, dacă reprezentarea greșită a împrejurării nedezvăluite întrunea cerințele erorii esențiale (i.e., privitoare la calitățile substanțiale ale obiectului prestației).[43] Recunoașterea jurisprudențială a unei îndatoriri de informare în afara obligațiilor punctuale prevăzute de lege (e.g., în materia contractului de asigurare) a început în anii 1950 cu afirmația că poate fi calificată ca dol potrivit vechiului art. 1116 C. civ. și tăcerea uneia dintre părți, de natură să disimuleze un fapt care, dacă ar fi fost cunoscut de către cealaltă parte, ar fi împiedicat-o pe aceasta din urmă să încheie contractul, dar numai dacă a fost scuzabilă necunoașterea împrejurării ascunse[44]. Gradual, sfera îndatoririi de informare a fost extinsă. Autonomizând dolul prin reticență, jurisprudența a respins ideea că eroarea provocată prin păstrarea tăcerii trebuie să cadă asupra calităților substanțiale – chiar și inducerea unei false reprezentări asupra simplelor motive ale contractului poate atrage anulabilitatea[45]. Iar cerința caracterului scuzabil al omisiunii victimei de a se autoinforma, deși reținută în cazuri particulare, a fost estompată prin ideea că, în anumite tipuri de raporturi ori față de anumite categorii de subiecte, este legitimă o mai mare încredere în cocontractant, deci o diminuare corelativă a eforturilor de autoinformare. Astfel, au proliferat îndatoririle de informare în sarcina profesioniștilor – de pildă, în cazul vânzătorilor profesioniști ai autoturismelor de ocazie[46] –, precum și cele legate de contractele considerate a justifica, prin natură și conținut (configurarea unor interese concordante, iar nu concurente), o mai mare încredere între (viitoarele) părți, e.g. contractul de societate[47]. În afara acestor situații particulare, a continuat tendința de lărgire a sferei îndatoririi de dezvăluire a informațiilor vădit determinante pentru cealaltă parte: există dol dacă vânzătorul unui teren, cunoscând că dobânditorul dorește să construiască un hotel, ascunde faptul că alimentarea cu apă este insuficientă pentru o asemenea exploatare; dacă vânzătorul ascunde caracterul neconstruibil al terenului; dacă este trecută sub tăcere împrejurarea că, la 100 de metri de casa de vacanță vândută, urmează să fie amplasată o fermă de porci cu o capacitate de 400 de capete; dacă se ascunde interdicția administrativă de locuire care afectează casa vândută etc.[48] Astăzi, aceste dezvoltări jurisprudențiale sunt concentrate în art. 1137 C. civ. fr., în redactarea primită prin Ordonanța nr. 2016-131 din 10 februarie 2016[49] și prin Legea de ratificare nr. 2018-287 din 20 aprilie 2018[50]: constituie dol și disimularea intenționată de către una dintre părți a unei informații, cunoscând caracterul determinant al acesteia pentru cealaltă parte, dar nu și trecerea sub tăcere a propriei estimări despre valoarea reală a prestațiilor[51].

O evoluție asemănătoare este vizibilă în dreptul québécois, în care, precum în sistemul român, consacrarea legislativă a dolului prin reticență nu permite identificarea unui contur cert al îndatoririi de informare. Art. 1401 alin. (2) C. civ. Q. dispune doar că dolul poate rezulta (și) din tăcere sau dintr-o reticență. Criteriul adoptat în doctrină și în jurisprudență pentru impunerea îndatoririi de informare este importanța informației pentru manifestarea de voință a părții aflate în eroare: reticența constă în omisiunea intenționată de a-i atrage atenția cocontractantului asupra unei erori în care acesta se află sau de a-i revela un fapt important care ar altera voința sa de a contracta[52]. Astfel, comite dol prin reticență vânzătorul care nu informează cumpărătorul unei case despre o problemă gravă rezultând din infiltrații repetate ale apei, promitentul-vânzător care nu menționează promitentului-cumpărător existența unui aviz de neconformitate și a unei cereri de demolare a clădirii, ca și locatorul care trece sub tăcere existența unui regulament de urbanism care afectează direct și iremediabil destinația pentru care locatarul închiriază imobilul[53].

În sistemul german, potrivit § 123 BGB, este anulabilă declarația de voință indusă prin dol (înșelăciune), fără a se prevedea expres, însă, dacă un asemenea dol poate să îmbrace forma reticenței. Admițând principial că părțile nu își datorează dezvăluirea de împrejurări relevante pentru încheierea contractului, ci, dimpotrivă, trebuie să se autoinformeze, Bundesgerichtshof, în jurisprudența sa, a extras îndatoriri excepționale de informare din standardul bunei-credințe prevăzut de §§ 241 (2) și 242 raportate la § 311 (2) BGB[54]. Categoriile majore de situații în care se impune informarea contractantului includ ipoteza în care acesta cere deținătorului informației, în mod special, lămuriri asupra aspectelor cunoscute celui din urmă, ipoteza existenței unei relații care justifică încrederea sporită între părți (relații de familie, relația dintre un consumator și un profesionist, e.g. vânzătorul profesionist de autoturisme), precum și – mai general – cazul informațiilor considerate a prezenta o importanță manifestă și covârșitoare pentru consimțământul celeilalte părți[55]. Cel din urmă caz stă, în realitate, la baza configurării jurisprudențiale a numeroase îndatoriri de informare bazate pe un criteriu cauzal vag, anume măsura în care cunoașterea informației afectează realizarea interesului pentru care partea a contractat. S-au reținut, astfel, îndatoriri de informare pentru vânzarea autoturismelor de ocazie accidentate, chiar dacă au fost reparate; pentru vânzarea unor imobile cu vicii ascunse care prezintă perspective incerte de reparare (e.g., daune structurale provocate de umiditate) ori amplasate pe terenuri contaminate (teren pe care s-a aflat anterior o groapă de gunoi); pentru vânzarea unor imobile a căror exploatare în scopul urmărit de către dobânditor implică autorizații speciale; pentru cesiunea de părți sociale într-o societate cu perspective financiare (actuale) catastrofale sau ale cărei venituri au suferit o diminuare bruscă înaintea încheierii contractului etc.[56]

Cel puțin la nivel declarativ, dreptul englez este ostil îndatoririi de informare și, în principiu, conservă eficacitatea contractului chiar și în situațiile în care o parte cunoaște și omite să comunice informații determinante pentru voința cocontractantului neștiutor[57]. Totuși, există excepții care – admițând, desigur, diferențe notabile – apropie sistemul englez, din punct de vedere funcțional, de sistemele francez și german[58]. Este adevărat că, formal, tăcerii înseși nu i se rezervă vreun efect juridic propriu în privința validității contractului, însă, într-o gamă importantă de cazuri, reticența poate avea consecințe practice similare celor din sistemele continentale, atinse pe două căi alternative. Întâi, omisiunea de a corecta o eroare a destinatarului ofertei în privința conținutului acesteia va atrage ineficacitatea contractului pentru eroare (mistake)[59]. Apoi, există cazuri care, după toate aparențele, vizează ipoteze de reticență, dar care sunt asimilate dolului comisiv (misrepresentation), atrăgând nevalabilitatea contractului pentru acest motiv. Bunăoară, aceasta este situația în cazul aparențelor create prin simple gesturi – chiar și un zâmbet – destinate să genereze credința într-un fapt inexistent[60]. De asemenea, atunci când o informație comunicată în cursul negocierilor este infirmată de împrejurări ulterioare, simpla omisiune de a corecta impresia creată celeilalte părți va constitui dol[61]. O îndatorire pozitivă de a clarifica împrejurări de fapt există și în sarcina părții care face o afirmație care, deși literal adevărată, poate fi înșelătoare prin mesajul implicit transmis – de pildă, dacă potențialul cumpărător îl întreabă pe reprezentantul vânzătorului despre eventuale sarcini care grevează terenul, iar reprezentantul răspunde că nu are cunoștință despre vreo asemenea restricție, omițând să precizeze că – deși adevărată în sine – necunoașterea sarcinilor se datora faptului că nu se ostenise să facă vreo verificare[62]. În fine, dezvăluirea unor informații, sub sancțiunea reținerii dolului, poate fi necesară în contractele denumite „uberrimae fidei”, socotite a implica respectarea celui mai înalt standard de bună-credință (e.g., contractele de asigurare)[63], precum și în cazurile în care informarea este impusă de uzanțe[64].

Conform §§ 161, 162 și 167 din Restatement (Second) of Contracts[65], care sintetizează, fără forță obligatorie formală, regulile sistemelor statale nord-americane, omisiunea de dezvăluire a unui fapt cunoscut părții este echivalentă unei afirmații privind inexistența faptului respectiv în patru situații care amintesc de îndatoririle de informare din dreptul englez: dacă partea cunoaște că anumite clarificări sunt necesare pentru ca o afirmație anterioară să nu conducă la eroare provocată (e.g., ipoteza afirmațiilor literal adevărate, dar înșelătoare, și a celor infirmate de împrejurări survenite în cursul negocierilor); dacă partea cunoaște că dezvăluirea ar corecta o eroare privitoare la un aspect fundamental pe care se bazează cealaltă parte în decizia sa de a contracta, cu condiția (vagă) ca necorectarea acestei presupuneri greșite să poată fi socotită contrară bunei-credințe și practicilor oneste; dacă partea cunoaște că informarea ar corecta o eroare a contractantului cu privire la conținutul sau efectul unui înscris care constată convenția, în tot sau în parte; dacă, în fine, cealaltă parte ar fi îndreptățită să se aștepte la o astfel de informare în considerarea relației de încredere dintre părți. Că aceste temeiuri rămân larg deschise interpretărilor o dovedește varietatea criteriilor propuse în literatura juridică pentru stabilirea îndatoririlor de informare, de regulă în funcție de rațiuni economice – motiv pentru care vom prezenta aceste criterii în secțiunea a III-a a lucrării.

În fine, mai menționăm că numeroase instrumente sau proiecte academice internaționale admit dolul prin reticență, adoptând fie un test deschis pentru stabilirea îndatoririi de informare[66], similar art. 1214 alin. (1) C. civ. român, fie criterii mai detaliate, cu un cert fundament economic. În mod notabil, art. II.-7:205 din Proiectul Cadrului Comun de Referință prevede, în alin. (3), că pentru a determina dacă standardele bunei-credințe și ale practicilor oneste impun o îndatorire de dezvăluire a anumitor informații, trebuie avute în vedere toate circumstanțele cauzei, inclusiv eventuala deținere de cunoștințe speciale în domeniu de către partea informată, costul suportat de această parte pentru dobândirea informației, accesibilitatea informației pentru cealaltă parte prin mijloace rezonabile și importanța aparentă a informației pentru această din urmă parte[67].

III. Repere de analiză economică

Implicit, multe dintre criteriile dezvoltate de-a lungul timpului, în dreptul comparat, pentru identificarea cazurilor în care există îndatorirea de informare, ca fundament al dolului prin reticență, au o justificare economică. Sarcina de informare a contractantului pe fundalul unor relații de încredere sporită tinde la economisirea costurilor autoinformării sau, mai exact, la limitarea acestor costuri la un nivel eficient în considerarea probabilității mai scăzute a disimulării adevărului de către una dintre părți; îndatoririle de informare mai extinse în cazul profesioniștilor sunt justificate prin raportare la cunoștințele speciale ale acestora, cărora le corespunde un cost ridicat al autoinformării contractanților neprofesioniști; iar necesitatea completării unor afirmații literal adevărate, dar înșelătoare, ține cont de lipsa vreunei diferențe practice reale între asemenea afirmații și variatele manopere dolosive (fapte pozitive), deci de lipsa, în acest caz, a rațiunilor pentru care nedivulgarea unor informații esențiale poate fi uneori dezirabilă economic.

Deși intuitiv exploatate, asemenea resorturi economice nu sunt încadrate într-un sistem coerent în literatura juridică tradițională. Dimpotrivă, unele temeiuri pentru stabilirea îndatoririi de informare par înconjurate de o aură dogmatică, precum se întâmplă în cazul invocării bunei-credințe ori a practicilor comerciale oneste. Finalmente, asemenea temeiuri vagi sunt un refugiu confortabil pentru soluții de cele mai multe ori intuitive, puternic subiectivate și, deci, imprevizibile. Fără îndoială, sistemul de drept român nu face excepție.

Doctrina de analiză economică dezvoltată, cu precădere, în Statele Unite, are meritul de a fi extras dolul prin reticență (și echivalentele funcționale) din obscuritate prin propunerea unor criterii pragmatice de identificare. Cu siguranță, criteriile dezvoltate nu sunt ireproșabile – după cum o dovedește varietatea de opinii în privința validității unora dintre ele –, dar pot, în orice caz, să constituie un instrument util și realist în practica juridică, spre deosebire de reperele fluide, precum buna-credință, oferite de analizele juridice clasice. Ne propunem așadar să schițăm în această secțiune principalele sisteme de criterii economice formulate pentru stabilirea cazurilor de existență a îndatoririi de informare și, prin urmare, a fundamentului dolului prin reticență. Cel puțin patru asemenea sisteme majore pot fi identificate: (i) cel bazat pe modul de dobândire a informației; (ii) cel bazat pe modul de dobândire a informației corelat cu natura informației din punctul de vedere al eficienței economice; (iii) cel bazat pe costul informării; (iv) în fine, un sistem mixt.

A. Stabilirea îndatoririi de informare pe baza modului de dobândire a informației

Piatra de temelie a teoriilor economice despre dolul prin reticență o reprezintă articolul publicat în anul 1978 de către profesorul Anthony Kronman cu privire la tratamentul juridic al informației în contextul cauzelor de ineficacitate a contractului[68]. Încercând să identifice tema recurentă a jurisprudenței nord-americane în materia dolului prin omisiune, în acord cu rațiunile economice care pledează în favoarea, respectiv împotriva îndatoririi de informare, autorul a propus o distincție întemeiată pe modul de dobândire a informației. În unele situații, informația ascunsă este obținută prin investiții, în mod deliberat; alteori, informația se dobândește în mod întâmplător. Criteriul de diferențiere este unul specific, economic. Sunt informații dobândite în mod deliberat cele a căror descoperire implică un cost pe care partea deținătoare nu l-ar fi suportat decât în considerarea probabilității de a obține informația, printr-un asemenea cost înțelegându-se, în opinia profesorului Kronman, nu doar cheltuielile directe de cercetare – verificarea unor arhive, efectuarea de prospecțiuni etc. –, ci și efortul specializării într-un anumit domeniu. Dimpotrivă, informațiile dobândite întâmplător presupun un efort care ar fi fost asumat oricum, indiferent de perspectiva dobândirii acelor informații. Ele nu sunt, așadar, dobândite fără niciun cost – informația poate fi rareori câștigată astfel –, ci pot implica un efort nespecific, pe care deținătorul l-ar fi întreprins oricum, astfel încât lipsa perspectivei de a exploata informația respectivă nu afectează măsura în care persoana este dispusă să se angajeze în activitatea care conduce la descoperire[69]. Acest sens autonom, în special împrejurarea că informația obținută întâmplător nu implică absența oricărui cost, ci absența unei investiții specifice, face mai potrivită descrierea ultimei categorii ca fiind aceea a informațiilor câștigate în mod incidental[70].

Adoptând această distincție, rațiunile economice opuse unei îndatoriri de informare rămân puternice în cazul informațiilor obținute deliberat și dispar pentru informațiile primite incidental. Cea dintâi categorie este dependentă de activități al căror nivel variază în funcție de perspectiva exploatării informației în folos privat; cea din urmă depinde de activități pe care potențialul dobânditor al informației le va întreprinde oricum, la același nivel, chiar dacă nu întrevede vreo posibilitate de a descoperi o anumită informație profitabilă. Impunerea unei îndatoriri de dezvăluire a informațiilor dobândite deliberat ar afecta negativ, astfel, stimulii de angajare în activități productive, de vreme ce membrii societății nu ar mai avea vreun motiv pentru a investi în informații ale căror beneficii nu pot fi internalizate. În schimb, balanța trebuie să încline în sensul contrar în cazul informațiilor dobândite incidental, căci nivelul activităților potențial productive din care ar rezulta întâmplător informații profitabile ar rămâne neschimbat, imposibilitatea de exploatare a informației neputând descuraja un efort pe care agentul l-ar fi întreprins oricum[71].

Două exemple furnizate de către profesorul Kronman explică funcționarea raționamentului propus. În cauza Laidlaw v. Organ[72] – un precedent popularizat prin articolul profesorului Kronman și abordat ulterior în cvasitotalitatea analizelor economice dedicate dolului prin reticență[73] –, a fost pusă în discuție validitatea unui contract de vânzare a unei cantități însemnate de tutun, încheiat la scurt timp după semnarea păcii care a pus capăt războiului din 1812, purtat între Statele Unite și Regatul Unit. În urma păcii, a fost ridicată blocada britanică asupra portului New Orleans. În zorii zilei de 19 februarie 1815, domnul Organ, comerciant de tutun din New Orleans, a aflat despre încheierea păcii de la un apropiat care, la rândul său, avusese contacte cu flota britanică. În consecință, a contractat cu societatea Laidlaw pentru cumpărarea de tutun la prețul pieței, încă scăzut. Vestea păcii a devenit publică doar câteva ore mai târziu, cu urmarea că prețul tutunului – până atunci scăzut din pricina volumului mare de marfă imposibil de exportat – a crescut brusc cu 30-50%. Laidlaw a solicitat anularea contractului. Cauza a ajuns finalmente la Curtea Supremă, care a apreciat – citându-l pe Pothier[74] – că un cumpărător nu are obligația de a aduce la cunoștința vânzătorului existența unor împrejurări extrinseci (contractului) care pot afecta prețul mărfurilor, fiind prea dificil de circumscris limitele unei asemenea îndatoriri, cel puțin dacă mijloacele de informare sunt deopotrivă accesibile ambelor părți. Prezumând dobândirea deliberată a informației în sensul criteriului propus, profesorul Kronman tratează soluția inexistenței îndatoririi de informare ca încurajând investiția în informații și eficiența alocativă: aceasta reclama, în speță, o cât mai rapidă propagare a informației – inclusiv prin semnalul transmis pieței prin cumpărarea unei mari cantități de tutun, deci prin augmentarea cererii –, cu consecința că devenea posibilă o mai rapidă alocare a resurselor către utilizări mai valoroase (în condițiile creșterii prețului tutunului, fermierii vor fi încurajați să cultive mai mult tutun, atribuind terenurilor agricole o destinație mai profitabilă)[75].

Dimpotrivă, în cauza Obde v. Schlemeyer[76], s-a considerat că vânzătorul unei case afectate de o infestație (ascunsă) cu termite are îndatorirea de a aduce această împrejurare la cunoștința cumpărătorului, în caz contrar comițând o fraudă care atrage nevalabilitatea contractului. Deși este posibil ca proprietarul unei astfel de case să facă investiții substanțiale pentru a identifica infestația, asumarea acestor costuri are drept scop, în principiu, satisfacția nevoilor locative proprii sau protejarea unei investiții – proprietarul nu urmărește să descopere o infestație pentru ca apoi să poată exploata informația vânzând bunul la suprapreț. Mai mult, de cele mai multe ori asemenea informații negative despre locuință sunt descoperite prin simplu fapt de a locui în imobil. Așadar, în discuție sunt cunoștințe obținute incidental, astfel încât impunerea unei îndatoriri de informare pentru protecția consimțământului cumpărătorului nu poate afecta în sens negativ investițiile pe care le fac proprietarii de locuințe pentru a identifica și eradica infestațiile[77].

Lucrarea fundamentală a profesorului Kronman a fost criticată, în timp, în special pentru tendința aparentă de reinterpretare forțată a jurisprudenței în lumina distincției dintre informațiile dobândite deliberat și cele incidentale[78]. Într-adevăr, chiar în cauza Laidlaw v. Organ, faptele descrise sugerează că, în clasificarea profesorului Kronman, vestea încheierii războiului cade în categoria informațiilor dobândite întâmplător, fiindu-i comunicată pârâtului de către o persoană cu legături în flota britanică[79]. În orice caz, fie și numai ca obiect al unei critici constructive, modelul economic în discuție a stat la baza tuturor celorlalte criterii propuse de analiza economică pentru stabilirea domeniului de aplicare a îndatoririlor de informare, fiind adoptat ca atare de către Richard Posner[80], inclusiv în hotărârile pronunțate de acesta în calitate de judecător al Curții de Apel pentru Circuitul al Șaptelea, tradițional legată de doctrina de analiză economică dezvoltată de școala de la Chicago[81].

B. Stabilirea îndatoririi de informare pe baza modului de dobândire a informației corelat cu natura informației

Pentru profesorii Cooter și Ulen, criteriul distincției dintre informațiile dobândite prin investiții (specifice) și cele obținute incidental este insuficient: există cazuri în care, deși informația a fost dobândită prin eforturi ale deținătorului, exploatarea sa are un rezultat pur redistributiv. Or, investiția în informații redistributive este în principiu ineficientă deoarece ea presupune un cost social, în timp ce redistribuirea avuției nu implică vreun câștig pentru societate, ci numai transferul acelorași valori de la o persoană la alta. Mai mult, din unghiul teoriei jocurilor, inexistența vreunei îndatoriri de dezvăluire a unor informații distributive, fie acestea și dobândite prin investiții, va provoca angajarea de cheltuieli ineficiente de autoinformare în scop defensiv, căci fiecare persoană va ști că poate fi victima unui transfer licit de avuție. Situația poate fi asemănată celei în care ar exista cazuri de furt autorizate de lege, victima fiind în imposibilitate de a recupera bunul furat ori de a primi despăgubiri, și ocrotindu-se, în consecință, prin investiții excesive în securitatea bunurilor sale. Ca atare, investiția în informații pur redistributive provoacă un cost social net, deci este indezirabilă[82].

Ca exemplu de informație pur redistributivă, autorii fac referire la cunoașterea anticipată a traseului viitor al unei șosele importante[83]. Este improbabil, în acest caz, că exploatarea informației de către dobânditorul terenului după achiziția acestuia la un preț (curent) scăzut alocă eficient resursele – aceeași alocare a terenului, de pildă pentru însăși amplasarea șoselei sau pentru spații de servicii, în cazul loturilor adiacente, va prevala și în lipsa vânzării, fiind previzibil că aceeași destinație, mai profitabilă, ar fi fost dată bunului și de către înstrăinător odată ce informația ar fi devenit publică. Mai probabil, utilizarea informației nu conduce decât la împrejurarea că profitul exploatării bunului cu această destinație va fi extras de către cumpărător, iar nu de către vânzător, realizându-se un pur transfer de avuție. Dimpotrivă, dacă un cumpărător depune eforturi pentru a identifica un autoturism de colecție pe care l-ar putea cumpăra la un preț mic, nedezvăluirea informației că autoturismul găsit – pe care potențialul vânzător neavizat îl consideră doar vechi și îl ține într-o stare precară de întreținere – este, în fapt, o piesă rară de colecție, poate îndeplini și un scop productiv[84]. Exploatarea informației alocă eficient resursa pentru că bunul este mai valoros în mâinile cumpărătorului, fiind folosit și întreținut ca o raritate apreciată, decât în mâinile vânzătorului ignorant care ar fi permis continuarea degradării bunului. Desigur, după cum admit autorii, cele mai multe informații productive au și un inevitabil efect redistributiv, precum în exemplul autoturismului de colecție. Ceea ce interesează este descurajarea exploatării informațiilor pur redistributive. Din această perspectivă, analiza situației din cauza Laidlaw v. Organ ar conduce la o concluzie diferită: în speță, aflarea de către cumpărător a veștii care, ulterior, a condus la creșterea prețului tutunului s-a produs la doar câteva ore înainte ca pacea să devină cunoscută publicului larg, iar această iminență a diseminării informației într-un timp foarte scurt face imposibilă identificarea oricărui câștig de eficiență alocativă produs prin exploatarea informației de către cumpărător. Câți proprietari ai unor ferme de animale sau ai unor culturi agricole variate ar fi atribuit terenurilor lor destinația mai eficientă de culturi de tutun în aceste câteva ore și, în orice caz, ce câștig social s-ar fi putut produce în acest răstimp chiar și în cazurile, pur teoretice, în care proprietarii de terenuri au fost alertați cu privire la creșterea cererii de tutun?

În concluzie, cu premisa că investiția în informații nu este întotdeauna eficientă, deci nu este dezirabilă prin ea însăși, profesorii Cooter și Ulen propun utilizarea cumulată a criteriului modului de dobândire a informației (deliberat sau incidental) și a criteriului naturii acesteia (productivă sau pur redistributivă). Recomandarea normativă este aceea că omisiunea de divulgare a informației la încheierea contractului trebuie considerată ca licită doar în cazul informațiilor productive dobândite deliberat și ilicită în cazul informațiilor pur redistributive obținute prin investiții și al informațiilor câștigate incidental sau fortuit.

C. Stabilirea îndatoririi de informare pe baza costului informării

Într-un al treilea model de criterii ale îndatoririi de informare, accentul este pus nu pe problema stimulilor economici pentru investiția în informații productive, ci pe aceea mai restrânsă a accesului la informație. Premisa este aceea că, în realitate, nu toate secretele pot fi aduse la suprafață cu aceeași ușurință. Unele sunt, economic, secrete superficiale, altele sunt adânci, după cum costurile necesare aflării lor sunt scăzute sau ridicate. În considerarea acestei distincții, criticându-se importanța scăzută dată costurilor relative de informare ale părților de către Kronman, Cooter și Ulen, s-a argumentat că eficiența reclamă ca îndatorirea de informare să existe în beneficiul părții care ar trebui să suporte costuri mult mai mari pentru a afla secretul părții avantajate. Dimpotrivă, nu ar trebui recunoscută o îndatorire de informare dacă partea neavizată ar avea un acces la informație mai facil decât sau comparabil cu accesul părții avantajate[85]. Desigur, instanțele nu ar putea, în fiecare caz, să determine cu acuratețe costurile relative de informare ale părților, motiv pentru care – pentru a fi realist utilizabil acest criteriu – îndatorirea de informare ar trebui reținută doar acolo unde este aparentă o diferență considerabilă între costurile probabile care au fost suportate, respectiv care ar trebui să fie suportate de către părți în vederea informării.

Criteriul costului de informare sau al accesului la informație are meritul de a oferi (încă) un fundament economic pentru diferența de tratament dintre viciile aparente și cele ascunse. Viciile aparente ale unei case, ale unui autoturism de ocazie etc. pot fi detectate de către potențialul dobânditor cu un cost neglijabil, pe când viciile ascunse, prin definiție, ar implica eforturi substanțiale de informare, de pildă realizarea unei expertize, cu consecința augmentării costurilor de transfer care ar putea să împiedice încheierea unui contract eficient[86].

D. Sistemul mixt

Recent, valorificându-se teoriile deja prezentate, a fost propus un sistem care înglobează multiple criterii destinate, în ultimă analiză, să nuanțeze, din rațiuni de eficiență, modelul profesorilor Cooter și Ulen, bazat pe dubla distincție dintre informațiile obținute deliberat și cele incidentale sau fortuite, respectiv dintre informațiile productive și cele (pur) redistributive[87]. Profesorul Harrison (Universitatea din Florida) a identificat mai multe circumstanțieri utile ale modelului menționat, dintre care următoarele trei ne par esențiale.

Întâi, categoria informațiilor dobândite deliberat în sensul originar atribuit de către profesorul Kronman este prea largă. Am menționat deja[88] că, în opinia acestui autor, în investițiile care permit calificarea informației ca fiind dobândită deliberat intră nu doar costurile directe ale unor operațiuni de studiu, cercetare etc. destinate descoperirii unei anumite informații, ci și costurile formării unor cunoștințe de specialitate, e.g. investiția în studii universitare cu profil economic. Or, dacă rațiunea inexistenței îndatoririi de informare pentru informații obținute deliberat constă în riscul diminuării investițiilor în informații, atunci, prin raportare la obținerea unei informații particulare cu privire la care se pune ulterior problema necesității de divulgare, asemenea costuri indirecte ale informării sunt prea îndepărtate cauzal pentru a fi luate în considerare în calificarea informației ca fiind dobândită deliberat. Cu alte cuvinte, decizia de a suporta aceste costuri indirecte nu poate fi influențată de o îndepărtată și imprevizibilă interdicție de a exploata o informație particulară care nici nu este urmărită atunci când agentul ia decizia de a investi. Această dificultate a mai fost observată în literatura de analiză economică, fiind ilustrată prin următorul exemplu: A, care și-a petrecut întreaga viață studiind pietrele prețioase, recunoaște imediat în vitrina bijutierului un obiect de mare valoare, socotit greșit de către bijutier ca fiind făcut dintr-un material mai puțin prețios, și cumpără obiectul fără a semnala împrejurarea[89]. Independent de alte considerații care pot influența reținerea unei îndatoriri de informare, simpla împrejurare că A a investit timp și resurse financiare în studiul pietrelor prețioase nu înseamnă că informația ar trebuit calificată ca fiind dobândită deliberat în sensul economic specific, căci este improbabil că A și-a asumat eforturile de studiu sub impulsul perspectivei de a specula, poate după mai mulți ani, ignoranța unor proprietari de asemenea obiecte[90]. În consecință, ar trebui incluse în categoria informațiilor obținute deliberat doar acelea care se află într-o relație de cauzalitate directă cu investițiile pretinse întrucât doar pentru aceste informații subzistă temerea că impunerea unei îndatoriri de comunicare ar putea afecta negativ decizia (anterioară) de a investi în informație[91].

În al doilea rând, din categoria informațiilor productive ar trebui excluse, ca regulă, informațiile a căror descoperire și exploatare de către alții, într-un timp scurt, apare ca fiind iminentă. Raționamentul este următorul: există informații a căror cunoaștere iminentă de către alte persoane poate fi întrevăzută de către deținător încă de la momentul obținerii informației; dacă deținătorul anticipează că informația va deveni disponibilă altora într-un timp scurt, atunci este probabil că investiția în informație are un scop redistributiv, de vreme ce exploatarea informației cu foarte puțin timp înaintea altora nu ar putea genera decât, cel mult, câștiguri neglijabile de eficiență alocativă[92]. Cauza americană Laidlaw v. Organ, deja prezentată, oferă un bun exemplu. Tot astfel, în cazul cumpărătorului pietrei prețioase de la bijutierul neglijent, informația privind materialul valoros din care este confecționat obiectul ar trebui tratată ca redistributivă, fiind probabilă descoperirea realității, în scurt timp, de către bijutier sau de către un alt cumpărător avizat. În schimb, în situația cumpărării autoturismului de colecție de la vânzătorul neinformat – exemplu prezentat mai sus –, informația privind raritatea bunului ar trebui socotită productivă dacă este probabil că în absența contractului, bunul ar fi rămas nevalorificat mult timp ori s-ar fi degradat iremediabil[93].

În fine, în al treilea rând, chiar și în cazul informațiilor productive obținute în mod deliberat, îndatorirea de informare ar trebui reținută numai după luarea în calcul a costurilor de informare ale părților[94]. Dacă acestea sunt comparabile ori dacă partea aflată în eroare s-ar fi putut informa chiar mai ușor decât contractantul avizat, ar trebui să nu i se acorde protecția unei îndatoriri de informare. Dimpotrivă, dezvăluirea ar fi cerută atunci când investiția în informație a victimei erorii provocate ar presupune costuri vădit superioare celor suportate de către cealaltă parte. Rațiunea acestei soluții este, din nou, una de eficiență, în sensul că permisiunea păstrării secretului (inexistența îndatoririi de informare) în cea din urmă ipoteză ar genera stimuli pentru investiții excesive în autoinformare, în scop defensiv, dat fiind că membrii societății ar ști că nu s-ar putea extrage, prin anulabilitate, dintr-un contract în care au intrat în condiții de asimetrie informațională, nici dacă ar dovedi că autoinformarea ar fi presupus costuri deosebit de mari.

IV. Utilizarea analizei economice în dreptul român – sugestii de interpretare a art. 1214 alin. (1) C. civ. în ceea ce privește premisa dolului prin reticență

Nicio prevedere a Codului civil nu constituie o piedică în calea aplicării unui test de analiză economică pentru a stabili în ce situații poate fi identificată, în temeiul art. 1214 alin. (1) C. civ. – deci ca premisă a dolului prin reticență –, o îndatorire de informare în absența unei obligații particulare, cu acest obiect, prevăzută prin lege sau prin contract. Dimpotrivă, credem că imprecizia voită a exprimării legiuitorului în această normă – „se cuvine” comunicarea informației – lasă o importantă marjă de apreciere judecătorului. La rândul său, o asemenea marjă de apreciere este perfect compatibilă cu exploatarea unor criterii de eficiență economică. Trei precizări suplimentare sunt necesare înainte de trecerea în revistă a acestor criterii.

Întâi, condițiile extrase din analiza economică trebuie astfel formulate încât să asigure un echilibru între rigoarea teoretică și aplicabilitatea practică. De pildă, în ceea ce privește criteriul costului informării pentru părți, ar fi ideală, teoretic, o comparație cât mai precisă a eforturilor întreprinse, respectiv care ar trebui întreprinse pentru dobândirea informației. Însă nu este realistă așteptarea ca instanțele de judecată să poată face o astfel de comparație exactă – dincolo de complexitatea probatoriului, tot costuri ale obținerii informației, în sens economic, ar fi și consumul de timp ori alternativele sacrificate (costuri de oportunitate), cel mai adesea imposibil de cuantificat cu precizie. Cu alte cuvinte, aceste criterii economice își găsesc utilitatea practică numai în măsura în care exploatarea lor nu ar constitui, în sine, un proces mai costisitor decât beneficiile pe care le-ar putea genera corecta aplicare a regulii. Este necesară, așadar, adaptarea criteriilor economice prin aproximarea lor în forma unor reguli apte a fi utilizate de către judecător. Bunăoară, în cazul costurilor de informare deja menționate, deși nu va fi posibilă comparația exactă, vor fi posibilă utilizarea drept criteriu a unui decalaj manifest și considerabil, în contextul probelor administrate, dintre eforturile deținătorului informației și cele pe care fi trebuit să și le asume partea neavizată pentru a descoperi informația.

În al doilea rând, dată fiind complexitatea aspectelor de care depinde existența îndatoririi de informare într-un caz dat, este rațional ca testul îndatoririi de informare, care constituie o premisă a elementului obiectiv al dolului omisiv, să fie aplicat numai după probarea și verificarea celorlalte condiții: asimetria informațională (existența unei informații relevante pentru contract, cunoscută uneia dintre părți, dar nu și celeilalte), caracterul determinant al informației pentru consimțământul părții care invocă dolul și intenția deținătorului informației de a nu divulga informația. Dacă toate aceste (alte) condiții sunt îndeplinite, ar urma să fie aplicate criteriile prin care se poate stabili dacă „se cuvenea” comunicarea informației, deci, cu alte cuvinte, dacă exista o îndatorire de informare.

În al treilea rând, condițiile restrictive de care depinde caracterul licit al nedivulgării unei informații sunt cumulative. Corelativ, va exista o îndatorire de informare, iar nedivulgarea va fi ilicită, dacă oricare dintre criteriile obligației de informare este întrunit. Așadar, persoana care invocă dolul, având sarcina probei conform art. 1214 alin. (4) C. civ., va trebui să arate că există o îndatorire de informare prin prisma fie și doar a unuia dintre criteriile prezentate în continuare, anume: (i) criteriul modului de dobândire a informației; (ii) criteriul efectului exploatării informației; (iii) criteriul costurilor de informare; (iv) rațiunile extrinseci analizei economice a informației. Vom reliefa aceste criterii în continuare, încercând totodată să le raportăm la cazurile întâlnite în jurisprudența națională și în dreptul comparat.

A. Criteriul modului de dobândire a informației

Ar trebui reținută o îndatorire de informare în cazul informațiilor obținute incidental. Intră în această categorie informațiile care fie au fost obținute fără costuri – e.g., un secret auzit întâmplător din conversația altor persoane –, fie au fost obținute prin investiții care nu prezintă o relație de cauzalitate directă cu perspectiva câștigării informației în sensul că ar fi fost efectuate și în absența unei asemenea perspective[95]. Deși acest aspect nu este subliniat în analizele economice dedicate dolului prin reticență, tot în categoria informațiilor obținute incidental, pentru care există îndatorirea de informare, ar trebui să intre și acelea parvenite deținătorului prin mijloace ilicite. În toate aceste situații, a permite nedivulgarea informației, reținând validitatea contractului, ar produce costuri sociale fără vreun beneficiu, căci ar menține consecințele nefaste ale asimetriei informaționale și fie nu ar influența investițiile în informații, fie ar încuraja angajarea în activități ilicite de obținere a informațiilor. Corelativ, recunoașterea îndatoririi de informare ar remedia asimetria informațională fără să sacrifice stimulii membrilor societății de a investi în mijloace licite de dobândire a informațiilor valoroase.

Numeroase cazuri practice apărute în jurisprudență permit reținerea îndatoririi de informare pe baza acestui criteriu. Un domeniu predilect îl constituie contractele de vânzare sau de leasing pentru autoturisme de ocazie. De pildă, într-o cauză recentă, reclamantul, avocat, încheiase un contract de leasing financiar cu pârâta pentru un autoturism de lux la mâna a doua, aflând, cu ocazia unei intervenții în service, că autoturismul fusese avariat și reparat înaintea încheierii contractului, aspecte necomunicate de către pârâtă. Existența avariilor a fost recunoscută, societatea de leasing și distribuitorul, componente ale unui grup de societăți, propunând soluționarea diferendului prin restituirea autoturismului și prin încheierea unui alt contract de leasing, pentru un alt autoturism de lux, mai valoros, compensația pentru prejudiciile cauzate de încheierea primului contract fiind acordată sub forma unei reduceri a valorii totale de plătit pentru al doilea autoturism. Dovadă că nu tot pățitul e priceput, oferta a fost acceptată, pentru ca, la scurt timp, reclamantul să afle, tot cu ocazia unei intervenții în service, că și cel de-al doilea autoturism făcuse obiectul unor variate reparații[96]. Cererea de anulare a fost respinsă. Prima instanță pare să fi apreciat că reclamantul luase cunoștință efectiv de existența avariilor anterioare, deci nu a existat o omisiune de informare, în timp ce instanța de apel a pus accentul pe împrejurarea, calitativ diferită, că reclamantul ar fi putut accesa, la momentul contractării, un raport electronic al intervențiilor operate (stocat într-o bază de date a producătorului), în care erau indicate și reparațiile considerate ca dovedite în speță[97]. Adoptând premisa celei din urmă instanțe, soluția respingerii cererii de anulare a contractului este discutabilă. În esență, instanța de apel a valorificat criteriul costurilor de informare în considerarea efortului scăzut pe care l-ar fi implicat cercetarea stării autoturismului prin accesarea raportului electronic, teoretic posibilă pentru reclamant. Dar acest criteriu nu era primul și, în orice caz, nu era singurul care trebuia avut în vedere. În speță, după toate aparențele, informația era una incidentală, neputând fi identificată o investiție specifică, demnă de protecție, făcută de către pârâtă pentru a cunoaște reparațiile anterioare – informația a rezultat fie din utilizarea autoturismului de către pârâtă însăși (dacă aceasta fusese utilizatorul anterior), fie din înscrierea automată a informației în baza de date electronică, cu ocazia efectuării vreunei intervenții de către un proprietar anterior[98]. Faptul că persoana care reclamă dolul ar fi avut acces la informație prin mijloace rezonabile ar trebui să fie irelevant dacă în discuție este o informație dobândită întâmplător (incidental). Prin recunoașterea unei îndatoriri de informare, deținătorului i se poate pretinde să dezvăluie informația fără ca astfel să fie sacrificați stimulii pentru investirea în informații, împrejurare rezultată din însăși noțiunea informației dobândite incidental. Așa fiind, divulgarea de către deținător rezolvă problema asimetriei informaționale fără a implica un cost social, variantă economic preferabilă celei în care la același rezultat – aflarea informației de către cealaltă parte – s-ar ajunge printr-o autoinformare care implică un cost, fie acesta și moderat[99].

Același criteriu al modului de dobândire a informației poate explica reținerea îndatoririi de informare în numeroase alte cazuri, întâlnite în dreptul comparat, privitoare la înstrăinarea de bunuri cu vicii ascunse ori în condițiile existenței unor împrejurări extrinseci bunului, dar de natură să îi influențeze considerabil valoarea: vânzarea casei afectate de infiltrații repetate ori de o infestație sau a casei amplasate pe o fostă groapă de gunoi; vânzarea imobilului supus unor condiții speciale de exploatare; cesiunea de părți sociale într-o societate a cărei ruinare financiară este iminentă etc.

În fine, mai trebuie precizat că modul de dobândire a informației este un criteriu inoperant în ceea ce privește viciile aparente. Dincolo de împrejurarea că dreptul pozitiv însuși tranșează problema prin prevederea datoriei de autoinformare a cumpărătorului – art. 1690 alin. (2)-(3) C. civ. –, rațiunea economică a impunerii informării încetează în privința aspectelor obiectiv identificabile atât de ușor încât ar trebui prezumată descoperirea efectivă de către cumpărător. Cu alte cuvinte, nu există un motiv economic pentru a-i cere vânzătorului să comunice cumpărătorului informații pentru care nu are niciun motiv de a suspecta necunoașterea de către cel din urmă. O asemenea soluție ar păcătui nu prin stimularea ineficientă a costurilor de autoinformare, prin ipoteză minime în cazul viciilor aparente, ci prin provocarea unor costuri inutile de comunicare a informației, silindu-l pe vânzător să înfățișeze cumpărătorului o „listă” de informații deja cunoscute[100].

B. Criteriul naturii informației

Chiar dacă informația ar fi dobândită deliberat, prin investiții, iar nu în mod incidental, îndatorirea de informare ar trebui recunoscută dacă informația ascunsă este una redistributivă. În acest caz, exploatarea asimetriei informaționale va conduce doar la un transfer de avuție de la partea necunoscătoare către partea informată. Or, investițiile în informații redistributive generează costuri sociale nete și sunt, prin urmare, indezirabile. Este neproblematică, așadar, descurajarea lor prin impunerea unei îndatoriri de informare[101].

În cazurile, deja tratate, de ascundere a unor informații determinante la înstrăinarea unui autoturism de ocazie sau a unui imobil cu vicii ascunse ori a cărui valoare este supusă unei scăderi iminente din cauze extrinseci, informația ascunsă este, de regulă, și redistributivă. Miza practică a acestui criteriu se manifestă, de regulă, atunci când în discuție este ascunderea de către dobânditor a unei informații privitoare la împrejurări care augmentează valoarea bunului. Dacă exploatarea informației produce un efect redistributiv, în sensul că de această creștere de valoare beneficiază dobânditorul, iar nu înstrăinătorul, ar trebui impusă îndatorirea de informare. Speța americană Laidlaw v. Organ, deja tratată, ilustrează în mod exact ipoteza: după toate aparențele, efectul unic al omisiunii de comunicare a veștilor privind încheierea păcii a fost acela că de prețul crescut al tutunului a beneficiat cumpărătorul (cu ocazia revânzării), iar nu vânzătorul. Dacă exploatarea informației ar produce și consecințe apreciabile în ceea ce privește eficiența alocativă, atunci dezvăluirea informației nu ar trebui pretinsă prin prisma acestui criteriu (e.g., situația cumpărării autoturismului de colecție lăsat în stare de degradare de către proprietarul neștiutor).

Informația nu ar trebui considerată productivă în cazul în care, în abstract, exploatarea sa ar putea genera eficiență alocativă, dar, în concret, diseminarea informației într-un timp scurt ar fi iminentă. În acest caz, câștigul de eficiență alocativă ar fi neglijabil întrucât ar trebui raportat strict la perioada cuprinsă între încheierea contractului și momentul (apropiat) la care informația este cunoscută celeilalte părți sau terților. Câștigurile alocative ulterioare s-ar fi realizat și în lipsa exploatării informației prin păstrarea secretului, astfel încât nu pot fi contabilizate ca un beneficiu al acestei exploatări. Din nou, cauza Laidlaw v. Organ oferă un exemplu adecvat: nu este exclus ca achiziția unei cantități atât de mari de tutun să fi stimulat, prin efectele asupra prețului pieței, realizarea unor noi culturi de tutun prin schimbarea destinației unor terenuri folosite în scopuri mai puțin valoroase, dar eventualul câștig de eficiență ce poate fi atribuit acțiunii cumpărătorului este neglijabil cât timp informația relevantă a ieșit la iveală la doar câteva ore de la încheierea contractului.

C. Criteriul costului de informare

Chiar dacă informația ascunsă este obținută deliberat și este productivă, îndatorirea de informare ar trebui recunoscută dacă, pentru partea neavizată, costul informării ar fi manifest și considerabil mai mare decât costul suportat de către partea deținătoare a informației. Poate fi avut în vedere, în acest sens, exemplul specialistului geolog care prospectează un teren în speranța găsirii zăcămintelor de petrol, pentru a cumpăra lotul și a profita de renta încasată de la titularul unui acord de exploatare petrolieră[102]. Aparent, informația poate fi atât obținută deliberat, cât și productivă (iar nu pur redistributivă). În acest caz, în funcție de circumstanțele de fapt, criteriul costului de informare poate fi determinant pentru a stabili dacă există sau nu îndatorirea de informare. Astfel, dacă specialistul este, de fapt, o societate care se ocupă în mod uzual cu asemenea prospecțiuni, pare probabil că, în ceea ce o privește, costul lucrărilor care conduc la obținerea informației relevante despre un anumit teren este un cost marginal: echipamentele și angajații există deja, iar costul unei lucrări suplimentare este doar cel asociat unei realocări temporare a resurselor existente. Dacă, în aceeași situație, proprietarul terenului este un profan care nu dispune de asemenea resurse, este la fel de probabil că, în ceea ce îl privește, efectuarea aceleiași lucrări ar fi considerabil mai costisitoare, implicând identificarea unui antreprenor care să realizeze lucrarea, negocierea cu acesta (i.e., costuri de transfer), plata unui preț superior costului marginal al lucrării (presupunând, complet realist, că piața acestor servicii nu este perfect competitivă), monitorizarea executării contractului de antrepriză etc.

În asemenea situații, permisiunea nedivulgării informației ar putea avea efectul de a provoca suportarea costurilor ridicate menționate în scop de autoprotecție, odată ce potențialul cumpărător își manifestă interesul pentru achiziția bunului și semnalează, astfel, posibila existență a asimetriei informaționale. Proliferarea unor investiții defensive la un nivel ineficient de ridicat poate anihila eficiențele generate de exploatarea informațiilor productive.

Ar fi legitim un semn de întrebare asupra aplicării acestui criteriu în sensul raportării costului de informare al părții neavizate nu la eficiențele generate de exploatarea informației productive, ci la costul propriu de informare al părții avantajate. Rațiunea este una pragmatică. Într-adevăr, ideal, calculul de eficiență ar implica verificarea relației dintre costul aflării informației de către partea neavizată (i.e., costul pe care îl poate induce lipsa îndatoririi de informare) și beneficiul social al exploatării informației, prin păstrarea tăcerii, de către cealaltă parte (i.e., beneficiul inexistenței unei îndatoriri de informare în acest caz). Dar ideea că ar fi posibilă o evaluare măcar aproximativ a eficiențelor generate de exploatarea informației este cu totul nerealistă. Posibil este a deduce, în abstract, existența unor câștiguri de eficiență, nu însă și a stabili întinderea lor. Pentru cea din urmă, costul propriu de informare al părții deținătoare a informației, mai facil de stabilit fie și numai ca ordin de mărime, reprezintă o regulă de aproximare: în principiu, cu cât piața în discuție este mai competitivă, cu atât costul informării va fi mai apropiat de beneficiul exploatării informației obținute prin această investiție[103].

Mai mult decât alte criterii, costul informării prezintă dificultăți care impun o aplicare rezervată. Bunăoară, evaluarea unui asemenea cost ipotetic (în privința părții neinformate) nu poate fi decât delicată. În plus, în multe cazuri pare puțin probabilă presupunerea că perspectiva de a i se ascunde informații profitabile ar determina partea neinformată să își asume costuri foarte mari de autoinformare (investițiile vor fi ajustate în funcție de probabilitatea încheierii contractului și, mai departe, vor fi limitate și de obișnuita aversiune față de risc). Tocmai pentru acest motiv, criteriul nu poate fi util decât dacă aplicabilitatea sa este neîndoielnică, ceea ce justifică formularea sa nu ca o simplă comparație – oricum imposibilă –, ci ca presupunând decalajul manifest și considerabil de costuri.

Criteriul discutat explică îndatorirea de informare în două cazuri particulare întâlnite în dreptul comparat, concluziile fiind perfect aplicabile și în dreptul român: cazul afirmațiilor literal adevărate, dar înșelătoare, și cazul afirmațiilor adevărate la data formulării lor, dar infirmate de împrejurări survenite pe parcursul negocierilor. Dacă nu ar exista o îndatorire de informare în aceste cazuri, persoanele angajate în negocieri ar fi forțate nu doar să se informeze despre împrejurări nepuse în discuție de cealaltă parte, ci să verifice realitatea – prin prisma unor posibile înțelesuri ascunse – ori actualitatea tuturor afirmațiilor celeilalte părți, pentru că destinatarul acestor afirmații nu poate ști care dintre ele sunt înșelătoare ori devin neconforme realității. Or, este un lucru să se pretindă membrilor societății să se pună la adăpost de efectele propriei ignoranțe prin eforturi de a dobândi informații, poate productive pentru societate; este un cu totul alt lucru ca legea să aibă efectul de a le impune tuturor contractanților o perpetuă stare de neîncredere în ceea ce afirmă partenerii de negocieri, deci costuri prohibitive și esențialmente ineficiente generate de autoprotecția împotriva minciunii mascate ori a informațiilor care nu mai corespund realității. Economic, exact acesta este motivul pentru, în materia dolului, legea nu pretinde, precum în cazul erorii spontane, caracterul scuzabil al erorii[104], natura „transparentă” a minciunii putând interesa, eventual, doar elementul obiectiv al dolului.

În sfârșit, criteriul costului de informare este inoperant în alte două cazuri particulare întâlnite în dreptul comparat, mai exact situații în care îndatorirea de informare ar trebui identificată independent de decalajul investițiilor de informare: situația preexistenței relațiilor de încredere dintre părți și situația în care partea neinformată a cerut informația de la partea avizată. În ambele cazuri, îndatorirea de divulgare ar trebui recunoscută chiar dacă nu ar fi ridicat costul autoinformării. Rațiunea este aceea că partea neavizată este îndreptățită să se sprijine pe premisa sincerității depline a contractantului. Funcțional, relațiile apropiate preexistente și perspectiva faptului că, mințind în răspunsul față de o întrebare directă, partea ar săvârși un dol comisiv, îndeplinesc rolul unor garanții implicite cu privire la realitatea aparenței create. Recunoașterea îndatoririi de informare în asemenea cazuri permite economisirea costurilor de informare (fie acestea și rezonabile) a căror suportare ar fi nejustificată în lumina garanțiilor implicite de sinceritate.

D. Rațiuni extrinseci analizei economice a informației

Chiar și în situația în care niciunul dintre cele trei criterii tratate mai sus nu indică existența unei îndatoriri de informare, aceasta ar putea să decurgă indirect, în cazul dat, din norme edictate în considerarea unor obiective sociale, morale etc., valorizate de societate prin ele însele, iar nu prin vreun raționament economic. Mai precis, divulgarea informației va fi necesară când păstrarea secretului ar constitui o încălcare sau o eludare a unor asemenea norme.

Un exemplu concret este oferit de jurisprudența recentă în materia dreptului muncii. În esență, în speță, fabrica angajatoare, intrată într-un proces amplu de restructurare, urma să desființeze mai multe locuri de muncă într-un interval mai lung de timp. O primă parte a disponibilizărilor urma a se produce, însă, într-un orizont scurt de timp, ceea ce ar fi determinat aplicarea regimului concedierii colective, mai oneros pentru angajator. În consecință, acesta, informând angajații despre faptul că posturile lor ocupate urmau a fi desființate în viitorul imediat apropiat, le-a oferit acestora acte adiționale la contractele de muncă, pentru încadrarea în locurile de muncă care urmau a fi desființate mai târziu și etapizat, într-o manieră care nu ar mai fi atras aplicarea regimului concedierii colective, ci numai concedieri individuale din motive neimputabile salariaților. Previzibil, însă, angajatorul nu a informat salariații despre faptul că, la data negocierii actelor adiționale, era deja planificată desființarea, după puțin timp, și a locurilor de muncă în care angajații urmau a fi transferați, cu urmarea că aceștia ar fi fost concediați oricum, dar fără măsurile de protecție proprii procedurii de concediere colectivă. Instanța a considerat că s-a săvârșit un dol prin reticență: „(…) angajatorul a adoptat o conduită dolosivă de inducere în eroare a salariaților și a sindicatului reprezentativ, cărora a omis să le comunice decizia de reorganizare și documentele ce au stat la baza emiterii acesteia, simultan cu oferirea unor posturi auxiliare (…), posturi care, la un interval de timp foarte scurt, au fost desființate cu consecința concedierii etapizate a acestor salariați”.[105]

Dat fiind contextul speței, este perfect plauzibil că exploatarea informației ascunse ar fi fost productivă, i.e. eficientă. Prin ipoteză, se urmărea o reorganizare a activității fabricii angajatoare, deci o optimizare a folosirii resurselor acesteia. Dar scopul omisiunii de informare nu a fost numai generarea eficiențelor, ci eludarea unor norme care au subordonat acest deziderat unor rațiuni de protecție socială. Asemenea rațiuni extrinseci teoriei economice a informației și preferate acesteia într-un caz dat trebuie să conducă la reținerea îndatoririi de informare ori de câte ori ar fi înfrânte printr-o permisiune de păstrare și de exploatare a secretului.

V. Concluzii

Analizei economice a dreptului i se reproșează, adesea, ceea ce s-ar putea numi un exces de rațiune rece, de natură să sacrifice precepte morale ori solidaritatea dintre membrii societății. Teoria economică a informației, aplicată în materia dolului prin reticență, demonstrează contrariul: criteriul eficienței economice conduce la rezultate mai apropiate de intuiția morală decât o valorizare declarativă, dar lipsită de conținut, a unui individualism vag reflectat în principiul caveat emptor.

Folosind instrumentele analizei economice într-un teritoriu deja bine cartat în doctrina anglo-americană, am încercat să arătăm, în prezenta lucrare, că este posibilă o mai precisă circumstanțiere a îndatoririi de informare care, în absența unei obligații particulare de informare decurgând din lege sau dintr-un contract, stă la baza instituției dolului prin reticență. Problemei de a determina dacă „se cuvine” comunicarea unei informații la încheierea contractului – pentru a folosi exprimarea art. 1214 alin. (1) C. civ. – i se poate răspunde prin folosirea a patru criterii principale, fără îndoială neexhaustive, dar, în orice caz, apte să contureze o mai previzibilă aplicare a instituției dolului omisiv: (i) modul de dobândire a informației; (ii) natura informației; (iii) costurile de informare; și (iv) eventualele rațiuni extrinseci criteriului eficienței și preferate acestuia într-un caz dat.

* Articolul a fost publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2019


[1] R. Langworth (ed.), Churchill by Himself, Public Affairs, New York, 2008, p. 389: “I object on principle to doing by legislation what properly belonged to human good feeling and charity.
[2] R.A. Posner, Economic Analysis of Law, ediția a 9-a, Wolters Kluwer, New York, 2014, pp. 29-31.
[3] Pentru relația dintre filosofia lui Bentham și utilitarismul nuanțat al lui Mill – născut dintr-o critică a principiului utilității în formularea primului –, precum și unele implicații ale ambelor concepții în privința legii, a se vedea J. Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy (ed. S. Freeman), The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts) și Londra, 2008, pp. 254-258.
[4] Am prezentat unele argumente în favoarea analizei economice și a criteriului fundamental al acesteia – eficiența – în C. Paziuc, Răspunderea contractuală. O analiză juridică și economică, teză de doctorat, Universitatea din București, 2017, pp. 27-36 (în curs de publicare).
[5] Pentru reticență ca formă a elementului obiectiv din structura dolului, ca și pentru dificultatea pe care aceasta o generează, i.e. raportul dintre obligația de informare și necesitatea ca părțile să se autoinformeze la încheierea unui act juridic, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II (Teoria drepturilor subiective civile), Solomon, București, 2018, pp. 389-390.
[6] A se vedea, pentru aceste metode de interpretare, M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I (Teoria dreptului civil), Solomon, București, 2017, pp. 537-547.
[7] În doctrină, se face referire, în general, la „obligația” precontractuală de informare, fiind neclară măsura în care acestei calificări – i.e., de obligație civilă – i se atribuie o semnificație tehnică; a se vedea, de exemplu, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II (Contractul), Universul Juridic, București, 2009, pp. 259-262; M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cazul contractelor negociate, în noul Cod civil și în dreptul comparat, RRDP nr. 3/2012, pp. 120-122; A. Almășan, Noțiunea, fundamentul și sfera de aplicare a obligației de informare la încheierea contractelor, AUB Drept nr. 2/2013, pp. 194-199 (cf. A. Almășan, Executarea obligației de informare la încheierea contractelor, CJ nr. 6/2014, p. 309, unde se face referire la „obligația de informare” cu „natură delictuală rezultând din obligația inerentă bunei-credințe”). Fără a dezvolta această problemă, conexă studiului de față, înclinăm să credem că, în afara obligațiilor de informare particulare, prevăzute prin lege (prin medierea unor fapte juridice determinate cum ar fi angajarea negocierilor între anumite categorii de subiecte sau în anumite împrejurări) sau prin contract, nu există o asemenea obligație în sens tehnic, cu vocație generală. În ciuda terminologiei pe care art. 1170 teza a II-a și 1183 alin. (2) teza a II-a C. civ. o utilizează în privința bunei-credințe în contracte, înțelegem, prin „obligația” generală de informare, o limită a libertății individuale, modulată, în împrejurările concrete, de standardul bunei-credințe, și corelativă protecției intereselor legitime (iar nu a unor drepturi subiective) ale părților angajate în negocieri. Ideea este întărită de apartenența standardului bunei-credințe la ordinea publică de direcție, potrivit acelorași art. 1170 teza a II-a și 1183 alin. (2) teza a II-a C. civ., împrejurare care sugerează că regula este destinată nu protecției directe a unui interes legitim privat (cu crearea unui drept subiectiv), ci salvgardării interesului general prin stimularea angajării în negocieri și, mai departe, a contractării, cu consecința unei protecții indirecte a intereselor subiectelor implicate în negocieri (pentru noțiunea protecției indirecte, a se vedea R. Dincă, Protecția secretului comercial în dreptul privat, Universul Juridic, București, 2009, pp. 138-140). Din acest motiv, preferăm să folosim termenul de „îndatorire” care se regăsește în art. 1349 alin. (1)-(2) C. civ., temei principal al protecției indirecte realizate prin mecanismul răspunderii civile delictuale.
[8] Exemplificativ, asemenea obligații de informare, adesea cu un obiect foarte detaliat, sunt prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor (cap. IV – „Informarea și educarea consumatorilor” – art. 18-26); Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (cap. VI – „Cadrul general privind obligativitatea informării și educării consumatorilor” – art. 45-61); Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor (art. 7, care definește și interzice practicile comerciale considerate ca fiind „omisiuni înșelătoare”, impunând comunicarea anumitor categorii de informații esențiale pentru consumatorul mediu); Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (art. 4-6, privitoare la cerințele de informare pentru contractele la distanță și cele încheiate în afara spațiilor comerciale, respectiv pentru orice alte contracte, cu excepția celor excluse potrivit art. 3); Ordonanța Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, precum și modificarea unor acte normative (cap. II – „Obligațiile de informare și conținutul contractului privind pachetul de servicii de călătorie” – art. 5-6) etc. Indirect, obligații propriu-zise de informare pot rezulta și din dispozițiile Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, în măsura în care, astfel cum vom arăta, comunicarea unor informații precum cele comparative, chiar literal adevărate, poate impune o îndatorire de detaliere a faptelor dezvăluite dacă mesajul comparativ subînțeles din datele adevărate este susceptibil să inducă în eroare.
[9] M. Nicolae, Drept civil, vol. II, p. 332.
[10] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2015, p. 59.
[11] L. Pop, op. cit., p. 210.
[12] Procedând astfel, părțile nu instituie o cauză de nulitate – o asemenea clauză ar fi considerată nescrisă conform art. 1246 alin. (4) C. civ. –, ci determină indirect situații în care este necesară realizarea unei informări a cărei absență va putea constitui un dol potrivit art. 1214 alin. (1) C. civ. În considerarea structurii sale, art. 1214 alin. (1) C. civ. nu spune nimic despre – și nici nu este destinat să reglementeze – situațiile în care „se cuvine” comunicarea unor informații la data încheierii contractului. Aceste situații sunt înglobate în ipoteza normei, iar nu în dispoziție. Absorbția unor cerințe de sorginte contractuală în chiar ipoteza normei care instituie o cauză de nulitate, deci autorizarea de către normă a influențării convenționale a cazurilor de aplicare a cauzei de nulitate, nu trebuie confundată cu adăugarea, de către părți, la o ipoteză strict predeterminată de către legiuitor, ori cu suprimarea unei asemenea ipoteze (e.g., părțile își pot asuma riscuri particulare de eroare – art. 1209 C. civ. –, restrângând indirect aplicabilitatea viciului de consimțământ, dar nu ar putea prevedea excluderea anulabilității pentru erorile care întrunesc toate cerințele viciului de consimțământ; de asemenea, cu respectarea art. 627-628 C. civ., părțile pot prevedea și face opozabile interdicții convenționale de înstrăinare, determinând indirect aplicabilitatea cauzei de anulabilitate prevăzute de art. 629 alin. (2) C. civ., dar nu ar putea exclude convențional această sancțiune pentru încălcarea unei inalienabilități care întrunește toate condițiile de validitate și de opozabilitate, după cum nu ar putea asocia nulitatea nerespectării unei interdicții care nu întrunește aceste condiții).
[13] Pentru corelarea acestor categorii juridice, a se vedea M. Nicolae, Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Universul Juridic, București, 2015, pp. 459-468.
[14] R.A. Posner, op. cit., p. 119; A. Devlin, Fundamental Principles of Law and Economics, Routledge, Abingdon și New York, 2015, p. 188. Toate eforturile întreprinse pentru crearea unei aparențe înșelătoare presupun, economic, costuri private, deci și costuri ale societății. Acestora nu le corespunde, însă, vreun câștig social: de cele mai multe ori – dacă nu este de-a dreptul ineficient – transferul resursei economice prin contractul încheiat sub imperiul dolului comisiv este pur redistributiv, fiind doar un transfer de avuție de la o parte la cealaltă (e.g., Primus îi vinde lui Secundus, pentru 1,000 de lei, o copie falsificată și lipsită de orice valoare a unui timbru dintr-o colecție rară; Primus este cu 1,000 de lei mai bogat, Secundus mai sărac cu aceeași sumă). Câștigul unei părți este pierderea celeilalte, deci transferul resursei, în sine, poate fi neutru din unghiul eficienței Kaldor-Hicks (i.e., o realocare a resurselor este eficientă dacă îmbunătățește starea unui sau a unor membri ai societății într-o măsură suficientă încât câștigătorii ar putea să îi despăgubească integral pe perdanți – R.B. Cooter, T. Ulen, Law and Economics, ediția a 6-a, Pearson Education Limited, Harlow, 2014, p. 42). Odată luat în considerare și costul social al manoperelor dolosive, operațiunea, în ansamblu, generează un cost social net, deci este ineficientă. Chiar și în ipoteza puțin probabilă în care, în sine, transferul ar fi eficient, resursa fiind mai valoroasă în mâinile părții care profită de dol decât în mâinile victimei (informate), dolul comisiv ar trebui oricum descurajat în toate cazurile. După cum rezultă din Teorema lui Coase [R.H. Coase, The Problem of the Social Cost, Journal of Law and Economics, vol. 3 (1960), în special p. 15], în absența unor costuri excesive asociate transferului, acesta s-ar produce oricum dacă ar fi eficient (i.e., dacă dobânditorul ar prețui resursa mai mult decât înstrăinătorul). Ca atare, un transfer eficient realizat prin mijlocirea unui dol s-ar fi făcut și în absența dolului, dar fără costurile sociale presupuse de acesta. Prin urmare, în cel mai bun caz, autorul dolului comisiv „forțează” o operațiune care putea fi efectuată mai eficient în absența dolului – și o face pentru a schimba raportul distributiv care ar fi existat fără viciul de consimțământ, anume pentru a-și apropria o mai mare parte din surplusul cooperativ generat de un transfer eficient. Din acest unghi, rațiunea economică a sancționării generalizate a dolului comisiv este similară celei care stă la baza interzicerii furtului; a se vedea J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, George Mason Law Review, vol. 17 (2010), p. 359. În fine, sancționarea dolului comisiv îndeplinește și funcția de reducere a costurilor de transfer prin aceea că, la adăpostul posibilității de a se extrage din contract în cazul în care este înșelată, partea se poate baza pe informațiile comunicate de către contractant, fiind economisite, astfel, investițiile (ineficiente) în eforturile de verificare a acestor informații (R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., p. 353).
[15] Conform art. 136 alin. (3) din Constituție și art. 1 alin. (1) din Legea petrolului nr. 238/2004, resursele de petrol situate în subsol fac obiectul exclusiv al proprietății publice a statului. Potrivit art. 7 din Legea nr. 238/2004, asupra terenurilor care nu sunt declarate de utilitate publică (și expropriate), dar care sunt necesare accesului în perimetrele de explorare sau exploatare, precum și asupra terenurilor necesare acestor activități, titularul acordului petrolier exercită un „drept de servitute legală”, în schimbul plății unei rente anuale către proprietarii afectați.
[16] O asemenea situație s-a întâlnit, de pildă, în dreptul nord-american, care recunoaște, cu nuanțe, proprietatea privată asupra resurselor subsolului. În cauza Neill v. Shamburg 27 Atl. 992 (1893), citată în A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information and the Law of Contracts, Journal of Legal Studies, vol. 7 (1978), pp. 19-20 și nota 51, reclamantul (Neill) și pârâtul (Shamburg) fuseseră cotitulari ai unui acord de exploatare petrolieră asupra unui teren. Lucru necunoscut de Neill, Shamburg avea în exploatare și alte loturi, învecinate, iar unul dintre aceste loturi se dovedise deosebit de bogat în zăcăminte și, prin urmare, profitabil. În aceste condiții, Shamburg i-a propus lui Neill cumpărarea cotei celui din urmă din drepturile de exploatare asupra terenului, la un preț mult inferior valorii pe care această cotă o avea în considerarea faptului că – astfel cum s-a dovedit ulterior – și terenul în discuție ascundea zăcăminte bogate. În cauză, s-a dovedit că Shamburg nu a comunicat nimic celeilalte părți cu privire la profitabilitatea loturilor limitrofe și chiar că pârâtul a cerut angajaților săi să nu comunice nimic reclamantului sau prepușilor acestuia în legătură cu exploatarea învecinată. Instanța a respins cererea de anulare a contractului de cesiune, reținând că faptele pârâtului nu reprezintă „nimic mai mult decât o intenție și un efort pozitive de a culege beneficiile întreprinderii sale, prin păstrarea pentru sine a rezultatelor acesteia” (A. Kronman, loc. cit.).
[17] G.A. Akerlof, The Market for ”Lemons”: Quality Uncertainty and the Market Mechanism, The Quarterly Journal of Economics, vol. 84 (1970), pp. 488-500.
[18] R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., pp. 19-20.
[19] A. Devlin, op. cit., p. 51.
[20] R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., p. 275.
[21] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, p. 335 și nota 2.
[22] R.A. Posner, op. cit., p. 100.
[23] Concluzia poate fi dezvoltată și din unghiul economiei informației: eficiența reclamă unirea, în aceeași persoană, cu un cost minim, a controlului asupra resursei și a cunoștințelor (informațiilor) care permit exploatarea optimă a acestora (R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., p. 347). Deținerea de către o parte a unei anumite informații necunoscute celeilalte nu implică automat că partea astfel avantajată ar fi mai în măsură să exploateze optim resursa dacă ambele părți ar fi corect informate asupra împrejurărilor de fapt relevante pentru operațiune. De pildă – reluând exemplul din text, privitor la cumpărarea lotului învecinat cu o viitoare exploatare petrolieră –, vânzătorul, în virtutea calităților sale de negociator sau de investitor, ar putea negocia o redevență mai mare sau o destinație particulară, mai profitabilă, a terenului grevat de servitute, i.e. amplasarea de instalații de producere a energiei regenerabile utilizate pentru exploatarea adiacentă. Așadar, în ciuda acordului părților, asimetria informațională poate fi o cauză a despărțirii resursei de cunoștințele/aptitudinile care permit exploatarea optimă a acesteia.
[24] A. Devlin, op. cit., pp. 184-185. Aceeași este, de altfel, rațiunea posibilei ineficacități a contractului pentru viciile de consimțământ în general, acestea implicând fie că manifestarea de voință nu este făcută în cunoștință de cauză, fie că emiterea acesteia s-a făcut sub constrângere.
[25] A se vedea și M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cazul contractelor negociate, nota 7 supra, pp. 120-121.
[26] R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., p. 347. Autorii ilustrează această dificultate prin următorul exemplu: un bancher primește o scrisoare de la un expeditor anonim, cu următorul mesaj: „dacă îmi plătești un milion de dolari, îți voi spune cum poate banca ta să câștige două milioane”. Desigur, bancherul nu va fi dispus să plătească un million de dolari pentru informații a căror relevanță și valoare pentru afacerea sa îi este imposibil să le determine ex ante.
[27] Bunăoară, prin contractul de comunicare a secretului comercial în cazul informațiilor care au această natură; a se vedea R. Dincă, op. cit., pp. 480 et seqq.
[28] Celebra Teoremă a lui Coase nu are, ca teză normativă centrală, însăși ideea că resursele migrează întotdeauna către utilizările cele mai eficiente într-o lume a costurilor de transfer minime – chiar autorul recunoștea că această premisă teoretică este cu totul improbabilă în practică (R.H. Coase, The Problem of the Social Cost, nota 14 supra, p. 15). Dimpotrivă, forța normativă a acestei teorii decurge din prescripția că, întrucât costurile de transfer vor împiedica realizarea unui transfer eficient ori de câte ori depășesc surplusul cooperativ pe care părțile l-ar putea împărți prin realizarea operațiunii, regulile de drept trebuie să fie astfel structurate încât să elimine fricțiunile care împiedică înțelegerile private ori – când asemenea impedimente nu pot fi înlăturate – să „mimeze” alocarea eficientă la care s-ar ajunge în absența costurilor de transfer; a se vedea H. Hovenkamp, The Coase Theorem and Arthur Cecil Pigou, Arizona Law Review, vol. 51 (2009), p. 639. În lumina dificultăților din calea transferurilor voluntare ale informațiilor productive, regimul îndatoririi precontractuale de informare trebuie să îndeplinească tocmai cea din urmă funcție, alocând eficient, ab initio, îndrituirea care are ca obiect exploatarea informației, fie permițându-i titularului informației să își conserve „monopolul” asupra acesteia (i.e., validitatea contractului în ciuda nedivulgării), fie constrângându-l la divulgare (i.e., anulabilitatea contractului în caz de nedivulgare).
[29] Astfel cum s-a concluzionat, în doctrina română, printr-o excelentă formulă, „[p]iața liberă este funciarmente sub-aprovizionată cu informație” (R. Dincă, op. cit., p. 208). Într-adevăr, nevoia de a asigura exclusivitatea exploatării comerciale a unei informații productive a cărei punere în valoare implică publicitatea (divulgarea) este rațiunea fundamentală a creării drepturilor patrimoniale de proprietate intelectuală și a formelor de protecție indirectă a informației prin instituția secretului comercial (ibidem, pp. 209-211).
[30] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, p. 336.
[31] A se vedea, de exemplu, M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura „Cartea românească”, București, 1921, p. 414: „Orice manoperă întrebuințată în scopul de a induce în eroare constitue dolul, (…) chiar și tăcerea păstrată cu privire la unele viciuri de care obiectul ar fi atins și de care cealaltă parte nu și-a putut da seama.
[32] A. Pop, G. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din București, Facultatea de Drept, 1980, p. 275.
[33] G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a, Hamangiu, București, 2012, p. 151.
[34] A se vedea, de exemplu, I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Hamangiu, București, 2013, p. 506 („[m]ecanismul dolului prin reticență constă în aceea că unul dintre cocontractanți nu îl informează pe celălalt despre anumite împrejurări, care ar putea să îi schimbe acestuia intenția de a contracta”); A. Almășan, Executarea obligației de informare la încheierea contractelor, nota 7 supra, p. 310 („reticenț[a] dolozivă (…) presupune ascunderea informației esențiale necesare în vederea manifestării consimțământului de către cealaltă parte”).
[35] M. Nicolae, Drept civil, vol. II, pp. 392-393, unde autorul distinge această cerință de caracterul „esențial” al erorii provocate. Într-adevăr, împrejurarea că acest caracter nu este cerut în cazul dolului trebuie înțeleasă prin raportare la noțiunea legală a erorii esențiale, ea însăși legată de natura realității fals reprezentate – art. 1207 alin. (2)-(4) C. civ. –, în sensul că sfera elementelor asupra cărora poate purta eroarea provocată este mai întinsă decât în ipoteza erorii spontane. În același sens, a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 507, precum și – pentru originea acestei reguli în jurisprudența franceză – Cass. civ. 3e, 2 octombrie 1974, citată în J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contrat, ediția a 3-a, LGDJ, Paris, 1993, p. 541 și nota 145. În sens contrar, i.e. incidența dolului nu ar depinde de caracterul determinant al acestuia, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 152.
[36] M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cazul contractelor negociate, nota 7 supra, pp. 120-121; M. Nicolae, Drept civil, vol. II, p. 390.
[37] L. Pop, Tratat, vol. II, p. 260: „(…) reținem că obligația de informare există (…) atunci când o parte contractantă cunoaște o împrejurare determinantă pentru încheierea contractului, în situația în care cealaltă parte este în imposibilitate de a se informa ea însăși asupra acelei împrejurări”.
[38] M. Floare, Reaua-credință precontractuală în cazul contractelor negociate, nota 7 supra, p. 121: „[o]bligația de informare se impune mai ales când titularul obligației de autoinformare nu are acces la informațiile în cauză. Obligația de autoinformare nu este eficace atunci când informațiile căutate nu sunt accesibile sau sunt dificil de procurat (…)”. Credem că, neexistând o obligație propriu-zisă și generală de informare (i.e., în afara celor particulare prevăzute prin lege sau prin contracte preparatorii) – a se vedea nota 7 supra –, nu există, a fortiori, o obligație de autoinformare și nici chiar o limitare a libertății individuale a părții private de informație. Necesitatea ocrotirii propriului interes prin măsuri de informare poate influența măsura în care este limitată libertatea părții avantajate informațional, fără a se putea concretiza, în sens tehnic, într-o obligație (față de sine) a părții private de informație.
[39] A se vedea, de exemplu, ICCJ, s. II civ., decizia nr. 3502 din 24 octombrie 2013 (pronunțată pe baza vechiului Cod civil), www.scj.ro accesat 18 martie 2019. Față de susținerea garanților că banca beneficiară a ipotecilor ar fi trebuit să îi informeze despre situația financiară reală a societății debitoare, pentru care s-a garantat (garanții fiind un angajat al societății, respectiv o persoană aflată în relații de prietenie cu administratorul societății), instanța a reținut că: „[i]nvocarea dolului prin reticență, în sensul că banca le-a ascuns reclamanților situația financiară reală a firmei al cărei împrumut l-au garantat, apare lipsită de relevanță în condițiile în care banca nu este obligată printr-o dispoziție expresă să furnizeze garanților informații cu privire la starea financiară a clientului său, ci doar să-i informeze cu privire la creanța garantată, perioada și condițiile de derulare a creditului și respectiv modalitatea de rambursare a acestuia, iar pe de altă parte, o astfel de obligație le revenea reclamanților dintr-un minim de diligență.” Că o asemenea concluzie peremptorie este discutabilă, chiar admițând particularitățile cauzei, o demonstrează jurisprudența mult mai nuanțată a instanțelor franceze, care au recunoscut, în principiu, îndatorirea creditorului de a-l informa pe garant despre starea financiară reală a debitorului; a se vedea Cass civ. 1re, 21 ianuarie 1981, citată în J. Ghestin, op. cit., p. 546 și nota 178.
[40] T. București, s. VI civ., decizia nr. 3258 din 10 octombrie 2016,www.rolii.ro accesat 18 martie 2019. La cesiunea unui contract de leasing pentru un autoturism „[î]ntinderea obligațiilor restante față de societatea de leasing și starea tehnică a autoturismului constituie elemente de fapt pe care se cuvenea ca cedentul să le dezvăluie întrucât acestea contribuie la formarea manifestării de voință a cesionarului. Dacă cedentul omite în mod fraudulos să prezinte o informare referitoare la acestea, atunci actul juridic poate fi anulat pentru dol.” A se vedea, de asemenea, C. Ap. București, s. III civ., decizia nr. 382 din 13 aprilie 2018, www.rolii.ro accesat 18 martie 2019: „[î]ntre particulari operează obligația generală de informare în raporturile contractuale (…). În materia vânzării, de regulă, obligația de informare revine vânzătorului, însă calitatea acestuia de debitor al acestei obligații este determinată de împrejurarea dacă cunoaște sau ar trebui să cunoască informația, precum și importanța acesteia pentru cocontractantul său”.
[41] T. Olt, s. II civ., sentința nr. 727 din 20 septembrie 2017, www.rolii.ro accesat 18 martie 2019. În speță, la solicitarea reclamantei, pârâta a transmis o ofertă de antrepriză pentru realizarea unui puț cu coloană de exploatare realizată prin tuburi cu diametrul de 250-300 mm. Reclamanta a solicitat modificarea în sensul prevederii diametrului de 140 mm. O zi mai târziu, pârâta a transmis proiectul contractului „așa cum s-a discutat”, însă, în fapt, fuseseră reintroduse specificațiile din oferta inițială (250-300 mm). Reclamanta a semnat ca atare contractul, fără noi verificări, iar ulterior a solicitat anularea acestuia pentru dol prin reticență. Instanța a reținut că: „[c]u referire la formele dolului, proba diferă după cum elementul material constă într-un fapt pozitiv sau un fapt negativ, pentru ipoteza dolului prin reticență. Pentru acest ultim caz, sarcina probei este răsturnată, în sensul că partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit doar existența informațiilor și relevanța lor pentru încheierea contractului, urmând ca pretinsul autor al dolului să dovedească, în apărarea sa, fie comunicarea informațiilor respective, fie inexistența sau necunoașterea acestora. De asemenea, trebuie avut în vedere de ambele părți și probat gradul de (in)accesibilitate al informațiilor în cauză (…). Împrejurarea invocată de reclamantă, în sensul că nu a observat modificările intervenite în Capitolul 1 punct 1.1 din contract, unde s-a prevăzut PVC cu diametru de 250-300 mm, nu pot (…) fi apreciate ca fiind urmarea vreunei manopere dolosive a pârâtei, aceasta [reclamanta – n.n., C.P.] având posibilitatea și obligația (generată de necesitatea unui comportament prudent și diligent) de a se informa asupra tuturor împrejurărilor prin care își asumă obligații contractuale.
[42] Și în dreptul roman se considera că simpla tăcere nu poate vicia consimțământul. Un exemplu preferat al literaturii juridice este dat de Cicero: moralmente reprobabilă, este, totuși, irelevantă juridic conduita comerciantului de grâu care, cunoscând că locuitorii insulei Rodos treceau printr-o perioadă de foamete, se deplasează acolo pentru a-și vinde produsele la prețuri exorbitante, fără a spune că, navigând către insulă, trecuse de un convoi de nave încărcate cu alimente și având aceeași destinație (P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, trad. D. Dănișor, Wolters Kluwer, București, 2009, p. 272, nota 55).
[43] J. Ghestin, op. cit., pp. 535-536.
[44] Cass. soc., 1 aprilie 1954, citată în M. Fabre-Magnan, Droit des obligations, vol. I (Contrat et engagément unilateral), Presses Universitaires de France, Paris, 2016, p. 392 și nota 3.
[45] J. Ghestin, op. cit., pp. 540-541.
[46] P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 274.
[47] J. Ghestin, op. cit., pp. 536-539. Într-o cauză soluționată de Curtea de casație în anul 1959, citată de către autor (p. 536), a fost anulat pentru dol prin reticență un contract de societate la încheierea căruia un asociat a omis să îl informeze pe celălalt că se afla într-o procedură de lichidare judiciară, cu un pasiv substantial față de creditorii personali.
[48] Ibidem, pp. 539-540; A. Bénabent, Droit des obligations, ediția 15-a, LGDJ, Montchrestien, 2016, pp. 91-92.
[49] Rapport au Président de la République relatif à l’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations, disponibil în baza de date Legifrance, legifrance.gouv.fr, accesat 18 martie 2019.
[50] Loi n° 2018-287 du 20 avril 2018 ratifiant l’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations, disponibilă în baza de date Legifrance, legifrance.gouv.fr accesat 18 martie 2019.
[51] Pentru originea acestei reguli, introdusă în alin. (3) al art. 1137 C. civ. fr. prin Legea nr. 2018-287, dar dedusă oricum din art. 1112-1, care exceptează valoarea prestației de la informațiile care fac obiectul informării în cadrul negocierilor, a se vedea M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 394 și nota 2: în cauza Baldus (Cass. civ. 1re, 3 mai 2000), vânzătoarea unor fotografii realizate de un fotograf celebru, Baldus, a solicitat anularea pentru dol a contractului prin care lucrările au fost vândute către un cumpărător (profesionist) la prețul ofertat chiar de către vânzătoare, dar cu totul derizoriu față de valoarea de piață, contract în urma încheierii căruia vânzătoarea a aflat despre notorietatea deosebită a autorului; Curtea de casație, cenzurând hotărârea instanței de apel, a reținut că un cumpărător, chiar profesionist, nu are nicio obligație de informare cu privire la însăși valoarea reală a bunului (este totuși de remarcat că, strict prin raportare la datele speței, pare discutabil dacă vânzătoarea se afla într-adevăr într-o pură eroare lezionară, fiindu-i cunoscută identitatea autorului, dar nu și notorietatea sa ca artist).
[52] Ruel c. Duquette, 2005 CanLII 8198 (Cour Supérieure), paragraful 68, www.canlii.org accesat 18 martie 2019. În speță, instanța a considerat că există dol prin reticență întrucât cumpărătorul (Ruel) nu ar fi încheiat contractul dacă ar fi cunoscut împrejurările trecute sub tăcere de către vânzător (Duquette), i.e. faptul că a existat o acțiune a pârâtului vânzător pentru angajarea răspunderii pentru vicii ascunse a celui care îi înstrăinase casa; existența a șase cazuri de infiltrare masivă a apei, făcând necesară instalarea unor drenuri speciale; obținerea de către vânzător a unor despăgubiri pentru repararea fisurilor din structura construcției, fără ca reparațiile să fi fost realizate în fapt; ridicarea unor blocuri de ciment din fundație și acoperirea temporară a deficiențelor acesteia; ridicarea materialului izolant care îmbrăca pereții subsolului etc.
[53] J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, ediția a 14-a, tomul 2, Wilson & Lafleur, Montreal, 2011, pp. 1703-1704.
[54] B.S. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, The German Law of Contract. A Comparative Treatise, Hart Publishing, Oxford, 2006, pp. 305-307. Potrivit § 241 (2) BGB, raportul de obligație poate, după conținutul său, să îndatoreze pe fiecare dintre părți la a ține cont de drepturile și interesele celeilalte părți. § 311 (2) BGB dispune că îndatoririle prevăzute de § 241 (2) se nasc, între altele, și prin începerea unor negocieri. În fine, § 242 BGB impune standardul bunei-credințe în executarea contractelor (neputând servi, singur, ca temei unor îndatoriri precontractuale).
[55] Ibidem, pp. 307-309.
[56] Ibidem, pp. 307-308.
[57] Keates v. Cadogan (1851) 10 CB 591, citată în E. McKendrick, Contract Law, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2013, p. 215, și With v. O’Flanagan [1936] Ch 575, citată în A. Burrows, A Casebook on Contract, ediția a 3-a, Hart Publishing, Oxford, 2011, pp. 575-576. În cea din urmă hotărâre, s-a reținut că, „atunci când părțile contractează, fiecare poate, dacă nu există o îndatorire de dezvăluire [specială – n.n., C.P.], să păstreze tăcerea chiar și în privința faptelor despre care crede că ar fi determinante în mintea celuilalt; și le revine celor care spun că a existat o îndatorire de dezvăluire sarcina să demonstreze existența îndatoririi.
[58] În sensul că în privința recunoașterii unei îndatoriri generale de informare, diferența dintre sistemul englez și sistemele francez și german ar fi „radicală”, a se vedea, totuși, H. Beale, B. Fauvarque-Cosson, J. Rutgers, D. Tallon, S. Vogenauer, Cases, Materials and Text on Contract Law. Ius Commune Casebooks for the Common Law of Europe, Hart Publishing, Oxford, 2010, p. 512.
[59] Smith v. Hughes (1871) LR 6 QB 597, citată în A. Burrows, op. cit., pp. 624-626. Părțile s-au înțeles cu privire la vânzarea unui anumit lot de ovăz, după verificarea unei mostre de către cumpărător. După încheierea contractului, cumpărătorul a refuzat să plătească prețul întrucât a realizat că ovăzul era nou, iar nu, astfel cum crezuse, dintr-o recoltă veche, adecvată pentru caii de curse crescuți de cumpărător. În acțiunea vânzătorului pentru plata prețului, s-a decis că, pentru nevalabilitatea contractului, nu era suficient ca vânzătorul să știe că, eronat, cumpărătorul a crezut că ovăzul era vechi. Credința greșită ar fi trebuit să poarte asupra clauzelor contractului, deci cumpărătorul ar fi trebuit – cu știința vânzătorului – să creadă eronat că ovăzul trebuia să fie vechi potrivit termenilor contractului. Aparent complicată, această nuanță este o consecință a interpretării obiective a contractului în dreptul englez: eroarea există atunci când înțelegerea subiectivă a unei părți deviază nu de la înțelegerea subiectivă a celeilalte, ci de la ceea ce, obiectiv, prevede contractul.
[60] Walters v. Morgan (1861) 3 D F & J, citată în E. McKendrick, op. cit., p. 216.
[61] With v. O’Flanagan, nota 57 supra. În speță, cedentul unui fond profesional (cabinet medical) declarase că activitatea generează 2000 de lire pe an, afirmație adevărată la data formulării sale, dar necorespunzătoare realității la data la care – cinci luni mai târziu – s-a semnat contractul, veniturile scăzând la aproximativ 5 lire pe săptămână din pricina bolii care îl împiedicase pe cedent să lucreze. Contractul a fost socotit nevalabil, cedentul pârât având obligația de a atrage atenția asupra schimbării fundamentale a împrejurărilor indicate inițial. Așadar, îndatorirea de informare este impusă indirect prin ideea că înfățișarea unui aspect de fapt are caracter continuu, de la data primei dezvăluiri și până la data încheierii contractului. Ca atare, dacă împrejurarea este infirmată pe parcursul negocierilor, omisiunea de a corecta impresia creată celeilalte părți este complet asimilată dolului.
[62] A se vedea Notts Patent Brick and Tile Co. v. Butler (1886) 16 Q.B.D. 778, citată în E. Peel, The Law of Contract (Treitel on the Law of Contract), ediția a 12-a, Sweet & Maxwell, Londra, 2007, p. 429 și nota 605; E. McKendrick, op. cit., pp. 217-218.
[63] E. McKendrick, op. cit., p. 218.
[64] Jones v. Bowden (1809) 4 Taunt. 847, citată E. Peel, op. cit., pp. 429-430 (există dol dacă vânzătorul a ascuns împrejurarea că bunurile fuseseră deteriorate prin contactul cu apa în timpul transportului maritim, iar dezvăluirea unei asemenea daune era impusă de uzanțele din domeniu).
[65] American Law Institute, Restatement (Second) of the Law of Contracts, American Law Institute Publishers, St. Paul, 1981.
[66] A se vedea, de exemplu, art. 3.2.5 din Principiile UNIDROIT (International Institute for the Unification of Private Law, Roma, 2010), care dispune că reprezintă dol și omisiunea frauduloasă de a dezvălui circumstanțe care, conform standardelor comerciale rezonabile ale practicilor oneste, ar fi trebuit comunicate.
[67] C. von Bar, E. Clive, H. Schulte-Nölke (ed.), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law. Draft Common Frame of Reference (DCFR), 2009, lucrare disponibilă, între alte surse, pe site-ul Consiliului Barourilor și al Societăților de Drept din Europa (CCBE), aici, accesat 18 martie 2019 (a se vedea pp. 209 et seqq).
[68] A.T. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, pp. 1-34.
[69] Ibidem, p. 13.
[70] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, p. 337 și nota 8. Profesorul Kronman, pentru a ilustra acest sens economic specific, folosește exemplul omului de afaceri care află o informație valoroasă auzind, întâmplător, o conversație purtată în autobuz. Informația nu este „gratuită” – omul de afaceri nu ar fi dobândit-o dacă nu ar fi călătorit cu autobuzul, activitate pentru care a suportat costul biletului și a investit timp –, dar costul nu este unul specific sau, altfel spus, nu este într-o relație cauzală cu obținerea informației: omul de afaceri nu a călătorit cu autobuzul în căutarea informației care a ajuns la urechea sa în mod fortuit, ci în diverse alte scopuri; a se vedea A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, p. 13 și nota 38.
[71] A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, pp. 9 și 13-14.
[72] 15 U.S. (2 What.) 178, citată în A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, pp. 9-11 și nota 26.
[73] A se vedea, de exemplu, R.L. Birmingham, The Duty to Disclose and the Prisoner’s Dilemma: Laidlaw v. Organ, William and Mary Law Review, vol. 29 (1988), pp. 249-283; A.M. Johnson, An Economic Analysis of the Duty to Disclose Information: Lessons Learned from the Caveat Emptor Doctrine, San Diego Law Review, vol. 45 (2008), p. 81, nota 8; J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, pp. 342-345.
[74] Paragraful citat în cauză este o descriere a opiniei majoritare – în epoca lui Pothier – conform căreia vânzătorul, deși obligat să nu disimuleze viciile lucrului, nu are vreo obligație de a-l informa pe cumpărător despre circumstanțe extrinseci care ar putea conduce la o scădere a valorii la scurt timp după vânzare; constrângerea la dezvăluirea acestor cunoștințe ar fi echivalentă unei privări de proprietate (a se vedea A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, p. 1, autorul folosind citatul ca motto al articolului său). Deși este adevărat că această descriere se regăsește în tratatul lui Pothier despre vânzare (R.J. Pothier, Traité du contrat de vente, ed. M. Dupin, Chasseriau Libraire, Paris, 1825, p. 109), merită observat că, în paragraful imediat următor, Pothier își exprima rezerva personală față de această soluție socotită injustă – „[n]onobstant ces raisons et ces autorités, j’aurait de la peine a excuser d’injustice le profit qui retirerait un vendeur de la réticence de quelque fait qui doit causer une diminution dans le prix, lorsque cette diminution doit être très considérable, et qu’elle doit certainement arriver au bout d’un très court intervalle de temps (…)” (ibidem, p. 110).
[75] A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, p. 11.
[76] 56 Wash. 2d 449, citată în A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, p. 24 și nota 68.
[77] Ibidem, pp. 24-26.
[78] A se vedea R.L. Birmingham, The Duty to Disclose and the Prisoner’s Dilemma: Laidlaw v. Organ, nota 73 supra, în special p. 283.
[79] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, p. 343 și nota 42.
[80] R.A. Posner, op. cit., pp. 118-119.
[81] R.L. Birmingham, The Duty to Disclose and the Prisoner’s Dilemma: Laidlaw v. Organ, nota 73 supra, p. 251, nota 9. Însuși Anthony Kronman era profesor la Universitatea din Chicago la data publicării articolului său, devenit clasic.
[82] R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., p. 349.
[83] Ibidem.
[84] Ibidem, p. 351.
[85] K.L. Scheppele, Legal Secrets: Equality and Efficiency in the Common Law, University of Chicago Press, Chicago, 1988, pp. 109-126 și 161 et seqq.
[86] A.M. Johnson, An Economic Analysis of the Duty to Disclose Information: Lessons Learned from the Caveat Emptor Doctrine, nota 73 supra, pp. 90-91.
[87] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, pp. 335-375.
[88] Secțiunea III.A supra.
[89] R.L. Birmingham, The Duty to Disclose and the Prisoner’s Dilemma: Laidlaw v. Organ, nota 73 supra, pp. 261 et seqq; am adaptat ușor exemplul pentru simplificare.
[90] În exemplul dat, fiind probabil că vânzătorul bijutier (în lumina profesiei sale) sau chiar un alt cumpărător ar fi descoperit în scurt timp eroarea, orice câștiguri alocative decurgând din cumpărarea obiectului de către A și plasarea sa într-o utilizare mai valoroasă (expunerea într-o colecție, studiul obiectului etc.) ar fi neglijabile.
[91] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, pp. 346-347. În pp. 349-349, autorul mai adaugă o circumstanțiere pe care o recunoaște, în esență, echivalentă din punct de vedere practic cu criteriul relației cauzale dintre investiție și obținerea informației. Mai exact, autorul arată că toate beneficiile pe care le-a întrevăzut agentul din activitatea întreprinsă, înainte să realizeze că din eforturile sale ar putea rezulta informația susceptibilă de exploatare ulterioară, sunt beneficii „scufundate” în sensul economic specific că au fost deja „contabilizate” în deciziile agentului și nu mai pot influența hotărârile viitoare ale acestuia. Din această cauză, autorul propune o a doua restrângere a categoriei informațiilor dobândite deliberat, printr-un criteriu de previzibilitate (trebuie incluse în această categorie doar informațiile previzibil a fi obținute dintr-o anumită investiție). Având în vedere, însă, complexitatea deosebită pe care ar genera-o (și) acest criteriu, deci costurile deosebite pe care le-ar genera atrage sa într-un litigiu, precum și faptul că, din punct de vedere practic, este improbabil să se ajungă la un rezultat diferit de cel al aplicării doar a criteriului cauzalității (care permite să se prezume previzibilitatea), am considerat potrivit să nu reținem în text, ca un aspect esențial, problema previzibilității obținerii informației.
[92] Ibidem, pp. 351-354 și 358-359. Autorul aseamănă problema cu aceea a „cursei pentru brevete”: acordarea drepturilor de exploatare exclusivă celui care invocă cu succes prioritatea, deci natura de „totul sau nimic” a competiției, poate genera investiții ineficient de mari de vreme ce eforturile perdanților sunt irosite. Este adevărat, însă, că, în materia brevetelor de invenție, însăși natura invențiilor care respectă cerințele de brevetare face probabilă o valoare socială mare câștigată fie și numai prin faptul că inovația poate fi exploatată cu câteva luni sau cu câțiva ani mai devreme decât în cazul în care nu ar fi existat eforturile titularului de brevet. Asemenea beneficii de eficiență alocativă pot compensa ineficiența generată de posibilele investiții excesive ale concurenților care, concomitent, fac eforturi pentru a fi primii beneficiari ai titlului de protecție.
[93] Secțiunea II.B supra. Este remarcabilă, deși poate întâmplătoare, intuiția lui Pothier în privința unei soluții de eficiență economică. A se vedea citatul din nota 74 supra: Pothier consideră injustă neinformarea cumpărătorului despre o împrejurare exterioară bunului vândut, de natură să genereze cu certitudine o scădere considerabilă a valorii bunului într-un timp foarte scurt de la cumpărare, concluzie în acord cu teza economică a caracterului redistributiv al informației.
[94] J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, p. 366.
[95] A se vedea secțiunile III.A și III.D supra.
[96] A se vedea T. București, s. VI civ., sentința nr. 4288 din 14 iulie 2016, și C. Ap. București, s. VI civ., decizia nr. 1986A din 8 noiembrie 2017, www.rolii.ro accesat 18 martie 2019.
[97] Conform primei instanțe, „(…) se confirmă susținerile reclamantului în sensul că anterior vânzării i s-a prezentat un istoric de citire chei a autoturismului”. Conform instanței de apel, „[p]rima instanță nu a reținut în motivarea sentinței atacate că reclamantului i-ar fi fost comunicat, în sensul înmânării fizice, un înscris cuprinzând istoricul citirilor de cheie, ci că (…) reprezentantul reclamantului a avut acces la baza de date electronică în care erau consemnate reparațiile (…)”. Dar în alt considerent al aceleiași decizii se reține că netemeinicia cererii ar rezulta, astfel cum a considerat și instanța de fond, din „cunoașterea lor [a reparațiilor – n.n., C.P.] de către reclamant la momentul încheierii contractului atacat.
[98] Pentru alte cazuri practice în care s-a invocat dolul prin reticență și în care s-ar fi putut aplica (și) criteriul modului de dobândire a informației, a se vedea, de exemplu: T. Bacău, s. I civ., decizia nr. 517 din 22 septembrie 2015 (acțiune în anulare admisă în cazul vânzării unui autoturism fără ca înstrăinătorul să informeze cumpărătorul despre suspiciunea – cel puțin – că timbrele de inspecție tehnică periodică aplicate în cartea tehnică fuseseră falsificate de un deținător anterior); T. București, s. VI civ., decizia nr. 3258 din 10 octombrie 2016, nota 40 supra (acțiune în anulare admisă într-o ipoteză de ascundere, la cesiunea unui contract de leasing, a restanțelor acumulate față de finanțator și a stării tehnice reale a autoturismului); T. București, s. VI civ., decizia nr. 2022 din 11 iunie 2018 (acțiune în anulare respinsă în ipoteza în care, printr-o eroare a biroului prin care s-au întocmit documentele necesare vânzării, cumpărătorului i s-a adus la cunoștință că autoturismul avusese un proprietar unic, pensionar, iar vânzătorul, cunoscând eroarea, nu l-a informat pe cumpărător despre faptul că, în realitate, autoturismul avusese un lung șir de proprietari anteriori); toate hotărârile sunt disponibile în baza de jurisprudență www.rolii.ro accesat 18 martie 2019.
[99] A se vedea și J.L. Harrison, Rethinking Mistake and Nondisclosure in Contract Law, nota 14 supra, pp. 362-363: ”If the product characteristic is known casually or inevitably by one party, any rule that disclosure is excused if it was also knowable to the other party makes little economic sense. The information exists, the costs of obtaining it are sunk, and at that point, the party with the information is in the best position (i.e., lowest cost) to avoid the formation of a contract that does not increase overall wealth or utility.
[100] A. Kronman, Mistake, Disclosure, Information, and the Law of Contracts, nota 16 supra, p. 23.
[101] Secțiunile III.B și III.D supra.
[102] A se vedea secțiunea II.A supra.
[103] În piețele în echilibru (perfecte), costul marginal este egal cu beneficiul marginal, investiția situându-se la nivelul optim: orice efort mai mic ar conduce la pierderea oportunității de a obține un beneficiu net; orice efort mai mare ar duce la un beneficiu marginal inferior costului marginal, deci la o pierdere netă. A se vedea R.B. Cooter, T. Ulen, op. cit., pp. 22-23. În analiza economică a dreptului este preferată perechea cost-beneficiu în locul celei de cost-preț (folosită, de pildă, în dreptul concurenței), pentru că această ramură a teoriilor despre drept operează adesea cu piețe implicite.
[104] Dacă eroarea provocată ar trebui să fie scuzabilă, deci partenerii de negocieri ar trebui să se protejeze prin investiții în verificarea afirmațiilor contractanților, atunci și o parte, și cealaltă, va fi stimulată să facă eforturi eminamente ineficiente: autorul dolului va investi în manoperele dolosive (în cazul dolului comisiv), victima dolului va investi în autoprotecție, iar niciuna dintre aceste investiții nu ar fi eficientă. Ambele categorii de costuri sunt descurajate prin simpla interzicere a dolului fără o condiție a caracterului scuzabil al erorii provocate.
[105] C. Ap. Bacău, s. I civ., decizia nr. 699 din 17 septembrie 2018, www.rolii.ro accesat 18 martie 2019.


Avocat Cristian Paziuc
PAZIUC & JIDA


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.